VASILE ȘELARU/ SERGIU VÂLCU ȘI FRUMOȘII SĂI „SMINTIȚI...”

       Sergiu Vâlcu, a pornit, probabil inspirat și de la cunoscuta piesă de teatru a lui Luigi Pirandello „Șase personaje în căutarea unui autor” - în care viața reală se suprapune peste ficțiune și invers, atunci când a publicat o serie de povestiri sub titlul, ”Romanul unui smintit sau Ultimul jucător de gin rummy” (213 pagini, Ed. Elikon, Cluj-Napoca, 2012). Însă ne duce cu gândul şi spre „Hanul Ancuței” a lui Mihail Sadoveanu cu cele nouă capitole dominate de setea „povestirii”. Deloc întâmplător, romanul debutează printr-un dialog teatral, spectaculos: cum spuneți că vă numiți - mă întrebă politicos vecinul de pat, părea un om de treabă. shakespeare, william shakespeare sau dacă vreți shake cum îmi spun prietenii. Un dialog sorescian, aparent bezmetic ca și absurdul lui Ionescu. Autorul, dintr-o strategie de compoziție, nu utilizează în anumite fragmente semnele de punctuație. Sergiu Vâlcu nu a urmărit firul dramei lui Pirandello, ci doar ideea de a suprapune ficțiunea peste realitate și invers, de a da prilej personajelor de a-și alege destinul. Acestea „evadează” din realitate (un ospiciu!?) în povestirile lui Sergiu Vâlcu. Mai mult, unele își aleg și personajul. Numai Scorilo nu! El merge în povestea lui. Astfel găsim cinci personaje în căutarea unui... roman:  Scorilo, Coclici, Tărășenie, Trestian și Mucus - cel din urmă fiind autorul (Sergiu Vâlcu) dedublat sau triplat uneori. Simularea merge până acolo încât pare că un singur personaj se insinuează sub alte nume. Mai puțin Scorilo. Apare precum un flash și un anume Serj... (probabil de la Sergiu!) Nu iese în evidență locul acțiunii declarat de autor: orașul Brașov! Ar fi putut fi foarte bine declarat oricare alt oraș de provincie.

         Personajele își asumă „sminteala” de a evada din realitatea „smintită și ea” și de a pătrunde pe firul unor povestiri din dorința de a trăi personajul creat de Mucus, autorul „smintit”. Atât de „smintit” de realitate este autorul încât se strecoară în aproape toate personajele sale care vorbesc „oltenește” utilizând perfectul simplu (Sergiu Vâlcu este chiar oltean!!!) De ce vorbește olteanul la perfectul simplu?! Pentru că este perfect și simplu, spune o cunoscută anecdotă. Culmea, Sergiu Vâlcu se lasă furat de perfectul simplu atât de mult încât până și un anume personaj din Făgăraș, născut pe Valea Izei (fără relevanță în povestire), devine oltean. Cităm: Mi-am luat și nevastă, nu chiar aceea pe care o căutam atunci când am plecat de pe malurile Izei (...) Ne mutarăm în miez de vară (...) Lăsarăm bagajele nedesfăcute și pornirăm să probăm... (pag. 32). Întâlnim utilizat perfectul simplu de zeci de ori: zisei în timp, văzuseși la circ (pag22); concluzionai (pag.23); îmi arătai (pag. 24); adresai (pag. 27); se uitară, izbucniră (pag. 30); ș.a.m.d până spre pag. 151, când scrisei (notează un alt personaj „smintit”).

        „Romanul unui smintit...” este doar un pretext de a lega povestiri solitare (ca și Hanul Ancuței). Unul dintre acestea este și momentul Revoluției din decembrie 1989. Conținutul acesteia ridică niște semne de întrebare. Autorul, când relatează revoluția, utilizează câteva nume de „revoluționari” cu familiaritate, ca și cum i-ar fi cunoscut dinaintea evenimentelor: Dezideriu, Demi... (un civil care conduce un detaşament de civili!!!) în vreme ce identitatea altor personaje este explicată, spre exemplu: V. Gogea, redactor al revistei ”Astra”. Iată și un scurt fragment controversat (pag. 129-130): „Eu îi explic (știam de la Lupu) că o astfel de tehnică de luptă nu au trupele de securitate, ea se află în dotarea contraspionajului militar. Mă uit ostentativ la lt.-colonelul Diaconescu (suspectat de Sergiu Vâlcu că ar fi fost șeful contraspionajului militar n.n), dar el întoarce privirea. Să vină generalul Bucur, șeful Securității (...)

