În Cronici literare, ed. a II-a, Braşov, 1936, pag. 161-165, aflăm de la Teodorescu I. Petru (1888-1951), profesor de limba română la Liceul „Dr. Ioan Meşotă” şi cronicarul literar al revistei „Braşovul literar,” din perioada lui Cincinat Pavelescu, cum se desfăşura o şedinţă de cenaclu literar la începutul secolului XX, dar şi o prelegere despre artă susţinută de I.L. Caragiale. Textul pe care îl reproducem este foarte puțin cunoscut publicului iubitor de literatură și nu numai.
Era
într-o luni, spre sfârşitul lui aprilie în 1910. Ne adunasem ca de obicei la
profesorul Dragomirescu, acasă („Cenaclul
de luni” inițiat de criticul Mihail Dragomirescu, 1868-1942). Cei tineri veniserăm mai devreme; cei
bătrâni se făceau aşteptaţi; îi vedem sosind, încet şi grav, unul după altul.
În seara aceia se zvonise că vom avea un musafir deosebit, un mare scriitor.
Cine? Răspunsurile se împărţeau. Gândurile celor mai mulţi mergeau către
Caragiale şi Delavrancea. Unul din doi. După un sfert de ceas de aşteptare uşa,
care dădea înspre antreul principal, se deschise şi în pervazul ei apare figura
zâmbitoare a dlui Mihail Dragomirescu:
- Băieţi,
în astă seară avem un oaspete rar: pe Caragiale. Mai zăbovim câteva minute,
până se termină masa, apoi vom fi în mijlocul vostru.
Vestea cea bună ne-a luminat feţele de
bucurie. Aşadar aveam parte de o seară deosebită în tovărăşia marelui
Caragiale. Salonul a căpătat deodată un aer solemn. Ne-am aşezat fiecare pe la
locurile obişnuite şi aşteptam. Între timp, schimbam câte o vorbă şi ne pipăiam
manuscrisele. Ne emoţiona gândul că aveam să citim firavele noastre încercări
literare în faţa celui mai mare scriitor al vremii. După alt sfert de ceas,
Caragiale şi profesorul Dragomirescu au intrat în salon. Parcă îl văd: cu ochii
uşor voalaţi, cu zâmbetul pe buze, fără haină şi cu vesta descheiată la piept.
A împărţit strângeri de mână în dreapta şi stânga, apoi s-a aşezat la birou.
Era binedispus. O masă îmbelşugată, la care vinul cursese din plin, îl
congestionase uşor în obraji. Profesorul Dragomirescu a deschis şedinţa cu voia
lui bună detotdeauna.
- Ei,
băieţi, astăzi cine citeşte?
Nici un
răspuns. Ne uitam unii la alţii jenaţi, şi ne afundam hârtiile în buzunare.
Profesorul
ne căuta din ochi pe fiecare :
- Hai,
Săulescule scoate „ documentul” , stărui dânsul amical.
Săulescu
tace.
- Ce ? Nu
îl ai la tine?contină domnul Dragmirescu. Săulescu face un semn afirmativ din
cap şi schiţează un „ da” emoţionat.
- Ei,
atunci, scoate-l ; hai scoate-l
Astfel
începu şedinţa care avea să ne lase cea mai neştearsă amintire. Cu vocea clară,
uşor tremurată, poetul Săulescu, mort mai târziu, pe front, în luptele de la
Predeal, citi o poezie. Era vorba, dacă mi-a aduc aminte, de un cer de vară,
învolburat de nori, care se apleca peste o câmpie întinsă şi lanuri de grâu copt.
Poezia a plăcut. Impresia primă a fost dintre cele mai bune, criticul
Dragomirescu a recitit-o, ca de obicei, strofă cu strofă, oprindu-se după
fiecare şi dând răgaz lui Caragiale să sublinieze o imagine sau să plaseze
vre-o observaţie.
Două sau
trei neînsemnate modificări, indicate deopotrivă de maestru Dragomirescu şi de
Caragiale şi poezia trebuia adusă lunea viitoare, pentru a fi publicată.
- Acum,
cine vine la rând? Întrebă mai departe profesorul Dragmoirescu, hai, daţi-i drumul că pârtia s-a deschis.
De pe
jilţul lui unde era mascat de corpolenţa atletică a lui Gregorian, se ridică
poetul Lascar; mic la statură şi mucalit. Citi şi el o poezie de câteva strofe.
- Apoi, mă
băieţi, în seara asta aveţi de gând să mă îndopaţi numai cu versuri ? Ia, să
aud şi ceva proză. Care aveţi proză ?
Ion Fulga
şi Chirul Nanov se săltară puţin de la locurile lor. Fulga era cel mai aproape
de birou şi îşi ţinea manuscrisul pe genunchi.
- Hai să
auzim, îl îndemnă Caragiale.
