DESPRE MANIPULAREA VOTULUI ŞI A ROMÂNILOR DIN DIASPORA...

      Era un fapt știut că la unele ambasade sau consulate nu vor putea vota toți românii. Așa s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din 2004, 2009 și NIMENI DIN DIASPORA nu a protestat.

      Iată faptele. Protestul celor din diaspora a fost declanșat în primul tur din 2014. Se știa că alegerile prezidențiale aduc mai mulţi votanți la urne decât alegerile parlamentare. Astfel, PDL și-a activat agitatorii. Încă de la primul protest din fața secțiilor de votare, „protestatarii” aveau deja pregătite pancartele. Apoi au urmat proteste organizate de PDL în țară, sub pretextul că se impune organizarea de „alegeri libere”. Erau dorite imaginii cu protestatari din țară pentru alegeri în diaspora „săltați sau bătuți de jandarmi și aruncați în dubă”. La Brașov s-a reușit după ce un anume Erwin A. i-a provocat pe jandarmi. Tot acest protest trebuia să pară ca fiind al „societății civile”.

    În acest timp activiștii PDL, PMP, Macoviştii ş.a., au pornit declanşarea emoţiilor pe FB. Lor, dintr-un impuls natural, mai în glumă, mai în serios, li s-au alăturat (pe lângă cei structural anti-PSD) mii de alți utilizatori inițial dezinteresați care au preluat mesajele ironice, unele chiar savuroase, la adresa lui Victor Ponta și PSD. Pe FB, unii utilizatori, semnalează, comentează sau preiau ironii politice din amuzament... sau sunt pur şi simplu observatori şi comentatori ocazionali ai fenomenului politic, fără a fi în vreun partid. În fapt, lumea internetului, paginile de socializare, sunt oglinda lumii reale, în care fiecare vrea să transmită în special emoții... Putem spune că într-un fel comunicarea virtuală pervertește caracterul, schimbă valorile morale, logica, raționamentul, limbajul etc... în care numărul receptorilor îl depășește cu mult pe cel al emițătorilor. Astfel, o imagine emoţională, o satiră politcă se poate rostogoli pe FB la sute de mii de utilizatori fără niciun efort din partea emițătorului.

      Când propaganda a vehiculat (postat) sintagmele fantasmagorice „jos comunismul” și „ciuma roșie” acestea au fost preluate cu nonșalanță de utilizatori. Repetarea mesajelor negative la adresa lui Ponta, dar mai ales prezentarea informațiilor potrivit cărora „românii de acasă” protestează pe străzi pentru ca cei din „diaspora” să voteze, a generat emoția colectivă a celor din diaspora. (Într-un fel se repeta protestul pro Arafat care a fost confiscat politic). În acest timp, guvernul Ponta anunța că legea nu permite majorarea numărului secțiilor de votare. Pentru a încurca lucrurile perfect, un număr de autocare cu români au făcut „excursii” în străinătate (vezi spre exemplu unde s-au aflat în ziua de 16 noiembrie, Monica Macovei, Elena Udrea, M. R. Ungureanu) și au blocat secțiile de votare de la ambasada României din Paris, Londra, Palermo, München etc... Astfel, cei care erau cu adevărat din diaspora s-au trezit la prima oră în fața unor secții de votare gata aglomerate. Odată „dopul” creat, decongestionarea era imposibilă, indiferent de ritmul de vot, numărul de cabine de vot, ștamplie etc... Este un fapt știut că cei din diaspora comunică foarte ușor cu cei de acasă fiind online pe FB aproape non-stop...

      Între votanții autentici din diaspora au fost plasați strategic și agitatori veniți cu autocarul din România, care chiar dacă au votat se așezau din nou la coadă... Furioși că trebuiau să stea la o imensă coadă pentru a vota, au trimis mesaje și fotografii către cei de acasă (România) spunându-le că „nenorociții de comuniști” nu îi lasă să voteze. Mesajele s-au rostogolit spre sute de mii de utilizatori. Cei „de acasă” s-au înfuriat... determinându-i și pe aceștia să iasă la vot „anti-Ponta” și astfel s-a rostogolit informația ca un bulgăre de zăpadă. Au fost și secții de votare pe care agitatorii PDL (ACL) nu au putut să le blocheze așa cum ar fi cele de la Viena (ar fi trebuit blocată de brașoveni) și Atena. Scopul era să se blocheze doar secțiile de votare de la sediul ambasadelor, acestea fiind amplasate în zone centrale, vizibile și pentru presa internațională. Și au reușit. La câteva ore de la deschiderea urnelor de vot au fost scoase (spontan!!!) și pancartele frumos scrise și s-au strigat lozinci anti-Ponta. Efectul celor două săptămâni de proteste din România (organizate pe PDL) sub emblema falsă a „societății civile” -  grupurilor protestatare li s-au alăturat inerțial și alți oameni, fenomenul de contagiune al maselor fiind cunoscut și îndelung analizat de psihosociologi (atenție, nu sociologi!!!) Odată înfuriat un grup de protestatari nu mai poate fi controlat. Astfel au izbucnit conflicte cu forțele de ordine din Paris, Londra ș.a.... Scenariul a fost simplu și banal, a fost conoscut și de liderii PSD (USL 2.0) însă nu au putut anticipa dezastrul votului prin mobilizarea rudelor din țară de către cei din diaspora.

     Cercetările sociologice anterioare turului II, arătau că Iohannis are șanse doar în cazul unei prezențe la vot de peste 60%. A fost 62% + ( în realitate 80% +). 57-58% prezență la vot, ar fi făcut pe Victor Ponta președinte, indiferent de rezultatele din diaspora. Iată de ce trebuia activat electoratul „anti-sistem” (sensibil cel din diaspora) prin orice mijloace, chiar și prin acele slogane stupide „jos comuniștii” sau „să dăm jos ciuma roșie”. Tot celor din diaspora trebuia să li se arate că PSD (respectiv Victor Ponta) le boicotează dreptul la vot. Mai exact trebuiau înfuriați ca la rândul lor să-și înfurie rudele și prietenii din România și să-i mobilizeze la vot împotriva PSD (că sunt comuniști).

      Rețeaua FB a fost echivalentul unei campanii anti-Ponta „din ușă în ușă” cărei i s-a adăugat un foarte mare număr de voluntari (transformați involuntar în activiști Iohannis, implicit PDL) din cele mai diverse medii socio-culturale. Cele mai simple și aparent banale metode de manipulare sunt cele mai eficiente. Dacă echipa de campanie a lui Victor Ponta ar fi luat în serios protestele PDL din România ar fi putut contracara manipularea emoției celor din diaspora care la rândul lor, au manipulat conștient emoțiile rudelor (și a cunoscuțiilor, prietenilor) din țară.  

      PS. Între protestatarii din diaspora foarte mulți erau cei care în ultimii zece ani au plecat din România din cauza lui Băsescu. Revolta acestora nu ar fi fost posibilă fără agitatorii din țară și desigur, fără „rezidenții” serviciilor... Blocarea secțiilor de votare s-a făcut pentru prima dată în anul 2004, când a fost ales T. Băsescu și s-a cerut, tot atunci, prelungirea programului de vot în... gări.

      Cel manipulat niciodată nu va conștientiza că a fost manipulat, ba mai mult, va încerca să convingă pe oricine că a acționat din propria conștiință și voință. Un individ manipulat pe FB la rândul său devine manipulator. În fond, o campanie electorală este câștigată de cine manipulează mai eficient, metodele contează prea puțin. Chiar și loviturile sub centură.  Este greu de spus dacă și cât au fost implicate serviciile speciale interne sau externe în campania prezidențială din noiembrie 2014.

PS 2. Un exemplu: pentru cei care au votat la ambasada din Londra mai exista opțiunea de a vota la Liverpool, o distanță relativ mică: doar trei ore cu trenul! Secția de votare din Liverpool a fost aproape goală pe toată durata votului. Credeți că utilizatorii FB nu au știut?! Evident, interesul activiștilor politic (și poate nu numai) era ca ambasada din Londra să fie supraaglomerată și sute de votanți (poate mii) să nu voteze.... ci să intră in conflict cu poliția londoneză.

      

JURNALIŞTII CU EPOLEŢI (PE SUB PIELE), PUN ÎN PERICOL DEMOCRAŢIA ORICĂREI ŢĂRI

      
    „Beneficiar” al unui dosar de urmărire (în anul 2003, 13 ianuarie, am intră în posesia unui fragment din dosarul de „Urmărire informativă” (fond I 1896), aflat în arhiva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii) cam știam metodele de „lucru” ale scurității, iar după 1989, având calitatea de jurnalist de investigații (corespondent al cotidianului „România liberă”) am studiat foarte atent activitatea securiștilor. Desigur, pe parcursul celor 14 ani de jurnalism la „România liberă” am fost supus la nenumărate presiuni, s-a încercat de zeci de ori șantajarea mea, fără rezultat deoarece nu am fost și nu sunt șantajabil. Probabil chestiunea aceasta a deranjat și încă deranjează pe mulți chiar și astăzi. În calitatea de om hăituit de securitatea politică mi s-au dezvoltat abilități speciale de autoprotecție dar și un acut simț al informatorilor, acoperiți, descoperiți etc... Dar, să trecem la cazul Robert Turceascu. Iată un fragment din cartea mea „Sfârșitul jurnalelor de hârtie - New Media”, ed. Hamangiu, 2007, volum retras de pe piață de către editor și încă nereeditat de mine. Totuși, câteva sute de exemplare au ajuns pe piață și s-au epuizat în mai puțin de o săptămână.

     În anul 2006, una din marile teme ale presei româneşti este dată de „deconspirarea jurnaliştilor informatori, colaboratori ai Securităţii (poliţia politică) şi a ofiţerilor servicilor secrete care lucrează în…presă”. Acţiunea de manipulre a opiniei publice este evidentă deoarece sunt deconspirate în primul rând persoanele care au colaborat cu Securitatea şi care nu mai colaborează în prezent cu Serviciul Român de Informaţii. Concret; informatori, colaboratori sau angajaţi ai unui serviciu secret care ar lucra în presă sunt operativi (activi), aşa că dosarele acestora nu pot fi făcute publice. În ceea ce îi priveşte pe “turnătorii” cu angajament la Securitate o mare parte dintre aceştia au fost victime ale şantajului de către salariaţii Securităţii…Nu se solicită/doreşte, o deconspirare în primul rând a celor care au făcut Poliţie politică în cadrul Securităţii şi al activiştilor partidului comunist. De ce?! Tocmani aceştia, ofiţeri de Securitate şi activişti P.C.R, reprezintă clasa politică românească actuală. Dar prin solicitarea deconspirării “turnătorilor” dar nu şi a ofiţerilor şi activiştilor P.C.R., se încercă să se câştige compasiune opiniei publice în favoarea colaboatorilor. Fapt cunoscut, un serviciu secret aşa cum a fost Poliţia politică cunoscută generic sub titulatura de Securitate, nu ar fi putut exista fără armata de informatori. O deconspirare completă, a turnătorilor, informatorilor şi a salariaţilor Securităţii ( de orice fel), care au făcut Poliţie politică în România anilor l946 –1989 este mai mult decât necesară. Însă trebuie început cu actualii, mai precis cu cei în viaţă. A trata acest subiect pe “bucăţi” nu înseamnă decât a minimaliza efectul pe care l-ar putea avea asupra societăţii civile. Solicitarea Asociaţiei Civic Media ar fi trebuit să fie completă, adică să ceară deconspirarea toturor persoanelor care au făcut poliţie politică indiferent de ierarhie sau statut, şi în regim de urgenţă a celor care ocupă funcţii politice, economice, sociale, civice…ş.a., în societatea românească actuală. Astfel, opinia publică ar fi aflat care sunt politicenii, judecătorii, oamenii de afaceri, jurnaliştii, actorii, scriitorii ş.a.m.d., acoperind întreaga paleta a societăţii româneşti, care au contribuit la consolidarea sistemului totalitar. Numai o deconspirare completă, de la „vlădică la opincă” şi nu parţială, ar duce la crearea unei societăţi româneşti curate. În mod pervers, se vorbeşte doar de categorii restrânse de informatori. La rândul lor, Comisiile parlamentare care se ocupă de Serviciile secrete, privesc cu multă toleranţa existenţa unor agenţi înfiltraţi în societatea civilă care pun în pericol nu numai societatea civilă dar chiar şi democraţia. S.R.I., S.I.E., D.G.I.P.I., D.G.I.P., S.P.P. şi S.T.S. ( servicii secrete), au fost somate de către societatea civilă să-şi retagă agenţii din presa românească. Trebuie spus că un ofiţer acoperit care activează în orice structură a societăţii civile poate manipula comportamentul civic al unei comunităţi…Mai ales când acesta ocupă funcţii în presă, instituţii publice sau politică…mai exact zonele vizibile, de decizie şi de impact ale societăţii civile. În urma manipulării civice nu se poate pune în discuţie dicernământul unei comunităţi şi mai ales votul şi preferinţele bizare ale acesteia. Dacă sistemele totalitare sunt puternice printr-o mare comunitate dispusă la delaţiune ( o comunitate a epoleţilor nevăzuţi), societatea democratică este puternică prin multitudinea de acţiuni civice ale grupurilor ce o compun. O societatea civilă controlată de către diverse instituţii ale statului încetează a mai fi liberă şi implicit a dispune de propria-i judecată. Însă, este oare posibil ca o comunitate să nu mai fie maipulată atât de intens?! Răspunsul ar fi da, atunci când acesta este organizată. Din păcate, în general, societatea civilă nu dispune de suficente grupuri civice (Pieţe ale Agorei), prin care să se poată apăra în faţa manipulatorilor indiferent de scopul acestora.  Şi totuşi, de ce Securitatea manipulează S.R.I.?! Simplu, arhiva dosarelor Securităţii nu se află în totalitate în posesia Consiliului Naţional de Studierea a Arhivelor Securităţii (celebrele dosare SIPA ale judecătorilor...)

        Informatori, securişti, ş.a.m.d., nu vor fi decât aceia care vor fi daţi în vileag de Securitate… Mai exact, cei abandonaţi de aceasta. În acelaşi timp, ofiţerii şi informatorii S.R.I. sub pretexul „siguranţei naţionale” (sintagma cea mai demagogică, degringolantă şi speculativă) vor rămâne sub acoperire şi vor activa ca lideri ai societăţii civile…Deloc întâmplător, Aidan White, secretarul general al Fedreraţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, cere la rândul său deconspirarea ofiţerilor din mass-media şi a tuturor cârtiţelor… O chestiune care ar trebui să implice întreaga comunitate jurnalistică. Astfel, niciodată, indifernt de situaţie, jurnalistul nu va putea fi confundat cu un spion trimis să relateze din teritoriul inamic iar el să poate deveni astfel prizonier sau, în cel mai fericit caz, expulzat din zonă. Se cunoaşte cazul unui cunoscut post de televiziune arab din angajaţii căruia, din când în când, jurnaliştii aflaţi în zona de conflict (război), sunt reţinuţi sau expulzaţi. Să fie chiar atât de lipsite de imaginaţie serviciile secrete şi să nu mai ştie cum să acţioneze pentru culegerea de informaţii decât numai cu agenţi deghizaţi în jurnalişti ?! Nimic mai fals, deoarece numai tipul de tehologie folosit de agenţii secreţi este net superior tehnologiei jurnalistice şi apoi acesta este la vedere. Mai mult, jurnalistul nu foloseşte decât în situaţii de excepţie tehnologie ascunsă. Să nu mai pomenim aici de fondurile pe care le are la dispoziţie un agent secret. Este clar că în jurnalistică nu are ce căuta un agent, deoarece astfel s-ar compromite statutul profesional al jurnalistului mai ales că, este ştiut lucrul, jurnalistul îşi face public cazul aflat în cercetare pe când agentul secret nu. Şi apoi scopul profesional al celor doi, jurnalist şi agent secret, este total diferit. Dezbaterea acestei teme în sine, este un alt gen de manipulare şi ca mai întodeauna abaterea atenţiei de la “agenda publică”. Prima pagină nu mai este ocupată de probleme sociale ci chestiuni politice sau dezbateri privind principii de funcţionare instituţională. În tot acest timp populaţia este tot mai pauperă iar inflaţia într-o continuă creştere. Să nu mai vorbim de serviciile publice administrate de stat care sunt tot mai deficitare în raport cu cetăţeanul contribuabil şi nu numai. De gândit faptul că presa românească se lasă manipulată uşor iar atunci când manipulează acest lucru se întâmplă simultan ca şi cum acesta lucrează la un singur ordin. Din păcate teme majore, vitale aş spune, nu sunt urmărite de presă transformânu-se într-un banal foc de paie. Presa abia aşteaptă să-i creeze cineva teme de lucru, într-un fel este firesc, dar să i le şi gestioneze/editeze este aberant. Să nu creadă cineva că literatura a scăpat de „acoperiţi”. Îi simt cum adulmescă pe FB... și prin revistele și site-urile „de artă”.

        Personal cred că Robert Turceascu este doar un informator banal căruia i s-a dat iluzia că ar fi ofițer. Joacă teatru penibil. Dar nu fără un scop. Sunt zeci de scenarii pe care le poate utiliza. De la un „joc mediatic” până la noi dezvăluiri. Un ofițer autentic nu poate fi instabil emoțional așa cum este acest Robert Turceascu. Problema presei românești (dar și a societății românești actuale) este numărul mare de informatori, de tot felul de acoperiți să mai mai spun de fracmasoni (care activează în prim planul politic, social, economic etc...) Iată de ce și calitatea presei, odată cu anul 2006, este lamentabilă. Vă las pe dvs, cititori ai mei, să reflectați de ce la nici doi ani de la preluarea madatului de președinte din partea lui Traian Băsescu, presa scrisă a intrat în declin, au fost concediați zeci de jurnaliști de elită...

ROMÂNIA ÎNTRE DEMOCRAŢIA „ORIGINALĂ„ ȘI CEA „MADE ÎN CHINA”

        „Condamnarea Varanului a devenit, în timp, o dreptate pe care trebuia s-o obținem cu orice preț – chiar cu prețul nedreptății.” Am citat unul din nenumăratele texte aberante care privesc aplicarea legii doar ca răzbunare și nu ca pe un act de justiție. Nu pot să cred că cineva ar putea accepta că „dreptatea” poate fi făcută printr-un act de „nedreptate”. Și totuși am întâlnit multe opinii privind acceptarea unei justiții nedrepte, superficiale. În fapt, a încălca principiile care stau la baza democrației pentru mulți „democrați” nu reprezintă nicio problemă. Pentru unii există „statul de drept” pentru alții „statul de drepți” iar pentru cei mai mulți „statul mafiot - clientelar” integrat cumva conceptului de democrație. Democrația pentru foarte mulți se rezumă la cunoscuta remarcă „eu te-am făcut, eu te omor!” În mod curios, în așa zisul stat de drept și separarea puterilor statului, nu i-am văzut în instanța de judecată pe cei care au ruinat România. În schimb, poporul a fost hrănit cu entuziasm și speranță. O speranță care din himeră s-a transformat în hidră.

 

    Nu există partide de dreapta sau de stânga, ci doar hoarde puse pe prăduială. Nu există conceptul de dreptate pentru cel păgubit. Singurul păgubit este poporul pus în genunchi de imperiile vremii, de tancurile sovietice, pus în genunchi de slugile comunismului, pus în genunchi în decembrie 1989, să își strige libertatea. Nu, libertatea nu poate fi strigată stând în genunchi, dreptatea nu poate fi cerșită sau implorată, adevărul juridic nu este milostenie din partea clasei politice ori a judecătorilor.

       Nu mă miră diferența de opinii în ceea ce privește „România regimului Băsescu” deoarece știu că m-am născut și trăiesc într-o societate în care hoții și ticăloșii au fanii lor. În fond „opiniile și credințele se propagă prin mecanismul contagiunii și prea puțin prin cel al raționamentului. La cârciumă se formează de fapt - prin afirmație, repetiție și contagiune - concepțiile actuale (…) Și nici în alte timpuri nu s-au născut altfel.” (Gustave Le Bon - Psihologia mulțimilor, pag. 71, ed. Anima, 1990). În prezent ar trebui înlocuit cuvântul cârciumă cu Facebook dar și cu media… atât cât a mai rămas în România. Manipulările, în special cele politice care se revendică a fi de „dreapta”, sunt evidente, grosiere, lipsite de subtilitate mai ales pe reţeaua Facebook. 

      Același Gustave Le Bon scrie de „mulțimi criminale”. Există chiar o istorie a „fărădelegilor puse la cale de mulțimi” în acest caz de agresivitatea activiștilor (informatori ai securității reactivați). Conceptele privind legalitatea, dreptatea, justiția, adevărul sunt anihilate de dorința criminală - stare latentă din lăuntrul ființei umane. Nu putem avea democrație fără norme legale care să producă și să apere drepturi individuale. In România de după 1989, și până în prezent, nu există un cadru legal privind libertățile individuale astfel am putea vorbi de continuitatea regimului comunist sub chip uman. În fond, tot ceea ce partidele politice au făcut în România de după 1989, nu a fost decât o modernizare a socialismului și a ideologiei sale. Faţă de democrația „de tip chinezesc” ne diferențiază pluripartidismul formal (și abrogarea legii marțiale). Iată de ce este greu de crezut că în următorii ani România va cunoaște democrația cu adevărat. Parlamentul ca instituție fundamentală a statului democratic a fost transformat într-o hoardă pusă pe furt și căpătuială. Din păcate lupta pentru recunoașterea drepturilor individuale, a valorilor și a bunăstării a devenit abstractă fiind înlocuită cu calculul economic, cu „problemele tehnice” ale democrației și nu cu doctrina acesteia. Nici vorbă de existența statului de drept. În schimb a fost încurajată apariția statului de tip mafiot și a instituțiilor obediente puterii politice. 

       Războiul Rece a fost înlocuit cu războiul economic. Un război neîncheiat (se joacă dur cu armata pe picior de război) dar din care România a ieșit deja înfrântă. Într-un timp foarte scurt, țara a fost transformată în colonie, iar conducătorii ei în supuși coloniali. Iar nouă, cetățenilor cum să ni se spună altcumva decât „sclavi”. Ajunge doar ca fiecare să observe că viața a devenit o luptă pentru supraviețuire cu nimic mai presus decât existența de dinainte de 1989.

      Iată cum scria despre românii din Transilvania, în urmă cu mai bine de un secol, un cunoscut scriitor sas, Adolf Meschendörfer, brașovean: Trăim la un loc însă şi cu mai mulţi români. Înaintează peste tot încet, dar tenace, mănâncă mămăligă cu brânză, aduc fără grijă copii pe lume şi, din cauză că mâna lor de lucru e mai ieftină, câştigă prin concurenţă cu maghiarii şi saşii, care sunt mai pretenţioşi. Pentru câtă vreme încă? Biserica lor ortodoxă îi înconjoară ca un zid de apărare, habar n-avem ce gândesc popii lor, ştim doar că sunt o masă copleşitoare care nu aşteaptă decât o scântenie. Oare ce mai așteaptă astăzi românii? O scânteie?! De unde, de la cine?! Mulți sunt risipiți prin Europa, unii „ciupesc” de unde apucă și astfel viața lor curge molcom și trist. „Mănâncă mămăligă cu brânză” - așadar supraviețuiesc. „Pentru latini cuvântul democrație înseamnă în primul rând estomparea voinței și inițiativei individuale în fața celor ale statului (…) Pentru anglo-saxon, pentru american mai ales, același cuvânt, democrație, înseamnă, dimpotrivă, dezvoltarea intensă a voinței și a inițiativei individuale și estomparea influenței statului care în afara poliției, armatei și diplomației, nu e lăsat să dirijeze nimic”. (Gustave Le Bon - Psihologia mulțimilor). Din păcate pentru români, „democrația” se reduce la arta de a supraviețui, unde dictonul „mănânc ca să trăiesc” a fost înlocuit cu dictonul „trăiesc ca să mănânc” generator de apatie și resemnare.

MÂNDRIA FĂRĂ DEMNITATE ȘI EXPLOZIA MĂMĂLIGII

     

      De când mă știu stau cu nasul în cărți. Însă viața reală îmi dă câte-o lecție care nu are nicio legătură cu tot ceea ce am citit. Evident sunt un naiv incurabil. Mă doare ce se întâmplă în țara mea. Privesc spre sărmanii care au fost nepăstuiți de ape… cauzele se cunosc. Zilele acestea m-a cutremurat o întâmplare petrecută în comuna Iaslovăț din județul Suceava. Maria Cociorvan, în vârstă de 72 de ani povestește: „M-am sculat de dimineață, toată noaptea n-am dormit, eu îs femeie bolnavă, sufăr cu inima și m-am dus să-mi beau pastilele. Aud câinii, aud bătând la poartă, ies la poartă - jandarmeria. Oare cum mi-a fost mie, la vârsta mea, cu jandarmii la poartă?”  Păi unde trăim noi domnule, îmi vine a mă întreba și îmi amintesc brusc și de „furtul de la referendum” când au fost anchetați bătrânii din satele României. Dar nu îmi pun bine întrebarea asta că mă trezesc la poartă cu patru polițiști care au un mandat de percheziție. Mă frec la ochi, mă ciupesc, să fiu sigur că nu dorm. Nu domnule, chiar este realitate. Mărturisesc că de nervi, de indignare a tremurat carnea pe mine cam 30 de minute. Am chemat un avocat, plătit desigur, care a asistat ca o habarnaristă (era femeie). Aveam să aflu că ar căuta o bicicletă furată și la mine în casă/curte ar fi un cuib de hoți. Și ăștia cu percheziția au căutat bicicleta printre rafturile colecţiei de vinuri, pe sub salteaua mea, prin frigider, prin dulapul cu lenjerie intimă. Logic, pe acolo se ascund bicicletele furate. După vreo trei ore au plecat. M-am bucurat că nu au venit cu „mascații” și nu au căutat bicicleta și printre filele celor câteva mii de cărți… Mandatul de percheziție a fost emis de judecătoarea Carmen Anemaria Groapă - halal judecător de drepturi și libertăți (numai asta nu poate fi!!!) având ca obiect „descoperirea și strângerea de probe cu privire la fapta de furt calificat” la solicitarea polițistului Șandru Raul Adrian de la Secția 3, eu fiind arondat la Secția 5 de Poliție. Concret, NU EXISTAU PROBE SAU INDICII dar se căutau probe în baza art.158 Cod Procedură Penală, alin 7. În baza „democrației originale” în România absurdul devine realitate. Statul de drept și justiția impusă de regimul Băsescu seamănă extrem de mult cu o dictatură tot atât de draconică precum cea din vremea regimului comunist. Cum dracu Băsescu are de ales „între independența justiției respectiv statul de drept și escrocul de frati-su”. Evident, el, Băsescu Traian este deasupra legii. El este Dumnezeu pe pământ. Nu sunt condamnați cei care au distrus economia țării, care au trasformat fabricile în afaceri imobiliare, care au ras pădurile. Nu sunt căutați hoții la ei acasă ci la oamenii cinstiți. Mai nou, pensionarii au devenit „infractori”. Dau șpagă „un borcan cu miere sau câteva ouă.” De aceștia se ocupă „oamenii legii”. Când am văzut o bătrânică de 72 de ani dusă din Bucovina la București cu „mascații” mi-am zis că eu am scăpat ieftin, doar cu o percheziție. Au intrat și în casa mamei mele în vârstă de aproape 90 de ani, aflată în aceiași curte cu a mea, s-au uitat și în patul unde este paralizat fratele meu în vârstă de 64 de ani, în ideea că acolo se află „obiecte furate”. Cu astfel de oameni ai „statului de drept” plătiți regește din bani publici, România nu mai are nicio șansă să devină o țară cât de cât civilizată. Iată ce-și mai amintește bătrâna Maria Cociorvan despre momentul în care jandarmii au ridicat-o: 

Jandarmi: Te-mbraci, mamaie, te-mbraci și vii cu noi. 

Maria Cociorvan: Eu am crezut că mă duce în Rădăuți. Cât e până la Rădăuți?

Jandarmi: Îți iei banii...

Maria Cociorvan: Eu, la trei milioane și ceva, de unde să iau bani? Pensie n-am luat, n-am nici un leu. Cine mă ia, mă aduce înapoi acasă. 

Jandarmi: Ia-ți telefonul, ochelarii, tot ce ai. 

Maria Cociorvan: Eu n-am nimic. Mă pune în mașină. Eu fără grijă. Trec de Rădăuți, trec de Suceava și întreb: unde mă duceți? Parcă este o scenă a anilor ’50.

    Hoarda de parlamentari își dorește „majorare de salarii”. Aceasta este „mândria de a fi român”. ”Mândria” de a fi umilit. „Mândria” că statul român ne ia demnitatea de a fi oameni. Până când „mămăliga” va exploda. Cercetarea abuzivă a unei persoane este pedepsită de lege. Dar a-ți căuta dreptatea „prin lege” este un calvar. Ducă-se pe pustii cu mândria lor. Mi-e greață!

O SCURTĂ PRELEGERE DESPRE ARTĂ SUSŢINUTĂ DE I.L. CARAGIALE

     
      În Cronici literare, ed. a II-a, Braşov, 1936, pag. 161-165, aflăm de la Teodorescu I. Petru (1888-1951), profesor de limba română la Liceul „Dr. Ioan Meşotă” şi cronicarul literar al revistei „Braşovul literar,” din perioada lui Cincinat Pavelescu, cum se desfăşura o şedinţă de cenaclu literar la începutul secolului XX, dar şi o prelegere despre artă susţinută de I.L. Caragiale. Textul pe care îl reproducem este foarte puțin cunoscut publicului iubitor de literatură și nu numai. 

    Era într-o luni, spre sfârşitul lui aprilie în 1910. Ne adunasem ca de obicei la profesorul Dragomirescu, acasă („Cenaclul de luni” inițiat de criticul Mihail Dragomirescu, 1868-1942). Cei tineri veniserăm mai devreme; cei bătrâni se făceau aşteptaţi; îi vedem sosind, încet şi grav, unul după altul. În seara aceia se zvonise că vom avea un musafir deosebit, un mare scriitor. Cine? Răspunsurile se împărţeau. Gândurile celor mai mulţi mergeau către Caragiale şi Delavrancea. Unul din doi. După un sfert de ceas de aşteptare uşa, care dădea înspre antreul principal, se deschise şi în pervazul ei apare figura zâmbitoare a dlui Mihail Dragomirescu:

- Băieţi, în astă seară avem un oaspete rar: pe Caragiale. Mai zăbovim câteva minute, până se termină masa, apoi vom fi în mijlocul vostru.

      Vestea cea bună ne-a luminat feţele de bucurie. Aşadar aveam parte de o seară deosebită în tovărăşia marelui Caragiale. Salonul a căpătat deodată un aer solemn. Ne-am aşezat fiecare pe la locurile obişnuite şi aşteptam. Între timp, schimbam câte o vorbă şi ne pipăiam manuscrisele. Ne emoţiona gândul că aveam să citim firavele noastre încercări literare în faţa celui mai mare scriitor al vremii. După alt sfert de ceas, Caragiale şi profesorul Dragomirescu au intrat în salon. Parcă îl văd: cu ochii uşor voalaţi, cu zâmbetul pe buze, fără haină şi cu vesta descheiată la piept. A împărţit strângeri de mână în dreapta şi stânga, apoi s-a aşezat la birou. Era binedispus. O masă îmbelşugată, la care vinul cursese din plin, îl congestionase uşor în obraji. Profesorul Dragomirescu a deschis şedinţa cu voia lui bună detotdeauna.

- Ei, băieţi, astăzi cine citeşte?

Nici un răspuns. Ne uitam unii la alţii jenaţi, şi ne afundam hârtiile în buzunare.

Profesorul ne căuta din ochi pe fiecare :

- Hai, Săulescule scoate „ documentul” , stărui dânsul amical.

Săulescu tace.

- Ce ? Nu îl ai la tine?contină domnul Dragmirescu. Săulescu face un semn afirmativ din cap şi schiţează un „ da” emoţionat.

- Ei, atunci, scoate-l ; hai scoate-l

Astfel începu şedinţa care avea să ne lase cea mai neştearsă amintire. Cu vocea clară, uşor tremurată, poetul Săulescu, mort mai târziu, pe front, în luptele de la Predeal, citi o poezie. Era vorba, dacă mi-a aduc aminte, de un cer de vară, învolburat de nori, care se apleca peste o câmpie întinsă şi lanuri de grâu copt. Poezia a plăcut. Impresia primă a fost dintre cele mai bune, criticul Dragomirescu a recitit-o, ca de obicei, strofă cu strofă, oprindu-se după fiecare şi dând răgaz lui Caragiale să sublinieze o imagine sau să plaseze vre-o observaţie.

Două sau trei neînsemnate modificări, indicate deopotrivă de maestru Dragomirescu şi de Caragiale şi poezia trebuia adusă lunea viitoare, pentru a fi publicată.

- Acum, cine vine la rând? Întrebă mai departe profesorul Dragmoirescu,  hai, daţi-i drumul că pârtia s-a deschis.  

De pe jilţul lui unde era mascat de corpolenţa atletică a lui Gregorian, se ridică poetul Lascar; mic la statură şi mucalit. Citi şi el o poezie de câteva strofe.

- Apoi, mă băieţi, în seara asta aveţi de gând să mă îndopaţi numai cu versuri ? Ia, să aud şi ceva proză. Care aveţi proză ?   

Ion Fulga şi Chirul Nanov se săltară puţin de la locurile lor. Fulga era cel mai aproape de birou şi îşi ţinea manuscrisul pe genunchi.

- Hai să auzim, îl îndemnă Caragiale.

Fulga începu să citească. Era o schiţă, care începea cu descrierea unui interior de prăvălie de mahala. O prăvălie lungă şi strâmtă cu ferestrele mici, cu tavanul jos şi afumat, din mijlocul căreia atârna o lampă de petrol. Aşezate la rând, de-alungul peretelui masei rotunde cu feţe de pânză roşcată. Într-un raft mare, în spatele tejghelei, articole de prima necesitate, în dezordine : zahăr, cafea, săpun, năut, cutii de conserve. Într-o despărţitură mai jos, „sarea îşi dădea mâna cu piperul”.

- Fals, îl întrerupe Caragiale pe cititor. Ce este aceia: sarea să îşi dea mâna cu piperul? Ai gândit în adevăr în felul ăsta sau este o sugestie din vre-o lectură străină ?

     Şi de la acest început de schiţă, Caragiale porni o prelegere despre artă – una din acele minunate incursiuni în domeniul literaturii universale şi al artei, care îl făcea pe Caragiale să scapere lumini de fulger şi să reverse torente de umor, îmbinând sublimul cu grotescul în cea mai surprinzătoare dialectică. Maestrul Dragomirescu tăcea, savurând el însuşi cuvintele înaripate ale marelui scriitor. Pare că îl aud şi acum. Sub lumina domoală a candelabrului din mijloc vocea aceia ştearsă – pe cât de lipsită de timbru, pe atât de mlădioasă şi de autoritară – mi-a rămas în urechi cu nuanţa ei guturală. Au fost trei ceasuri de încântare ce nu se pot uita.

      Arta, dragii mei, este creaţie. Ca tot ce este creaţie, ea îşi are viaţa ei proprie – o viaţă tainică şi o existenţă aparte în complexul lumii care ne înconjoară – o viaţă, care îi vine de la talent. Talentul este acela, care insuflă viaţă operei de artă şi care o face să trăiască în noi şi în afara noastră, cu această miraculoasă existenţă dublă, care ţine totdeauna şi de lumea materială şi de  lumea sufletească fiindcă este vie, opera de artă trăieşte. Cât timp? O clipă sau o veşnicie? Problema durabilităţii în artă este o chestiune de interpretare, de controversă. Eu aş zice mai degrabă: trăieşte atâta timp cât se va mai găsi un singur om, care să o înţeleagă. Gândiţi-vă la splendidele opere de artă ale lui Phidias sau ale lui Praxitheles. Au trăit atâta vreme cât oamenii au fost în stare să le înţeleagă. Apoi a venit epoca întunericului. Templele s-au dărâmat, statuile au căzut de pe soclurile lor, şi s-au mutilat... Peste o mie de ani însă, o altă omenire, din nou înţelegătoare, le-a dzgropat, le-a şters de pământ şi aşa, cu braţele şi cu picioarele rupte au fost reaşezate pe socluri. Statuile au recăpătat viaţa de odinioară, trăiesc din nou şi vor trăi veşnic.

 Da, arta este creaţie. Este viaţă din viaţa artistului şi suflet din sufletul lui prelungit în materie, fie această materie lemn, piatră, marmură, fier, sunet muzical ori cuvânt. De aceia o operă de artă nu se poate compara decât cu o fiinţă. Aţi avut vreodată curiozitatea să puneţi sub lupa măritoare o fiinţă vie, o insectă, o gâză? Să vedeţi ce capodoperă a naturii este vietatea aceia minusculă, ce se zbate sub ochian?

     De unde vine perfecţiunea şi viabilitatea fiinţei vii? Evident viaţa rămâne marea taină a existenţei, marea minune ce trece dincolo de posibilităţile de înţelegere ale minţii omeneşti. Dar căutând să pătrunzi puţin taina aceasta mare a vieţii, îţi dai seama de un lucru foarte important, care ne aduce tocmai acolo unde vrem noi, la artă şi anume că, în organismul acela viu, nu este o singură celulă care să nu îşi aibă rostul ei şi în raport cu celelalte celule în complexul minunat al vieţii. Totul se angrenează, totul se sprijină. Nimic nu lipseşte, nimic nu strică armonia perfectă a fiinţei – şi nu-i stânjeneşte existenţa. La fel şi cu opera de artă. Ceea ce pentru fiinţă este viaţa, pentru opera de artă este sugestie. Căci după cum într-o fiinţă vie fiecare celulă îşi are rolul şi scopul său determinat pentru a servi viaţă însuşi, tot astfel în opera de artă fiecare element trebuie să se integreze cu folos  în fiinţa operei pentru a servi o sugestie: sugestia, adică ideea, adică aceia ce ai vrut să realizezi, aceia ce trebuie să prindă viaţă şi să trăiască ...  

POPULARITATEA ȘI SUCCESUL UNEI CĂRȚI NU DE FIECARE DATĂ ÎNSEAMNĂ ȘI VALOARE

      
     Ierarhizarea (clasamentul) aparţine publicului ale cărui grile şi repere valorice sunt instabile ca şi gusturile. Benedetto Croce transmite un mesaj clar privind divizarea fenomenului literar în curente literare, convertirea conceptului de istorie, propriu filosofiei idealiste, în evoluţionism pozitivist, au existat unii care au vrut să aplice poeziei evoluţia darwinistă a speciilor: şi, setoşi de rigoare logică cum erau, aceştia au născocit – şi cât au putut au şi înfăptuit – o istorie literară în care genurile proliferau şi se înmulţeau fără să fie nevoie de intervenţia unui sex opus, luptând între ele şi se învingeau, unele dispărând, iar altele rămânând victorioase în lupta pentru existenţă... Această istorie pe „ genuri” este ultima dintre „falsele istorii”... dicţionare întemeiate pe aşa numite „texte de limbă”. În fond, combinaţia celor trei elemente liric, epic şi dramatic poate da un număr infinit de aşa zise genuri literare. Multe minţi vor fi prizoniere ale prejudecăţilor încercând să ordoneze creaţia literară utilizând repere abstracte. La începutul secolului al XIX-lea, în Franţa, avea să se contureze o mişcare literară cunoscută sub denumirea de artă pentru artă. Adepţii acesteia, francezi, englezi, americani, începând cu Gustave Flaubert (1821-1880), Teheophile Gautier (1811-1872), Oscar Wilde ( 1856-1900) şi Edgar Alan Poe (1809-1849) aveau să întoarcă spatele noii lumi industrializate. Th. Gautier avea să afirme programatic conservând astfel spiritul artei clasice că „un lucru care devine util încetează de a mai fi frumos” şi totuşi,  în secolul XX se va impune şi „arta industrială”. În acest context, conceptul de estetică ţine nu numai de disponibilitatea simpatetică a fiecăruia ci în special de armonie și... în anumite cazuri, chiar utilitate.  Nu ştim (în sensul de a defini) decât intuitiv ce este arta dar ştim că arta nu poate exista în afara armoniei (fie ea și înglobată în ceea ce am numi o estetică a urâtului care, în mod paradoxal încetează a mai fi „urâtă”). Armonia în literatură este dată de echilibrarea cuvintelor şi muzicalitatea acestora, de ritm sau ruperea acestuia și/sau cadență, muzicalitatea interioară, cromatică fonetică ș.a., astfel încât ele să devină o ceară moale (Cicero - sicut mollissimam ceram), emoționantă și grațioasă, subtilă iar ornamentul (figurile de stil) să genereze o emulație a ideilor în formă şi fond. Toate aceste observaţii pot fi ignorate atât de scriitor când își elaborează opera cât și de critic când o evaluează, însă un lucru nu poate fi ignorat, raportul operei cu opera altor autori.

     Charles Darwin (1809-1882), face aluzie în opera sa la o comuniune de gust care uneşte animalele cu oamenii, chestiune tratată şi de teoria genetică. „Când privim păsările masculi desfăşurându-şi în chip atât de studiat penele şi culorile splendide în faţa femelelor... e cu neputinţă să ne amintim că femelele admiră frumuseţea partenerilor sexuali.” Darwin face un paralelism între culorile naturale la animale şi podoabele artificiale ale oamenilor. Însă, chimia atracţiei sexuale, oricare ar fi ea, nu are legătură cu arta, deoarece aceasta nu este un preludiu înaintea rutului. Tipurile de cunoaştere pe care le oferă ştiinţa sunt diferite în finalitate şi cuprindere de intuiţiile artei chiar dacă uneori par a se suprapune. Să ne amintim de „pasărea lui Brâncuș” interpretată de vameșii americani ca fiind „piesă industrială”.

      Care este tipul de grilă ce îl ajută pe critic să discearnă valorile, care sunt metodele de cercetare a operei pentru a stabili valoarea acesteia? Spre exemplu,  mergem la un bijutier să evalueze o piatră strălucitoare, el ne va spune dacă este doar un ornament din sticlă sau este diamant în baza unor criterii de evaluare cunoscute şi probate ştiinţific. Am putea afla că piatra strălucitoare şi colorată frumos este doar sticlă şi totuşi nouă să continue să ne placă. Însă, am putea afla că este diamant şi fireşte ne-ar bucura mult deoarece ştim, avem certitudinea şi a unei valori materiale. George Santayana, susţine că, în estetică, erezia este ortodoxie. Acelaşi estetician avea să scrie: Dacă Panteonul nu ar fi de marmură, coroana regală de aur şi stele de foc, ele ar fi nişte lucruri firave şi prozaice. Operei îi este necesară şi o materie de înnobilare. Criticul Daniel Cristea-Enache, într-un recent articol publicat pe site-ul Literatura de azi (Tinerețe fără bătrânețe - text publicat și în Suplimentul de cultură) pune degetul pe „rana” multor poeți din actualitatea imediată: Dacă eşti un ignorant voios ori ai informaţii lacunare asupra precedenţelor, rişti să faci în ochii celor avizaţi o figură nu prea onorabilă. Reeditezi, involuntar şi inconştient, ceea ce s-a mai scris; şi poate că mai bine. Eşti o copie a unui original de care n-ai habar. Şi aici părerile sunt împărţite: unii crtitici literari vor spune că este bine ca tânărul scriitor să aibă o cultură densă, alţii vor spune că nu!

        Este ştiut că popularitatea şi succesul artistic nu se află în strânsă legătură cu valoarea. Nici măcar premiile literare nu confirmă de fiecare dată valoarea (a se vedea cazul I. L. Caragiale). Spre exemplu cine mai știe de George Baronzi (1828-1896) autor a 45 de volume între care și al romanului „Misterele Bucureștiului”,  ori că „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine în ţara mea”, sunt versurile scrise de poetul George Creţeanu (1829-1887). Nicolaie Nicoleanu (1835-1871) poetul precursor stilului eminescian din prima decadă a „junimiștilor” aflat în grațiile lui T. Maiorescu şi uitat cu desăvârșire. Aproape uitat este și Vasile Militaru (1885-1956) dar nu și poeziile (romanțe) și astăzi cântate. Nu aş dori ca cineva să creadă că în timpul vieţii unui scriitor nu există şi glorie. Exemplele sunt numeroase şi din literatura noastră şi a altora. Bunăoară priviţi şi râvniţi spre „laureații premiului Nobel” și nu numai.

     În cazul canonizărilor religioase, popularitatea este un atuu important. A avea încredere în gustul unei singure persoane, oricât de rafinată ar fi aceasta, nu vom avea şi certitudinea valorii. Majoritatea criticilor literari se doresc a fi de direcţie, adică formatori de „stiluri şi curente literare” nelăsând această sarcină în rândul scriitorilor, creatori efectivi ai operei literare. În fond trăim într-o lume aflată într-o dinamică tot mai accelerată în care circulă simultan, în toate domenile, mai multe paradigme. Unele vor fi false, altele expirate demult şi totuşi pentru unii actuale, cele mai multe ale momentului și extrem de puține perene. Nu numai timpul este „cenzorul” operei ci și paradigma în care se situează opera. Există o actualitate perenă, interioară omului, legată exclusiv de ființa sa, de nevoia de seducție și cunoaștere, de emoție și cultură/discernământ dar și nevoia de „beție”. Iată de ce sunt puțini și acei critici, istorici literari și esteticieni care știu/pot confirma valoarea. 

       (...) ca argument s-ar putea invoca împrejurarea că, chiar autori consacraţi, au primit după vremuri, după felul deosebit al publicului de a-şi împărţi simpatiile, când un loc superior, când inferior altora în ierarhia literară. La aceasta răspunsul este uşor de dat: nu poate fi totdeauna chestiunea de a hotărî dintre mai mulţi scriitori de seamă care este mai însemnat decât altul; acestea sunt de cele mai multe ori preocupaţiuni de spirite pedante ori elementare; esenţialul este de a recunoaşte care dintre personalităţile epocei în care trăieşti se impun atenţiunei şi vor rămâne în rândurile celor aleşi. (Ovid Densuşianu - 1873-1938, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1981, pag. 196). Să nu uităm că, până la urmă, și cărțile au viața lor. Însă, datoria criticului literar, printre altele, este și aceea de a atrage atenția publicului interesat de cultura scrisă asupra unor opere.

      Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile? (M. Eminescu). Între timp „catargele” sunt tot mai numeroase deoarece scrisul, și datorită tehnologiei, pare o activitate la îndemâna oricui iar selecția tot mai dificilă.

P.S. Nu am să public o listă cu tirajul cărților unor autori celebrii, însă am să amintesc doar că volumul „Fire de iarbă” de Walt (Walter) Whitman a fost tipărit (chiar de autor) în 795 de exemplare, poezia sa fiind catalogată la acel timp de către câţiva „critici” ca fiind „obscenă” sau faptul că publicarea romanului „Ulisse” al lui James Joyce a fost refuzată de 14 edituri. Rabindranath Tagore a publicat un volum în limba engleză în doar 200 de exemplare… Însă romanul „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (Il nome della rosa, 1980 (traducere Florin Chirițescu, Ed. Dacia, 1984, Premiul pentru cea mai bună carte a anului și Premiul Strega în 1981) a fost best-seller încă de la prima ediție. Însă nu aș dori să înțeleagă cineva că anonimii de acum vor fi celebrii de mâine. Nu, anonimii de acum vor fi anonimii și din viitor. Despre best-seller şi valoarea literară într-un articol viitor.

FURAJAREA ELEVILOR, SICTIRUL DASCĂLILOR ŞI PUTOAREA DE TĂMÂIE DIN ŞCOLI

      Din totdeauna au existat în sistemul de învățământ profesori-dumnezei, profesori funcționari (dascăli) și profesori cu vocație și dăruire.  Din păcate numărul profesorilor de excelență, cu vocație, cei care însuflețesc spiritul elevilor, îi îmbogățesc cu pasiunea și dragostea spre cunoaștere este tot mai mic.

      Profesorii dumnezei se cred de neînlocuit; ei nu sunt interesați să transmită cunoștințe ci doar să imprime un sentiment de inferioritate și nesiguranță elevului și astfel acesta să fie constrâns a-i solicita ore de meditații! În realitate, profesorul „dumnezeu” este un speculant sau pur şi simplu şpăgar de drept comun!

     O altă chestiune în ceea ce privește învățământul actual o constituie manualele școlare. Croiala aceasta este făcută de găşti/clientela poilitică fără a urmări transferul de cunoștințe/ cunoaștere, fără a însufla voință, curiozitate, spirit moral și dorință de muncă. Într-un cuvânt, manualele au doar formă lipsită de conținut punând accentul pe informaţii și nu pe transferul de cunoștințe.

      Nu se poate vorbi de o reformă a învățământului românesc fără o reformă curriculară adaptată nevoilor și cerințelor vieții actuale. Degeaba vom utiliza tehnologia de ultimă oră în școli și imităm programe de învățământ din occident fără să fim capabili să oferim copiilor și cadrul adecvat pentru asimilarea cunoștințelor. Nu putem să-i furajăm cu informații care nu au aplicabilitate în viață sau în viitoarea lor carieră profesională. Nu putem să insuflăm spirit românesc puternic dacă le vom spune elevilor la lecțiile de istorie că „se trag dintr-un neam care a stat sub vremi”, dacă anulăm memoria eroilor noștri și nu suntem capabili să avem memoriale dedicate acestora. Nu putem avea un tineret sănătos cu chioșcuri alimentare lipite de gardul școlii și pline de produse cancerigene și nici dacă îi vom duce în „excursii” la fast-food-uri.

       Sigur, o responsabilitate foarte mare o are familia, dar și școala deoarece o mare parte din timp, tinerii și-l petrec între pereții acesteia. O școală lipsită de profesori, dar ticsită de funcționari-dumnezei. Mulţi directori de şcoli se cred mici afacerişti. Observaţi doar cum sunt făcute „lucrările de reparații și întreținerea școlii”, calitatea mobilierului școlar, grupurile sanitare...

    Dacă se întâmplă totuși să avem elevi performanți, acest fapt nu se datorează școlii ci părinților cu resurse materiale dar și nativității și spontaneității unor elevi susținuți cu abnegație de profesorii cu vocație. Iar profesorii cu vocație, în sistemul de învățământ actual sunt extrem de rari. Societatea, dar în special statul, are obligația de a răsplăti elitele din sistemul de învățământ. O obligație pe care nu și-o îndeplinește. Dacă la o materie, oricare ar fi aceasta, rămân elevii în urmă, de vină nu este elevul ci educatorul său care nu știe/ nu poate/ nu vrea să-și facă datoria. Dar ce să ne mai mire când criteriul de numire al inspectorilor școlari și al directorilor de școli este unul politic. Până şi femeia de serviciu trebuie să aibă avizul unui gușter politic. Un primar care abia a absolvit opt clase a ajuns să numească directori de școală! Numirile politice nu au legătură cu sistemul de învăţământ. Croiala este proastă! În fond, şi „dascălii” nu numai clasa politică, dau cu sictir întregului învățământ românesc care prea pute a tămâie, după cum constata şi Andrei Mureşianu la vremea sa!

      Nu este oare ciudat că chefurile se fac înainte de bac... Știu ce știu „dascălii!”

    P.S. Cât de rămaşi în urmă suntem, iată un argument obiectiv: Peste 18.000 de biserici, sub 5.000 de şcoli generale. Construirea unei catedrale a cărei valoare depăşeşte 100 de milioane de euro, preoţi plătiţi din banii contribuabilului şi catehism ortodox în școlile publice susţinut și într-o serie de manuale.

    Iată şi opinia dlui. Dan Ungureanu, prof. univ. Universitatea Bucureşti: „Învățământul românesc e prăbuşit cu totul. Predau profesori care fac greşeli de clasa a şasea. Absolvesc cu diplomă, studenţi care acum 15 ani ar fi căzut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificaţi. Comisia centrală de acreditare a titlurilor universitare face conducători de doctorat în glumă (…) Nu se mai miră nimeni că n-avem universităţi remarcabile cu cercetători remarcabili, când înşişi conducătorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.”

     Normal ar fi fost ca Legea Învățământului gândită de Spiru Haret să fie actualizată. În perioada 2010-2014, 345.000 de elevi nu au obținut diplomă de bacalaureat. Anul acesta, peste 20.000 de elevi au refuzat să se prezinte la examenul de bac... Chiar nimeni nu este îngrijorat?! Acești tineri s-ar fi putut califica într-o meserie și am fi avut 345.000 de tineri meseriași.

       Antologică va rămâne remarca lui T. Băsescu: „Școala românescă produce tâmpiți!” Gabriel Liiceanu în calitate de filosof  și profesor, nu a avut replică. Da, școala produce tâmpiți, ei sunt la Cotroceni, în guvern, la Inspectoratele școlare... ba chiar și la catedră. Ceea ce se produce în învăţământ de peste o jumătate de secol este o crimă împotriva spiritului viu al poporului român. În acelaşi timp îmi atrage atenţia un citat din George Orwell postat pe facebook: un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă! Este complice!

DE CE ISTORILE LITERARE PIRAMIDALE NU POT FI ISTORII

      Istoria unei literaturi este dispusă grafic pe un sistem de axe ortogonal, unde, în mod firesc, scriitorii sunt aşezaţi pe axa absciselor (axă orizontală) ce nu reliefează un clasament, o ierarhie ci un raport (în timp) al expunerii operei şi caracterul acesteia, fără a obtura alte valori. Spre exemplu, să ne imaginăm Istoria literaturii precum o orgă, în care fiecare tub, vizibil oricui, reprezintă un scriitor şi opera acestuia. În proiecţia dată, pe axa ordonatelor (verticală), regăsindu-se doar cronologia timpului (dar şi al durabilității) creaţiei în raport cu celelalte creaţii şi nu ca imagine (proiecţie) a unei ierarhii. Tudor Vianu susține că ierarhizarea operelor de artă se poate constitui mai întâi în timp, după un criteriu al progresului artistic, pe care se cuvine a-l formula în primul rând. La rândul său, Giovanni Gentile crede că orice operă de artă este o individualitate închisă în sine, o subiectivitate abstractă care se postulează în sine însuşi în mod empiric alături de celelalte, în chipul atomilor. Adevărat, G. Gentile elaborează dimensiunea emoţională a spiritului pornind probabil nu numai de la F. W. G. Hegel, autorul filosofiei artelor frumose dar şi de la observaţiile lui I. Kant, asupra sentimentului frumosului şi subtilului.

      Valorizarea operelor literare pe o axă a ordonatelor (axă verticală) din dorinţa de a stabili ierarhii este o gravă eroare precum şi întocmirea unor clasamente valorice. Ierarhiile nu pot fi stabilite decât prin eliminare, fenomen nespecific istoriei, şi astfel nu se mai pot regăsi toţi autorii. În locul eliminării impuse de axa ordonatelor pe axa absciselor vom avea clasificarea operelor şi a autorilor acestora.

    Tipul de expunere al scriitorilor pe axa orizontală (absciselor),  pe axa ordonatelor timpul/epoca, va da o proiecţie corectă a întregului sistem (ansamblul de valori) din cadrul unei culturi. Vom obţine o arhitectură literară dinamică, lipsită de dogme, uşor de vizualizat şi de analizat. Numai astfel vom avea o Istorie completă şi complexă a întregii literaturi române. Din păcate, scriitorii au fost poziţionaţi (încă din vremea lui T. Maiorescu), pe axa ordonatelor exprimând de cele mai multe ori ierarhii. Unii critici vor supune operele literare anumitor canoane ale momentului. În acest caz, Axiologia artei fiind în complementaritatea epistemologiei artei şi nu opusul acesteia într-un sistem complex de evaluare care ne determină nu numai caracterul, dar şi judecata de gust (axiologie - din grecescul axia = valoare, logos = cuvânt). Axiologia (teoria) artei nu generează ierarhizarea valorilor, în schimb poate determina o judecată a valorii... În fapt axiologia generează un tablou amplu privind opera şi autorul : geneza, structura, interacţiunea, funcţia operei în raport de conţinut (tematică), seducţia şi dinamica operei în succesiunea epocilor... percepţia acesteia în funcţie de nevoile intelectuale ale individului, acţionalitatea (şi manipularea) operei asupra gândirii acestuia, momentul subiectiv, obiectiv sau speculativ al valorii, recunoaşterea acesteia în funcţie de (ideologii) momentul politic ş.a. Nu putem defini valoarea însă ştim ce nu este valoare. În fapt, omul este creat de valori iar la rândul său crează valori în acelaşi timp sunt şi grupuri de indivizi care se raportează unui set de valori personalizate (tribalizante) intime, minimale şi care nu pot fi obiective. Spre exemplu, dacă ne aflăm în faţa unor opere literare considerate capodopere universale ce vom face, cum vom ierarhiza valorile, în baza căror criterii?! Le vom putea ordona (convenţional, nu estetic), în funcţie de timp, epocă, însă nu vom putea stabili o ierarhie a acestora.

       T. Maiorescu în studiul său, Direcţia nouă în poezia şi proza română, publicat în anul 1872, când atrage atenţia şi asupra tânărului poet Mihai Eminescu aşează scriitorii pe axa ordonatelor. Astfel îl pune în capul listei pe Vasile Alecsandri, urmat de Mihai Eminescu. Aşadar, în anul 1872, pentru T. Maiorescu, Eminescu se situează pe locul doi, după V. Alecsandri. Dar se va înşela în această ierarhizare a valorilor ocupându-se apoi şi de poeţi precum Samson Bodnărescu, Matilda Cugler Poni, Teodor Şerbănescu, D. Petrino... a căror operă literară este astăzi (aproape), necunoscută.

     Literatura română este o succesiune de top-uri. Mulţi istorici, chiar şi critici literari operează greșit cu grafica literaturii. Pe axa absciselor este locul scriitorilor și al operelor acestora, iar pe axa coordonatelor timpul/epoca etc... Dar pentru criticii noștri este invers. Iată un exemplu recent: dl. Alex Şefănescu consemnează în Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, pag. 357: În 1960, apare prima carte de versuri a lui Nichita Stănescu, „Sensul iubirii”, care, în afară de faptul că aparţine unui viitor mare poet (cel mai mare de după Eminescu). Dacă există „cel mai mare după Eminescu” logic am vrea să-l aflăm și pe „cel mai mic poet după Eminescu”. Mai există o formă de ierahizare a scriitorilor prin utilizarea sintagmei „scriitori marginali”. Ierarhia valorilor este stupidă precum dulceaţa de caşcaval.

     Citim sau învăţăm la şcoală de „perioada marilor clasici” ai literaturii române care se încheie la începutul secolului XX. Sintagma marii clasici o întâlnim şi la tinerii critici cum ar fi Ruxandra Ivăncescu semn că, şi în noua generaţie de critici literari, sunt segmente de analiză şi limbaj nedigerate. (vezi, Ruxandra Ivăncescu, Ştefan Agopian – monografie, Braşov, 2000, pag.8 ). Dacă unii sunt mari clasici atunci firesc vor fi şi „mici clasici” şi aici ne referim la Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Octavian Paler... ș.a. Cu cine începe şi cu cine se termină perioada marilor clasici şi a micilor clasici ne întrebăm şi noi în spiritul acestei bizarerii de evaluare a culturii scrise. Nu de puţine ori judecata critică a operei literare va fi opturată de biografia scriitorului (spre exemplu, cazul Macedonski). Critica literară l-a „înlocuit” pe Vasile Alecsandri considerat „regele poeziei”, cu Eminescu căruia îi va spune „Luceafărul poeziei”, „poetul nepereche”... şi nu l-a putut „suporta” pe Alexandru Macedonski (acesta pleda în rev. „ Literatorul ” pentru „ poezia socială”), contemporan acestuia. Eminescu este cel mai mare, spun unii critici, după Eminescu urmează Nichita Stănescu (la Struga, în anul 1982,  i se decernează premiul „Cununa de aur”  fiind numit şi „regele poeziei” – iată, al doilea „rege” după Alecsandri), acesta „detronându-l” pe Nicolae Labiş care se afla la un moment dat după Eminescu... însă înaintea lui Labiş a fost Alecsandri, Macedonski, Coşbuc şi astfel literatura română devine una ierarhică, piramidală. Să nu uităm că tipul de organizare (evaluare) piramidală aparţine societăţilor (culturilor) închise. Întâlnim şi la Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii... capitole gen: marii scriitori; avangardişti minori... ( Dacă în „Istoria critică a literaturii române…” dl. N. Manolescu face ierarhii valorice acesta și le asumă susținând că este o problemă de „gust personal”, ceea ce nu lasă loc de comentarii asupra selecției autorilor. În fond este o istorie critică, dar adjectivele nu își aveau locul).

   O istorie literară nu poate fi elaborată pe baza unor ierarhii/clasamente ale scriitorilor sau a operelor acestora. Spre exemplu, literatura engleză nu îl consideră numai pe William Shakespeare un scriitor universal și nici cel mai mare între cei mari! Ce ar fi făcut criticii noștri dacă aveam un scriitor de talia lui William Shakespeare?! Nu este un secret pentru nimeni că există zeci de scriitori români minimalizați sau chiar ignorați cu bună știință de istoria literară și de critică.

     Istoria gândită de G. Călinescu, și de la care se poate porni, este și o istorie critică bazată pe estetică. G. Călinescu are în vedere doar valoarea operei scriitorului fără a ignora scriitori extrem de tineri, cărora a ţinut cel puţin să le menţioneze numele, care au îmbătrânit între timp și au publicat numeroase cărți. De acești scriitori nu s-a mai scris în nicio altă istorie până la Marian Popa. Acesta a publicat în anul 2001, Istoria literaturii române contemporane (referitoare la perioada 23 august 1944 - 22 decembrie 1989), prea puțin cunoscută publicului larg, poate și din cauza celor două volume, totalizând peste 2.500 de pagini, în format apropiat de A3. Cert este că numai acele istorii literare care nu construiesc ierarhii sunt cele care contează în cadrul culturii scrise. Selecţia valorilor nu aparţine istoriei literaturii, ci istoriei criticii şi/sau esteticii literaturii (care prin natura lor sunt selective, vezi Istoria critică… de N. Manolescu) însă nici acolo nu vom întâlni ierarhii. Dacă vom continua să abordăm mimetic fenomenul literar după paradigme demult expirate, să nu ne mire de ce criticii noștri nu izbutesc să iasă cu teoria literară în Occident și nici de ce literatura română încă este buimacă.

OPERA „CANONICĂ” NU ESTE APANAJUL UNEI PERSOANE SAU A UNEI GENERAȚII, CI EXPRESIA VITALITĂȚII UNEI CULTURI

        Am putea înţelege prin canon o normă, un anumit număr de cărți a căror lectură/învățare este obligatorie. În fond, canonul are și sensul de pedeapsă/suferință/chin. Nu sună cumva bizar ideea că procesul de învățare ar fi o „pedeapsă” aplicată de „educator”?!  Și totuși, dacă numim canon un curs universitar, un manual, un text dat, el trebuie însuşit ca atare şi expus întocmai deoarece aici discutăm de exerciţiul învăţării, pare a ne sugera N. Manolescu. Este doar o speculație personală. În acest caz, se poate spune mai simplu: eu sunt canonul! Eu sunt axioma! Câți profesori, câți critici literari tot atâtea canoane. Iată cum este definit canonul: CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, normă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Ansamblul cărților sfinte acceptate de Biserică. 2. Pedeapsă dată de Biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Carte așezată pe altar, care cuprinde anumite rugăciuni ale liturghiei. 4. Regulă fixă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală pentru două sau mai multe voci, care repetă la intervale fixe aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ. Cf. fr. canon, germ. Kanon.

     Însă, să observăm cum este explicat canonul de către Harold Bloom: Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica doar ca Arta Memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului. Memoria este întotdeauna o artă, chiar şi atunci când funcţionează involuntar (...) Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor: ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţământ şi tradiţii critice dominante sau, aşa cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale (...) Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „proiect individual”, „încredere în sine”, „competiţie” – ceea ce nu-i prea încântă pe exponenţii diferitelor curente: feminism, afrocentrism, marxism, neoistorism (inspirat de Faucault) sau deconstructivism, toate aparţinând Şcolii Resentimentului (...) Aşadar, canonul este subiectiv... canonul ca orice listă sau catalog, are tendinţa de a fi mai curând inclusiv decât exclusiv, am ajuns acum la momentul în care lecturile de o viaţă nu pot acoperi totuşi întregul canon occidental. Acesta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoaşterea în amănunt a mai mult de 3000 de cărţi, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăţi cognitive şi imaginative, ci şi sesizarea relaţiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgeşte... (Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala epocilor, Bucureşti, 2007, pag. 44, 47, 48, 63).

       Aşadar, ar exista probabilitatea ca operele fundamentale ale culturii universale să fie şterse din memorie şi într-o astfel de situaţie, ideea de canon s-ar impune. Dar atenţie, aici se discută despre operele culturii scrise universale... (dar ni se spune și de un canon occidental) şi nu de sectarizarea literaturii.

   Critica literară românească vorbește de canonizarea scriitorului, aşa cum este interpretată acum (în anul 2014 n.a), de către unii „critici”, ar face din acesta un sfânt ceea ce este aberant, iar din opera sa un capitol apostolic dintr-o „Biblie”. De aici până la idolatrizarea scriitorilor nu este decât un pas. Şi totuşi, fenomenul există şi se manifestă... chiar în rândul unor cunoscuţi critici literari contemporani care încearcă să impună istorii literare canonice (lucrări subiective, lipsite de valoare culturală, bune doar ca „manual personal”) excluzând astfel autori şi ceea ce este și mai grav, opere literare importante din arhitectura culturii române. A declara o operă ca fiind canonică nu este apanajul unei persoane sau a liderilor unei generaţii, ci este expresia vitalităţii, în sensul de forţă (valoare), a unei culturi. În speţă, esteticile false sunt: cea intelectualistă sau conceptualistă, care confundă poezia cu proza literară; cea sentimentalistă care o confundă cu sentimentul sau cu expresia literară a sentimentului, cea practicistă, care o confundă cu expresia literară a oratoriei, cea hedonistă care o confundă cu literatura uşoară şi, în sfârşit, cea formalistă, care o confundă cu delectările artei pentru artă; estetici false care câteodată se îmbină câte două, câte trei, ca în miscere utile dulci, delectando pariterque monedo, iar altădată adiţionează, considerând suma astfel formată drept ideea adevărată şi desăvârşită despre poezie (B. Croce). Între canon şi crestomaţie sunt diferenţe majore. Am putea spune despre canon că acesta este o operă căreia i-am fi putut spune „o capodoperă” însă, „canonul” nu fizează doar genialitatea. B. Croce ne evertizează asupra acelor „estetici false” care nu au legătură cu estetica ci doar cu gustul unei persoane. Nu de fiecare dată frumosul coincide cu esteticul. Estetica nu poate exista la superlativ sau relativ ori în preajma adjectivelor, deoarece ea este suma acestora şi apoi, estetica, prin natura ei, ori este, ori nu este. În fapt, există ca şi creaţia literară, ca şi arta... Judecata este dată de mulţimea proiecţiei acesteia în raport cu individul argumentând în fiecare emoţie, revelaţia armoniei. În fapt, natura este frumoasă nu pentru că există, ci pentru că este văzută, la fel cum şi o idee nu poate exista fără a fi enunţată deoarece o idee cuprinsă doar în gând însă neexprimată nu se poate spune că există sau că a existat... Estetica pentru a exista are nevoie de conştiinţa și conștiența celuilat. 

      Canonul nu este o secțiune a unui curent (modă, stil), el poartă în sine spiritul universalității trecând cu succes peste paradigmele epocilor. Iată de ce nimeni nu poate să spună „canonul sunt eu!”. Să fie oare „canonul” capodoperă între capodopere sau pur și simplu capodopera în sine și atunci ar fi mai simplu de înțeles pentru oricine. Canonul ar putea fi parte dintr-o arhitectură (ansamblu), cu ceea ce Leo Frobenius numea paideuma (PAIDÉUMĂ s. f. ansamblu de caractere care constituie stilul unei culturi populare, germ. paideuma, gr. paideuma). În viziunea lui Harold Bloom canonul nu mai aparține unui culturi anume, ci universalității. Însă, nu există criterii/norme prin care o operă să fie validată drept „canon” în afara timpului cel care confirmă perenitatea valorilor. Dacă cineva ştie/cunoaște o metodologie de clasificare a unei opere în categoria „canon” să o prezinte public. Și totuși, dacă omenirea ar lua contact cu o altă civilizație din Univers și și-ar propune să prezinte acesteia doar ceea ce consideră reprezentativ în cultura scrisă, fiecare națiune ar întocmi o listă de opere literare pe care le va numi (poate) „canonice”, dar cu sensul de texte de care acea cultură nu se poate dispensa și la care s-ar putea adăuga opere din literatura actuală și imediată iar acestea ar fi supuse unei noi selecții care le-ar proiecta în universalitate. Păstrând și un ușor spirit ironic, aș spune: canonul este util nu numai pentru extratereștrii, dar și pentru a avea o viziune de ansamblu asupra culturii (operelor) scrise a omenirii, respectiv a unei națiuni. Propun să revenim de la canon la un cuvânt simplu a cărui semantică este cunoscută: operă clasică! Și apoi, eu cred ceea ce dl. N. Manolescu nu vrea să creadă: da, „canonul” se face în sensul că se învață, dar se discută! Canonul nu poate fi comentariul unei opere, ci opera în sine. O operă literară nu este o partitură muzicală ce trebuie interpretată întocmai și nu acceptă abateri de la original. Opera, fie ea chiar și „canonică” trebuie discutată. În acest context amintesc un fapt paradoxal: critica generației ’80 este mai consistentă decât opera. Despre cum conservă unii autori de istorii literare, memoria literaturii române într-un articol viitor.