- La ordinele dumneavoastră, mi se adresează respectuos.

- Luați megafonul acesta, ieșiți în balcon și vă recomandați ordonând încetarea focului (...)

-  Sunt generalul Bucur și ordon încetarea focului.

Era ora 1, și din clipa aceea nu s-a mai auzit acolo niciun foc de armă.”

Firesc, ne întrebăm: dacă în populație au tras și trupele de contraspionaj militar (posibil și acestea n.n) cum de acestora le comandă încetarea focului generalul de Securitate, Bucur... Ce autoritate ar fi avut un securist fie și general, asupra unei arme distincte, așa cum era Direcția de Informații a Armatei (DIA), subordonată Armatei și nu Securității!!! Cum de autorul are încredere în colonelul Lupu... comandantul trupelor de Securitate (și nu numai, în subordinea acestuia se aflau și trupele antitero, specializate în diversiune și în  represiunea populației nu doar banala pază a „obiectivelor” industriale). Trecând peste aceste confuzii (voite sau nu) ale lui Sergiu Vâlcu dar și peste faptul că Securitatea nu joacă niciun rol criminal în viața personajelor sale, între care și o victimă a fenomenului „Pitești”, ”Romanul unui smintit...”  se transformă pe alocuri în pilde dar și într-o mini culegere de bancuri gen: Pe pământ în fiecare secundă se naște un fraier. Problema este cine ajunge primul la el; Băutura este biserica Satanei! Pildele sunt presărate constant de-alungul textului, multe fiind culese din folclorul urban sau pur și simplu clișee literare. Iată o parte din bancuri: De ce o prostituată nu mănâncă pește­? Răspuns: să nu ia bătaie! Transformat în dialog:

- Fetelor vă place peștele?

- Nu că ne bate! sau „nu suntem noi țara unde portmoneul coboară cu o stație înaintea ta?” Dar și alte dialoguri iuți gen ”D-ale lui Mitică” de I. L. Caragiale. Nu de puține ori, Sergiu Vâlcu imită dialogul metaforic al lui Fănuș Neagu sau Marin Sorescu (vezi, Trei dinți din față). Din când în când metafore superbe bântuie textul: „...se apropie de el, ca păduchele de bibilică; Doar vocea-i era aceiași. Lamă de despicat vise; În vocea lui blândă se odihneau îngeri...; boala subţire a clevetirii; Masa zburdă de bunătăţi;  Albăstrele... au mirosul cerului fără nori. O femeie, cutreieră întregul roman: Svetlana! Doar cu numele. Svetlana se dorește a fi tiparul tuturor femeilor personaj. Svetlana va fi chiar și numele unei iepe! Sergiu Vâlcu ratează personajele. Doar unul singur este bine conturat, și anume Scorilo! Obsedat de pictură. A pictat până și pereții peșterilor.

       „Retragerea” (sinuciderea) personajelor din viața romanului printr-un ultim joc de gim-rummy este o „cheie” facilă, mult prea simplistă și neconvingătoare. Supraviețuiește acestui joc doar... Sergiu Vâlcu (ultimul „smintit” - epitet asumat de autor). Sunt strecurate mici întâmplări, chiar dacă amuzante, în mod artificial, dialogul, în câteva pagini, își pierde savoarea prin exces de metaforă fără a contura imaginea personajelor (ziariști-scriitori). Paginile în care apare schimbul de replici supermetaforizate nu de fiecare dată înseamnă și dialog.

       În schimb, povestirile cu daci și creștinarea acestora, sunt de un umor debordant, dialogul autentic dar și teatralitatea spumoasă a personajelor, și-ar fi găsit locul într-un mini roman satiric, plin de savoarea originalității, ca și romanul lui Ioan Groșan, „O sută de zile la Porțile Orientului” (roman publicat în patru ediții).

... cu Nero am alte socoteli. Vreau să-l scot din minți cu arta mea, să-l umilesc. Poate se enervează într-o bună zi și ne va cuceri, totuși... (...)

- Să ne cucerească?! întrebă dezorientat Decebal.