Fulga
începu să citească. Era o schiţă, care începea cu descrierea unui interior de
prăvălie de mahala. O prăvălie lungă şi strâmtă cu ferestrele mici, cu tavanul
jos şi afumat, din mijlocul căreia atârna o lampă de petrol. Aşezate la rând,
de-alungul peretelui masei rotunde cu feţe de pânză roşcată. Într-un raft mare,
în spatele tejghelei, articole de prima necesitate, în dezordine : zahăr,
cafea, săpun, năut, cutii de conserve. Într-o despărţitură mai jos, „sarea îşi
dădea mâna cu piperul”.
- Fals, îl
întrerupe Caragiale pe cititor. Ce este aceia: sarea să îşi dea mâna cu
piperul? Ai gândit în adevăr în felul ăsta sau este o sugestie din vre-o
lectură străină ?
Şi de la acest început de schiţă,
Caragiale porni o prelegere despre artă – una din acele minunate incursiuni în
domeniul literaturii universale şi al artei, care îl făcea pe Caragiale să
scapere lumini de fulger şi să reverse torente de umor, îmbinând sublimul cu
grotescul în cea mai surprinzătoare dialectică. Maestrul Dragomirescu tăcea, savurând
el însuşi cuvintele înaripate ale marelui scriitor. Pare că îl aud şi acum. Sub
lumina domoală a candelabrului din mijloc vocea aceia ştearsă – pe cât de
lipsită de timbru, pe atât de mlădioasă şi de autoritară – mi-a rămas în urechi
cu nuanţa ei guturală. Au fost trei ceasuri de încântare ce nu se pot uita.
Arta, dragii mei, este creaţie.
Ca tot ce este creaţie, ea îşi are viaţa ei proprie – o viaţă tainică şi o
existenţă aparte în complexul lumii care ne înconjoară – o viaţă, care îi vine
de la talent. Talentul este acela, care insuflă viaţă operei de artă şi care o
face să trăiască în noi şi în afara noastră, cu această miraculoasă existenţă
dublă, care ţine totdeauna şi de lumea materială şi de lumea sufletească fiindcă este vie, opera de
artă trăieşte. Cât timp? O clipă sau o veşnicie? Problema durabilităţii în artă
este o chestiune de interpretare, de controversă. Eu aş zice mai degrabă:
trăieşte atâta timp cât se va mai găsi un singur om, care să o înţeleagă.
Gândiţi-vă la splendidele opere de artă ale lui Phidias sau ale lui
Praxitheles. Au trăit atâta vreme cât oamenii au fost în stare să le înţeleagă.
Apoi a venit epoca întunericului. Templele s-au dărâmat, statuile au căzut de
pe soclurile lor, şi s-au mutilat... Peste o mie de ani însă, o altă omenire,
din nou înţelegătoare, le-a dzgropat, le-a şters de pământ şi aşa, cu braţele
şi cu picioarele rupte au fost reaşezate pe socluri. Statuile au recăpătat
viaţa de odinioară, trăiesc din nou şi vor trăi veşnic.
Da, arta este creaţie. Este viaţă din viaţa
artistului şi suflet din sufletul lui prelungit în materie, fie această materie
lemn, piatră, marmură, fier, sunet muzical ori cuvânt. De aceia o operă de artă
nu se poate compara decât cu o fiinţă. Aţi avut vreodată curiozitatea să puneţi
sub lupa măritoare o fiinţă vie, o insectă, o gâză? Să vedeţi ce capodoperă a
naturii este vietatea aceia minusculă, ce se zbate sub ochian?
De unde
vine perfecţiunea şi viabilitatea fiinţei vii? Evident viaţa rămâne marea taină
a existenţei, marea minune ce trece dincolo de posibilităţile de înţelegere ale
minţii omeneşti. Dar căutând să pătrunzi puţin taina aceasta mare a vieţii, îţi
dai seama de un lucru foarte important, care ne aduce tocmai acolo unde vrem
noi, la artă şi anume că, în organismul acela viu, nu este o singură celulă
care să nu îşi aibă rostul ei şi în raport cu celelalte celule în complexul
minunat al vieţii. Totul se angrenează, totul se sprijină. Nimic nu lipseşte,
nimic nu strică armonia perfectă a fiinţei – şi nu-i stânjeneşte existenţa. La
fel şi cu opera de artă. Ceea ce pentru fiinţă este viaţa, pentru opera de artă
este sugestie. Căci după cum într-o fiinţă vie fiecare celulă îşi are rolul şi
scopul său determinat pentru a servi viaţă însuşi, tot astfel în opera de artă fiecare
element trebuie să se integreze cu folos
în fiinţa operei pentru a servi o sugestie: sugestia, adică ideea, adică
aceia ce ai vrut să realizezi, aceia ce trebuie să prindă viaţă şi să trăiască
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu