luni, 29 decembrie 2008

SELARU VASILE DESPRE LITERATURA IMEDIATA SI CREATORII DE ZOMBI

Şelaru Vasile despre literatura imediată şi... creatorii de zombi

Literatura română s-a organizat asemeni unui imperiu unde direcţia este dată de centru iar în afara centrului nu există decât provincialism. În provincie există doar scriitori care se publică, ei între ei – fiind şi editori, într-un tiraj care nu depăşeşte 500 de exemplare, se omagiază scriitorii de filiale între ei şi din când în când se salută cu centru deoarece acesta are nevoie de lucrători în teritoriu utilizaţi pe post de agenţi de marcheting literar. În schimbul serviciilor aduse, primesc ba un mic text de prezentare a unei cărţi pe coperata provicialului ori o mică recenzie pozitivă pe care eminenţa sa critic istoric literar va încerca să o facă pierdută în noiamul articolelor de conjuctură. Fiecare provincie la rândul ei îşi va stabili centre exclusiviste amăgindu-se că opera lor se petrece în marea literatură, spre susţinere, invitându-se reciproc la petreceri cu premii provinciale literare. Doar simple perfuzii. În fiecare centru provincial va exista unul sau doi oameni de legătură permanetă cu centru de direcţie. Poate din această cauză, în provincie nu există scriitori mari, scriitori mediatizaţi. Cam pe aceleaşi criterii fincţionează şi mass media, vehicolul care transportă informaţia...arareori o va face şi internetul care în momentul de faţă este doar o fantasmă având mult prea puţini utilizatori pentru a fi băgat în seamă... Numai în centru de direcţie sunt şi blogării „ serioşi” care contează iar cei din provincie vor rămâne eternii frustraţi. Chestiunile legate de laborator, a se citi experimente literare, sunt rezervate celor ce pot trăi în cumetrii literare. În prezent, literatura română are mulţi diagnosticeni , prea mulţi, dar nici un pacient serios. Altcuumva spus, crticii îi lipseşte opera iar atunci când o are o distruge deoarece este mai interesantă disecţia decât expertiza...Astfel, există doar indivizi în stare de comă căruia un aparat sofisticat le menţine funcţiile active. Iar dacă aparatele relevează oscilaţii, înseamnă că mortul e viu iar asistenţa, în acest caz cititorii, va aştepta nerăbdătoare apariţia unei noi cărţi. Aceasta va umbla vioi prin provincie iar în centru precum un...zombi, desigur dacă aparţine unui provincial iar dacă a apărut ( în sensul de a fi tipărită) la centru nu poate fi un avorton deoarece fiecare critic de direcţie va aplica o seringă cu formol...Nu vedeţi cât de bine se înţeleg, nu numai veleitarii între ei dar şi criticii care mai nou, se premiază reciproc. Literaturii române îi lipseşte polemica. Dar ca să polemizezi trebuie să ai cultură, stil şi mult caracter...
Paralel cu această lume, există o alta, aparent ingnorantă, care ştie să se bucure de literatură, care ştie să îşi aleagă cu grijă lectura fie cea aşezată în raft fie postată pe internet, care ştie ce este neghină şi ce este grâu deoarece ce poate fi literatura decât cumenecătura ce o caută sufletul.

Vasile Selaru despre...scriitorii brasoveni...si punctul fix din care se poate rasturna Universul

Vasile Şelaru despre ...”scriitori braşoveni ( folosim sintagma cu scuzele de riguare) „ şi puctul fix din care se poate răsturna Universul...