- Unde n-avem noi norocul ăsta... oftă pentru a treia oară Scorilo.

(...) Vom căpăta abecedare, vom învăța să tragem apa după noi...

- Cum adică să tragi apa după tine? Și cum o apuci?!

- Nici mie nu mi-e clar...

- Vai nouă, ce popor o să ajungem... Omul cade atunci când se izbește de lume...

      Apare și clișeul livresc - parabola celor doi câini puși să se lupte între ei, și cărora le este băgat în cușcă un lup pe care cei doi câini îl vor sfâșia, relatată de Hadrian Daicoviciu (vezi în volumul, Dacii) ecranizată și în filmul Burebista (1980, regia Gheorghe Vitanidis, scenariu Mihnea Gheorghiu).

        Și totuși, umorul personajelor lui Sergiu Vâlcu, atunci când este natural, devine contagios. Aș spune, chiar de excepție. „Romanul unui smintit...” confirmă că Sergiu Vâlcu are talent literar de povestitor dar de scurtă respirație (uneori ostentativ cinematografic). Nu-i lipsește harul scriitoricesc, poate doar răbdarea romanciarului pe care și-o va dobândi în timp. Povestea există, însă pe un spațiu restrâns iar dialogul, bine articulat, are vădită tentă teatrală. Din păcate, epicul specific unui roman, fie el și „al unui smintit...” este cusut cu multă ață albă. Iar pentru a vedea cusătura între texte nu trebuie să fi nici critic literar, nici scriitor, nici măcar un cititor atent. Ceea ce este îmbucurător, și până la urmă asta și contează, față de hemoragia de carte aşezată comercial în vitrinele librăriilor, „Romanul unui smintit...” este o succesiune de povestiri, bancuri, pilde, reflexi despre români, lume și viață, ce pot fi citite până la capăt.

VASILE ŞELARU/ AFERIM ŢIE, ROMÂNIE PROASTĂ!

    Agenția de Supraveghere Financiară se dovedește a fi doar una din „reginele” banilor de campanie electorală (micii, berea, uleiul, zahărul ș.a.m.d. dar și plata pupincuriștilor). Băieții deștepți au sifonat banii companiilor de asigurări unde au avut chef, spre ce partide au dorit și chiar spre trusturi media. Ce a fost odată ziarul „România liberă” și ce a ajuns sub patronajul lui Dan Adamescu încă „neinvitat” la DNA și directorii Hurezeanu&Turturică. Vinovat de distrugerea ziarului „România liberă” rămâne Petre Mihai Băcanu, omulețul vax (zic astfel deoarece l-am cunoscut foarte bine) care declara că a ieșit la „pensie” cu doar 3.000 de dolari în cont și urmează să scrie nu știu ce cărți... Nu am auzit de nicio carte publicată de mediocrul ziarist. Nu a fost singurul personaj de rahat de la prestigiosul cotidian „România liberă”: cine mai știe ceva de politrucul (absolvent al Academiei „Ștefan Gheorghiu”) ajuns secretar de redacție, „Lucică” alias Eliade Bălan căruia îi scria editorialele bătrânul răposat Petre Ignat - omul (aproape anonim pentru cititori) pe umerii căruia a stat cotidianul „România liberă” mulți ani.

         Dar să mă întorc spre cei de la ASF, răsplătiți precum nababii pentru a acoperi furăciuni. Mii de asigurați ai companiilor de asigurare au rămas cu buza umflată, iar polița de asigurare s-a transformat într-un bilet de loterie. Culmea este că statul este cel care obligă pe fiecare cetățean să se asigure dar nu îi garantează polița de asigurare în situația în care compania de asigurări o ia razna... Uite așa, șmecherii României s-au spălat pe mâini. Băsescu joacă tontoroiul pe tot ceea ce ar însemna ideea statului de drept. Nici USL nu se lasă mai prejos. Un circ al declarațiilor politice. Liderii USL au uitat cu desăvârșire că au fost votați pentru a rezolva în primul rând problema Băsescu. Hoțiile se succed în același ritm, doar protagoniștii acestora se mai schimbă. Este clar că România nu poate fi guvernată: se autoguvernează.

