CRITICA LITERARĂ ÎNTRE DOGME, IDEOLOGII ȘI DOCTRINE...

       Dacă întâlnim în literatură scrieri politice acestea firesc sunt comentate de către critici literari, analizate de către profesori în cadrul programei curriculare... însă accentul critic este pus în special pe mesajul politic şi nu cel estetic. Astfel, de cele mai multe ori, comentariul literar se transformă într-un cometariu politic ca şi cum în locul cursului de literatură ne-am afla la unul de politologie. Să ne amintim că, până în anul 1989, învățământul nostru a purtat un puternic accent al ideologiei comuniste. De aici, firesc se naşte întrebarea, cât de pregnantă este legătura între literatură şi politică?

     Angajaţi în fenomenul politic vor fi şi criticii literari actuali, spre exemplu, amintim doar câteva nume: Gheorghe Grigurcu, N. Manolescu  şi Alex. Ştefănescu... în final aceştia eşuând în demersul politic. Ideologia este un concept abordat de către mulţi filosofi, însă cuvântul (ideologie n.a.) nu se găseşte în limbajul tuturor esteticienilor (spre exemplu, Ion Ianoşi va afirma cu sinceritate că este un estetician marxist). Termenul ideologie nu figurează în unele Dicţionare de estetică, însă devine un termen comun criticilor literari şi politologilor. Ideologia, pentru unii se manifestă ca o ştiinţă a ideilor situată la baza tuturor ştiinţelor. Însă, acest concept se află în strânsă legătură cu partidele de stânga (oricare ar fi acestea), în opoziţie cu conceptul de doctrină (termen utilizat destul de rar în discursul academic românesc), specific liberalismului (implicit partidelor de dreapta). Doctrina, acumulează  principii şi axe valorice, acceptând în cadrul aceluiaşi sistem contradicţiile, fapt ce contravine în mod flagrant ideologiilor care nu suportă nicio abatere de la o interpretare axiomatică a principiilor. Însă, arta în sine este o profesie/activitate liberală în care abaterea de la regulă este o caracteristică de bază. Cunoaştem o Ideologie germană, operă scrisă de K. Marx şi F. Engels. Îl voi cita și pe V. I. Lenin care pentru unii va părea „grețos” însă acesta  susţinea că ideologia este o parte a conştiinţei sociale, enunț ce pare a fi mai mult o butadă. Pentru Karl Mannhein este un concept care nu reuşeşte de facto să-şi realizeze conţinutul. Ideologia ar fi şi mijlocul prin care omul îşi trăieşte relaţia sa cu realitatea, ar mai spune unii. Ideologiile fiind subiective sunt şi afective şi astfel nu sunt supuse unei judecăţi de valoare exterioare nouă, strict raţionale aşa cum sunt cele de natură doctrinară care înglobează principii şi concepte deseori contrare, însă suma acestora este complementară aceleiași direcții. Iată de ce, gândirea doctrinară are la bază principii, reguli generale, orientative, înlăuntru cărora multe concepte se pot schimba (excluzând astfel axioma). În cadrul ideologiilor există norme care nu permit abaterea, pe când doctrina, are la bază principii, fără a genera confuzii, este deschisă comentariilor. Sigur, sunt principii de la care nu se poate abdica și care nu sunt negociabile. Dar nu într-atât de absurde încât să refuze, spre exemplu, atitudinea „dezordonată” a lui Van Gogh. Adică a polemicii și a contradicției. Există o doctrină a artelor. Însă, nici conceptul de doctrină nu îl vom întâlni în estetică ci în limbajul clerical. Vom avea, spre exemplu tomismul, adică doctrina lui Toma d’Aquino (1225-1274), cel care afirma că ştiinţa şi filosofia tind spre adevărul unic al religiei. Dacă tot am amintit de Toma d’Aquino vom menţiona că acesta a fost canonizat. Adică, a intrat în rândul sfinţilor creştini. Însă, canonizarea este un termen pe care îl preia şi critica literară şi îl atribuie unor scriitori, iar opera acestora va fi numită de către critici a fi tot de natură canonică. De aici, aparent, nu ne-ar rămâne decât să înţelegem că scriitorii şi opera sunt sacramentali. Oare nu cumva este o interpretare lipsită de modernitate, încremenită în paradigme confuze civilizației trecute?!

    Ne oprim aici concluzionând că, în cadrul artistic, critic şi estetic avem termeni comuni politologiei şi termeni clericali, fiind la rândul lor iniţiaţi de filosofie. În vreme ce B. Croce susţine că evocarea canonică este lipsită de sens, la aproape un secol distanţă, Harald Bloom (american) va susţine că este necesară canonizarea literaturii universale deoarece există un mare număr de opere fundamentale (atenție, canonizarea operelor și nu a autorilor). Critica românească continuă să vorbească de canonizarea autorului și nu de opere literare canonice. (Romanul Frații jderi, de M. Sadoveanu este considerat canonic cu autor cu tot, dar oricum am privi romanul acesta nu îndeplinește calitățile unei opere canonice. Am putea alege o altă operă literară a lui M. Sadoveanu ce ar putea fi canonizată, dar în niciun caz autorul). Scriitorul „canonizat” este în același timp și clasic! Dacă este „clasic” de ce să-l mai canonizăm?!

      Vorbind de canon pătrundem într-un spațiu specific dogmei. Iar dogma definește preponderent spațiul religios și nu cel laic (DÓGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma). (DOCTRÍNĂ, doctrine, s. f. Totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc. ♦ Ansamblul principiilor dintr-o ramură a cunoașterii. – Din fr. doctrine, lat. doctrina). Dacă dogma nu poate fi supusă criticii, deoarece are reguli stricte, nu același lucru se poate spune despre doctrină care are principii ce pot fi supuse criticii. Mărturisesc că între dogme, ideologii și doctrine sunt adeptul doctrinei. Doctrina fiind permisivă criticii, având doar principii generale care la rândul lor acceptă/suportă modificări/noi paradigme. Dogma rămâne fidelă/strictă unor reguli care nu suportă modificări, ceva mai permisivă fiind ideologia, însă nici aceasta nu agrează abateri de la regulile impuse/asumate. Doctrina estetică este o formă actuală a analizei/criticii literare.

    Critica literară românească ar trebui să supună canonizării opere și nu autori. În fond evaluarea unei opere de artă nu poate fi confundată cu cugetarea populară având la bază subiectivitatea „absolută”: „nu-i frumos ce e frumoas, e frumos ce-mi place mie” inspirată de dictonul „de gustibus non est disputandum”. Ei bine, estetica discută și argumentează. Termenul idelogie nu își află rostul când este este vorba de estetică sau de definirea acesteia.

    Este un fapt remarcabil ce se întâmplă în prezent cu literatura română! După secole de „sclavie” clericală şi politică acesta se eliberează definitiv de dogme și ideologii. În perioadele în care în România se poate vorbi de democrație, valorile culturale sunt în creștere! Iată, din 1989 și până în prezent se întrezăresc zorii unei literaturi nesupuse, care poate ține piept oricând calomniilor și umilințelor pe care Europa Occidentală ni le aduce! Însă despre canon vom mai „discuta” într-un articol viitor.

P.S. Cunoaşte cineva vreo lucrare a unui crtic literar actual, tradusă şi apreciată în Europa?! Iată un fapt care ar trebui să dea de gândit celor care teoretizează fenomenul literar.