        Aproape că este greu să găsești un limbaj potrivit pentru a descrie ce se întâmplă în mediul politic românesc. Madam Mariana Câmpeanu ar fi trebuit să își dea imediat demisia. Pe cine încearcă aceasta să lămurească cum că, un bolnav de Parkinson, se urcă la volan în urma tratamentului. Hai sictir madam! (Pardon de expresie dar nu mai „poci” de porci și scroafe).

        În România sunt mii de oameni care au cu adevărat nevoie de sprijinul statului: oameni paralizați care își plâng neputința, oameni suferinzi în fază terminală (aproape de moarte) care caută cu disperare un medicament care să le amelioreze doar durerea, oameni care pur și simplu își doresc să moară decent deoarece nu mai pot suporta umilința de a fi plimbați de la o instituție la alta pentru a dovedi că un membru lipsă (mână sau picior) nu le mai crește... Sărăcia cronică devine un titlu de glorie în ochii prim ministrului Victor Ponta, mândru nevoie mare să prezinte o statistică pozitivă. Este un lucru știut că statistica nu numai că nu ține de foame, dar nici nu reflectă realitatea vieții economice a celor mulți.

     Ce partid oare mai poate convinge că poate lucra pentru popor? Ce partid politic sau ce lider îi poate convinge pe români că vor avea un trai decent într-un termen foarte scurt?! Din păcate nu poate fi identificat în spațiul politic actual. Politica românească a ajuns o afacere de clan față de ceea ce ar trebui să fie: administrarea statului în folosul cetățeanului! Parlamentarismul se dovedește a fi total infect și ineficient deoarece acesta nu se manifestă în interesul poporului. Nu avem o Constituție care să asigure un echilibru între puterile statului și independența acestora, iar legile pe care le avem par a fi aplicate după cum dictează interesul momentului. G. Becali, bolnav, este ținut în închisoare în bătaia de joc a poporului sau numai din cauza abrutizării și opacității judecătorilor. Oricum, dreptatea juridică în România este un lux, nu un drept natural. Mai vorbește cineva de agenda cetățeanului, de coșul zilnic, de o reformă reală a statului?! NU! Politicul dictează agenda publică. Ar fi trebuit să fie invers. România rămâne, cel puțin până la acest moment, o țară încremenită în proiecte. Unde sunt marile hoții ale PDL-iștilor din primării, consilii județene și ministere... Ce a făcut majoritatea parlamentară USL pentru popor?! Dar guvernul USL?! Nu suntem decât victimele propriilor credulități și infinitei amăgiri. Hoții se înțeleg între ei. Nimeni nu mai are puterea de a lupta și nici voința de a schimba clasa politică neocomunistă, de a construi instituții puternice care să slujească poporul. Poporul a ajuns o noțiune goală, abstractă, lipsită de sens care își găsește rolul doar în campaniile electorale - marea prosteală când fiecare sărac așteaptă pomană în schimbul votului său. Iar săraci sunt mulți. Sărăcia umblă mână în mână cu ignoranța și tupeul fără margini a neocomuniștilor și neosecuriștilor - categorii înavuțite ilicit și îmbuibate. Obrăznicia și incompetența blajină a marianelor câmpeanu, rotirea acelorași miniștrii (ciudat, în special PNL-iști) o parte penali, ca și cum rezerva de cadre ale partidelor ar fi dispărut. Aferim, asta-i țara noastră! Aferim, dulce patrie română veșnic sub iatagan...

     Cazuri absolut reale, cutremurătoare: un bărbat în vârstă de 61 de ani, subinginer din Târgu Jiu (unde Victor Ponta a fost ales deputat!!!) a murit de foame în propria locuinţă, un alt bătrân țintuit la pat în urma unei paralizii, în vârstă de aprox. 80 de ani, singur, părăsit, strigând printre lacrimi: Of, Românie proastă! Da, Românie proastă, îți batjocorești bătrânii și îi umilești până și pe copii cu o alocație lunară de sub 5 euro. Și totuși, poporul nu a încetat să o iubească pe această prostituată?! La nevoie, fiecare român să lupte și să moară pentru ea, ca spre final, tot fiecare dintre noi, asemeni bătrânului paralizat, să strigăm: Of, Românie proastă! Nu, nu aceasta este soluția. România trebuie despăducheată și spălată de mizerie. Români, ieșiți la vot! Dacă nu aveți opțiuni politice anulați-vă votul, arătați-le politicienilor că vă pasă, dar nu există ofertă politică!