Aflu, citind într-o publicaţie, că atunci când cineva utilizează sintagma „scriitori braşoveni” e musai să îţi ceri şi scuzele de rigoare. Chestiunea în cauză îmi aminteşte de o vreme când se spunea „ măi tovarăşi nu mai spuneţi oltean, moldovean, ardelean ş.a.m.d., ci doar român că toţi suntem români ! De, suntem Made în Romania cum zice şi o cântare ...” Români suntem dară, însă fiecare din noi are o obârşie, adică un loc, o aşezare prin care este identificat...în anumite contexte. Însă, scriitorii de la Braşov se vor numai naţionali, ba mai mult universali, laureaţi Nobel...se vor fi crezând probabil prea geniali spre a li se spune scriitori braşoveni deoarece astfel, vezi Doamne, li s-ar minimaliza opera literară. Păi opera unui scriitor nu poate fi minimalizată printr-o sintagmă...Îmi amintesc, spre exemplu, de orgoliul lui James Jayce de a spune mereu că este irlandez din Dabilin. Îmi amintesc de orgoliul lui Creangă de a spune că este din Humuleşti, şi de a povesti acest lucru, al lui Eminescu că este din Ipoteşti...Numai la Braşov nu este de bon ton să zici scriitor braşovean. Este o ruşine. O ruşine pe care eu, Vasile Şelaru mi-o voi asuma până la capăt şi voi spune mereu că sunt scriitor braşovean. Sunt un scriitor din Braşov şi prin urmare din provincie şi nu din Bucureşti ( apropo există o colecţie scriitori bucureşteni )... Se vede treaba că cei care nu sunt născuţi în Braşov nu pot fi scriitori braşoveni. Ei vor fi clujeni, maramureşeni, dâmboviţeni, mureşeni, ieşeni, sibieni stabiliţi sau adaptaţi la Braşov. Puţini vor simţii spiritul locului şi vor fi având dorinţa de a se înnobila cu acesta. Puţini vor ştii că locul, aşezarea, vatra îţi dă firea, capacitatea de a asimila, comunica, de-a socializa...într-un cuvânt de a te identifica şi a te raporta la ceea ce este în jurul tău. Numai pornind dintr-un punct fix poţi radia. Poţi răsturna Universul !

joi, 11 decembrie 2008

Vasile Şelaru despre mediocritatea scriitorilor braşoveni

Vasile Şelaru despre mediocritatea scriitorilor braşoveni. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România nu a notat în proaspăta sa Istorie critică a literaturii române nici un braşovean...

Istoria critică a literaturii române, publicată recent de criticul Nicolae Manolescu – liderul, adică preşedintele Uniunii scriitorilor din România începe să facă valuri şi prin scriitorimea din burgul transilvan adormit în propria-i genialitate, şi am numit astfel Braşovul. Domnul Manolescu se ocupă de cinci secole de literatură...Eu care ştiam că avem doar vre-o două iar celelalte trei ar fi mai mult literatură liturgică scrisă în slavonă, texte ce nu au prea mare însemnătate...decât numai dacă le analizăm în cadrul Istoriei formării limbii române scrise ceea ce ar fi cam altceva. În sfârşit, e posibil să mai greşesc şi eu, aşa că voi spune totuşi ca şi criticul Manolescu cinci secole de literatură. În fapt pe la 1400 avem deja scriitorii la cetate, scribi plătiţi de saşi...Bieţi popi nu au fost capabili să scrie pentru ei decât arareori. O va face la Braşov, primul, protopopul Vasile...dar nu vreau să amintesc de el aici că pe mine mă cheamă tot Vasile, adevărat şi Şelaru şi detractorii mei ar spune că mă dau mare...Dar ce văd la prima răsfoirea a celor două volume, din Istoria critică a literaturii române, că măreţii scriitori braşoveni, cei şi-au umplut gura de înjurături la adresa mea în urma scrierii Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor lipsesc cu desăvârşire. Adică eu i-am băgat în seamă şi ei m-au înjurat. Ei bine, Manolescu nici măcar nu i-au ignorat deoarece nu le-a amintit numele nici la etcetera...sau şi alţii...Nici măcar preşedintele filialei scriitorilor, Doru Munteanu – şi director de revistă de mare cultură, nu a fost băgat în seamă. Unde o fi oare Nicolae Stoie – redactor şef la aceaşi revistă de o şi mai mare cultură. Dar Topolog, Drăgan, Brumaru, Huidan – şef şi patron de Gazetă.. cu pile la Ion Barac, George Bariţiu,Iacob Mureşianu. Nu au nu au fost luaţi în seamă nici aceştia... Între scriitorii braşoveni vom găsi doar 11 nume : Ştefan Baciu, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu, Alexandru Muşina, Şt. O. Iosif, Caius Dobrescu, Codru Drăguşanu, Andrei Mureşanu, Anton Pann, Ion Barac şi Sextil Puşcariu...”Ignorantul” Manolescu nu face vorbire nici de geniile de la KRON-ART...şi nici de doctoriţa în filologie Malea Stroe care se pregăteşte să trântească pe lângă vre-un gard, un mare dicţionar al scriitorilor braşoveni ca replică la cel scris de imafamul Şelaru...care le-a spus că literatura nu se judecă pe cărţi publicate şi nici pe numărul acestora ci pe conţinutul lor. Chestia asta ar trebui să o ştie şi Octavian Soviany – omul din cuibul de cuci, zero la cub, că o medalie primită de la Băsescu este nimic faţă de un cuvânt scris de Manolescu...
P.S.Semnatarul acestor rânduri nu apare nici el în Istoria critică a literaturii române a lui Manolescu nu pentru că nu ar fi vrut dar niciodată nu i-a trimis vre-o carte înspre recenzare. Şi apoi, cum sunt doar la început în ale literaturii, din 1990 şi până în 2006 m-am ocupat de jurnalistică, mai am vreme să apar în Istoriile acesteia...Dar voi, dragilor denigratori, sunteţi pe afară...funcţiile nu vă ajută la nimic, nici cărţile publicate în tiraje de masă...şi nici măcar prietenii, unii cu epoleţi pe sub piele alţii cu insignele pe revere...

Şelaru Vasile despre literatura imediată şi... creatorii de zombi

Şelaru Vasile despre literatura imediată şi... creatorii de zombi

Literatura română s-a organizat asemeni unui imperiu unde direcţia este dată de centru iar în afara centrului nu există decât provincialism. În provincie există doar scriitori care se publică, ei între ei – fiind şi editori, într-un tiraj care nu depăşeşte 500 de exemplare, se omagiază scriitorii de filiale între ei şi din când în când se salută cu centru deoarece acesta are nevoie de lucrători în teritoriu utilizaţi pe post de agenţi de marcheting literar. În schimbul serviciilor aduse, primesc ba un mic text de prezentare a unei cărţi pe coperata provicialului ori o mică recenzie pozitivă pe care eminenţa sa critic istoric literar va încerca să o facă pierdută în noiamul articolelor de conjuctură. Fiecare provincie la rândul ei îşi va stabili centre exclusiviste amăgindu-se că opera lor se petrece în marea literatură, spre susţinere, invitându-se reciproc la petreceri cu premii provinciale literare. Doar simple perfuzii. În fiecare centru provincial va exista unul sau doi oameni de legătură permanetă cu centru de direcţie. Poate din această cauză, în provincie nu există scriitori mari, scriitori mediatizaţi. Cam pe aceleaşi criterii fincţionează şi mass media, vehicolul care transportă informaţia...arareori o va face şi internetul care în momentul de faţă este doar o fantasmă având mult prea puţini utilizatori pentru a fi băgat în seamă... Numai în centru de direcţie sunt şi blogării „ serioşi” care contează iar cei din provincie vor rămâne eternii frustraţi. Chestiunile legate de laborator, a se citi experimente literare, sunt rezervate celor ce pot trăi în cumetrii literare. În prezent, literatura română are mulţi diagnosticeni , prea mulţi, dar nici un pacient serios. Altcuumva spus, crticii îi lipseşte opera iar atunci când o are o distruge deoarece este mai interesantă disecţia decât expertiza...Astfel, există doar indivizi în stare de comă căruia un aparat sofisticat le menţine funcţiile active. Iar dacă aparatele relevează oscilaţii, înseamnă că mortul e viu iar asistenţa, în acest caz cititorii, va aştepta nerăbdătoare apariţia unei noi cărţi. Aceasta va umbla vioi prin provincie iar în centru precum un...zombi, desigur dacă aparţine unui provincial iar dacă a apărut ( în sensul de a fi tipărită) la centru nu poate fi un avorton deoarece fiecare critic de direcţie va aplica o seringă cu formol...Nu vedeţi cât de bine se înţeleg, nu numai veleitarii între ei dar şi criticii care mai nou, se premiază reciproc. Literaturii române îi lipseşte polemica. Dar ca să polemizezi trebuie să ai cultură, stil şi mult caracter...
Paralel cu această lume, există o alta, aparent ingnorantă, care ştie să se bucure de literatură, care ştie să îşi aleagă cu grijă lectura fie cea aşezată în raft fie postată pe internet, care ştie ce este neghină şi ce este grâu deoarece ce poate fi literatura decât cumenecătura ce o caută sufletul.

Şelaru despre mediocritatea scriitorilor braşoveni. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România nu a notat în proaspăta sa Istorie critică a literaturii române nici un braşovean...
Literatura română s-a organizat asemeni unui imperiu unde direcţia este dată de centru iar în afara centrului nu există decât provincialism. În provincie există doar scriitori care se publică, ei între ei – fiind şi editori, într-un tiraj care nu depăşeşte 500 de exemplare, se omagiază scriitorii de filiale între ei şi din când în când se salută cu centru deoarece acesta are nevoie de lucrători în teritoriu utilizaţi pe post de agenţi de marcheting literar. În schimbul serviciilor aduse, primesc ba un mic text de prezentare a unei cărţi pe coperata provicialului ori o mică recenzie pozitivă pe care eminenţa sa critic istoric literar va încerca să o facă pierdută în noiamul articolelor de conjuctură. Fiecare provincie la rândul ei îşi va stabili centre exclusiviste amăgindu-se că opera lor se petrece în marea literatură, spre susţinere, invitându-se reciproc la petreceri cu premii provinciale literare. Doar simple perfuzii. În fiecare centru provincial va exista unul sau doi oameni de legătură permanetă cu centru de direcţie. Poate din această cauză, în provincie nu există scriitori mari, scriitori mediatizaţi. Cam pe aceleaşi criterii fincţionează şi mass media, vehicolul care transportă informaţia...arareori o va face şi internetul care în momentul de faţă este doar o fantasmă având mult prea puţini utilizatori pentru a fi băgat în seamă... Numai în centru de direcţie sunt şi blogării „ serioşi” care contează iar cei din provincie vor rămâne eternii frustraţi. Chestiunile legate de laborator, a se citi experimente literare, sunt rezervate celor ce pot trăi în cumetrii literare. În prezent, literatura română are mulţi diagnosticeni , prea mulţi, dar nici un pacient serios. Altcuumva spus, crticii îi lipseşte opera iar atunci când o are o distruge deoarece este mai interesantă disecţia decât expertiza...Astfel, există doar indivizi în stare de comă căruia un aparat sofisticat le menţine funcţiile active. Iar dacă aparatele relevează oscilaţii, înseamnă că mortul e viu iar asistenţa, în acest caz cititorii, va aştepta nerăbdătoare apariţia unei noi cărţi. Aceasta va umbla vioi prin provincie iar în centru precum un...zombi, desigur dacă aparţine unui provincial iar dacă a apărut ( în sensul de a fi tipărită) la centru nu poate fi un avorton deoarece fiecare critic de direcţie va aplica o seringă cu formol...Nu vedeţi cât de bine se înţeleg, nu numai veleitarii între ei dar şi criticii care mai nou, se premiază reciproc. Literaturii române îi lipseşte polemica. Dar ca să polemizezi trebuie să ai cultură, stil şi mult caracter...
Paralel cu această lume, există o alta, aparent ingnorantă, care ştie să se bucure de literatură, care ştie să îşi aleagă cu grijă lectura fie cea aşezată în raft fie postată pe internet, care ştie ce este neghină şi ce este grâu deoarece ce poate fi literatura decât cumenecătura ce o caută sufletul.

Şelaru despre mediocritatea scriitorilor braşoveni. Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România nu a notat în proaspăta sa Istorie critică a literaturii române nici un braşovean...

miercuri, 10 decembrie 2008

JURNALIŞTII ŞI AVERILE LOR CINSTITE

O lege care să-i oblige pe jurnalişti să îşi declare averile ar fi mai mult decât necesară din moment ce aceştia sunt şi formatori de opinie. Există jurnalişti ce pot rivaliza cu cei mai bogaţi oameni de afaceri din România şi unii, o majoritate, care locuiesc într-un apartament modest şi circulă cu mijloacele de transport în comun. Nu puţini locuiesc cu chirie şi trăiesc cu ajutorul primit de la părinţi… Însă, când trebuie să-şi declare averile şefii jurnaliştilor nu mai dau dovadă de transparenţă, aşa cum se întâmplă cu averile altora…( oameni de afaceri, politiceni sau bugetari). Şi totuşi, jurnaliştii sunt consideraţi a fi persoane publice, adevărat nu sunt bugetari însă civitatea acestora ar trebui să îi oblige la o transparenţă totală ca şi pe politiceni.

Săptămâna Financiară (luni 14 mai 2007) publică averile unor jurnalişti. De remarcat faptul că n toţi cei chestionaţi au dorit să completeze un formular, nici măcar şeful Clubului Român de Presă ori popularii Robert Turcescu, Dan Diaconsecu, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Ioan.T. Morar, Victor Ciutacu, Andreea Esca Eram, Radu Moaru, Mircea Badea, ş.a.


Între acei jurnalişti care au reuşit să strângă para cu para la teşcherea ori să investească cu succes se află, Dan Diaconescu, Sorin Roşca Stănescu, Robert Turcescu, Gabriela Vrâceanu Firea, Radu Morar şi lista poate continua deoarece mulţi sunt proprietari de vile…ale căror întreţinere lunară este de minim 1.000 de euro. Se ştie de asemenea că un automobil de firmă se întreţine cu cheltuieli semnificative.

De remarcat că majoritatea jurnaliştilor sunt şi acţionari la diverse firme, unii chiar acţionari unici. Obiectul de activitate cel mai des întâlnit este consultanţă pentru afaceri şi management. Se pare că din acestă activitate junaliştii şi-au făcut averile.

La o altă extremă sunt jurnaliştii ce pozează în săraci…conducând o amărâtă de “ Dacie” sau declarând 3.000 de dolari în cont după ce au ieşit la pensie…Ar fi absurd să înţeleagă cineva că jurnaliştii care sunt bogaţi sunt şi necinstiţi însă este ştiut că un om îşi dobândeşte o oarecare avere după o moştenire ( nu a mătuşii tamara), sau mai mult de 17 ani de muncă şi în nici un caz din economiile făcute din salariu. Desigur unele jurnaliste au acumulat o avere imensă în urma căsătoriei… Este ştiut însă că averile se acumulează de la o generaţie la alta…aşa cum se şi pot risipi definitiv.

joi, 4 decembrie 2008

JURNALISTUL SE AFLĂ ÎNTRE PATRONUL POLITIC SAU AFACERISTUL CONTROVERSAT (CERCETAT PENAL) ŞI PROPRIA CONŞTIINŢĂ

Presa susţine puterea politică şi critică opoziţia

O întrebare ar fi dacă cel ce patronează un trust de presă are dreptul sau nu să se implice în activitatea editorială. Dacă am accepta ideea că, presa este o afacere precum orice altă afacere, aceasta depinde de calitatea produsului media şi de management. La rândul său, cel care dă banii are dreptul de a comanda…de a dispune după bunul plac de propria afacere. O altă chestiune ar fi, dacă afacerea numită “presă”, este rentabilă sau este folosită de “acţionar” pentru a prospera în afaceri altele decât presa. ( Asupra acestei teme vom mai reveni ) Oare nu s-ar impune o lege care să limiteze aportul de capital în cazul unei societăţi ce se ocupă cu presa sau, în caz contrar, să fie făcut public că Trustul de presă “x” poate servi şi scopurile personale ale acţionarului majoritar, dacă acestea există ?! Şi evident că există…

Corect ar fi ca în cazul societăţilor comerciale care au ca obiect de activitate “presa” numită şi vocea societăţii civile, să limiteze numărul de acţiuni deţinute de o persoană şi astfel, nimeni să nu poată controla în mod excesiv societatea comercială editoare. Şi iată de ce se impune acest lucru ; Corina Drăgotescu, fost director editorial al ziarului “Adevărul” declară, cu multă sinceritate, într-un amplu interviu publicat în cotidianul “Evenimentul Zilei” din 27 noiembrie 2006, că “nu mai vreau patron politic” şi drept urmare aceasta a acceptat transferul la “Realitatea TV” patronată de controversatul om de afaceri, Sorin Ovidiu Vântu.

Mai clar ; Corina Drăgotescu nu mai lucrează la “Adevărul” în urma faptului că omul de afaceri, dublat de omul politic - Dinu Patriciu, cumpără Trustul de presă “ Adevărul”. Jurnalista afirmă că a refuzat şi o altă ofertă venită de la postul Tv, “Antena” aparţinând omului de afaceri dublat şi el de omul politic, Dan Voiculescu. Însă, cine sunt stăpânii presei actuale ; Societatea Naţională de Televiziune şi Radio este controlată de puterea politică, iar nume ca Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, Silviu Prigoană, Adrian Sârbu, Dan Grigore Adamescu ( acţionar majoritar al societăţii “R” editoarea cotidianului “România liberă” ) sau Thomas Landolt – director general al Trustului de presă “Ringier”, sunt cunoscute de către opinia publică precum şi trusturi ca Editpresse Romania, Caţavencu, Media Dogan, Media Pro, WAZ, Inforom Media, Centrul Naţional Media, Centrul European Media Enterprises dar şi off-shore-uri înregistrate în Cipru, cum ar fi Augmentia Enterprises sau Nolsom… care sunt interesate de profit comercial şi în acelaşi timp nu vor fi străine nici de cel politic… şi lista poate continua.

La fel (apartenenţa ) simpatiile politice ale acestora dar şi alte afaceri ce au ridicat multe semne de întrebare în ceea ce priveşte corectitudinea, unii dintre acţionarii/proprietarii, după caz, ai trusturilor de presă fiind cercetaţi de către Parchetul Naţional Anticorupţie. Există şi excepţii însă nu sunt relevante. Un trust cu un număr mare de acţionari nu elimină riscul ca un jurnalist să se afle “ la mâna” investitorilor iar trustul de presă să fie gestionat, aşa cum ar fi “ideal,” numai de managerul general, administrativ şi editorial.

Singurul criteriu de evaluare al unui jurnalist fiind cel de performanţă, profesional, acordat de către consumatorii de presă. Notorietatea unui jurnalist putând fi evaluată prin sondaje de opinie, număr de scrisori/sesizări/mulţumiri sosite nominal la redacţie, monitorizarea telefoanelor primite în scop profesional, etc…

Când un jurnalist afirmă că nu mai vrea “patron politic” în schimb vrea ca patron un “om de afaceri” se poate vorbi de o “criză” de conştiinţă şi obiectivitate minimă. Presa actuală finanţată de clienţii Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.), nu poate decât să critice opoziţia şi să susţină puterea. Şi astfel, cel cercetat penal îşi câştigă imunitatea în faţa legii atât timp cât este proprietarul unui trust media sau cât timp finanţează diverşi politiceni. Odată ajuns la fundul sacului cu bani, “finanţatorul” este apt pentru a purta cătuşele.

De notorietate este declaraţia preşedintelui României, Traian Băsescu, făcută în primăvară anului 2006, în comuna Rast la adresa unui reporter al postului TV Realitatea ; “În spatele tău, care-l ai pe Vântu, cum plângi tu oamenii băiatule ! “ Oare ce ştia preşedintele despre acţionarul majoritar al unui post de televiziune şi nu a dorit să spună public ?! A auzit cineva că un procuror de la oricare Parchet din România s-a autosesizat privind “şantajul” sau…”tăinuirea infractorului” ?! La acelaşi post de televiziune, preşedintele Traian Băsescu avea să intervină în direct pentru a face anumite declaraţii publice însă, la sfârşitul anului 2006, va refuza premiul aceleiaşi televiziuni. ( Zece pentru România, un proiect vast de manipulare publică unde la secţiunea politică, pe primul loc, s-a clasat Traian Băsescu iar pe locul doi, omul de afaceri, Gheorghe Becali.)

miercuri, 3 decembrie 2008

“DRUM NOU” – STUDIU DE CAZ. PROPAGANDA PRIN PRESĂ MAI EFICIENTĂ DECÂT TANCURILE SOVIETICE

Ştirile de presă se repetă în fiecare an de vreo 150 de ani încoace…


Anunţarea falimenului la 23 decembrie 1944 a cotidianului “Gazeta Transilvaniei”, tipărit la Braşov, poate fi cu adevărat un studiu de caz mai ales că, ziua de 23 decembrie, anul 1989, avea să marcheze reapariţia acestuia. Exact după 45 de ani de tăcere, avea să reînvie prestigiosul cotidian ce a rezistat cu dârzenie, şi fără întrerupere, (adevărat a avut şi apariţii lunare şi săptămânale nu numai zilnice), în perioada Imperiului Austro – Ungar, şi pe a cărei manşeta scria ; “steagul a fost ridicat” ( adică a fost tipărită pentru întâia oară), la 1838, de către Gheorghe Bariţiu şi Mureşenii.

“Gazeta Transilvaniei” era cotidianul născut din dorinţa românilor transilvăneni de-a avea propria lor mişcare intelectuală şi de masă, ce avea să graviteze în jurul Asociaţiunii Transilvane pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român ( ASTRA). Publicaţia se finanţa din abonamente, donaţii ale Asociaţiunii, dar în principal din publicitate. Cu toate că era un ziar naţionalist, cu mare succes la cititori, redactorii anului 1944 nu au reuşit să cuprindă în articolele lor adevăratele nevoi şi aspiraţii (în termenii de acum agenda cetăţeanului), ale braşovenilor dar şi ale transilvănenilor…chinuiţi nu numai de urmările războiului dar şi de nedreptul Diktat de la Viena. Armata Roşie părea într-un fel “eliberatoare” pentru acei ardeleni alungaţi din case şi refugiaţi care încotro… ( Ca o ironie a sorţii, cei din mediul rural aveau să se refugieze pentru a doua oară din casele lor, de data aceasta din calea nelegiuirilor hoardelor roşii. )

Redactorii de la “Gazeta Transilvaniei” nu au rezistat manipulării aplicate până în cele mai mici amănunte imediat după actul insurecţiei armate de la 23 august 1944. Agenţii N.K.V.D., ( serviciul de informaţii şi propagandă al U.R.S.S.) au prelucrat cu profesionalism viitorii responsabili ai nou înfinţatului cotidian “ Drum Nou” deoarece numai aşa se explică cum acesta a reuşit să ducă spre faliment, în aproape trei luni, un cotidian cu tradiţie naţională precum “ Gazeta Transilvaniei”.

Cotidianul “Drum Nou” se adresa muncitorilor şi ţăranilor din Braşov, folosind un limbaj publicistic populist şi agresiv totodată, făcând referire la “hoardelor hortiste şi fasciste” care “vor fi alungate în curând de pe pământul patriei” însă şi împotriva “exploatatorilor burtoşi şi cu ceafa unsuroasă de atâta grăsime”. L-am putea compara în zilele de acum cu un fel de “tabliod” de scandal… În acelaşi timp, “Gazeta Transilvaniei” ilustra, într-un limbaj calm, o altă realitate decât cea în care trăia populaţia oraşului evocând cu nostalgie patriotismul înaintaşilor şi bazându-se pe preţuirea de care se bucura în numele membrilor “Astra”.( Se pare că ar fi existat şi un subtil boicotaj economic din partea Bisericii Greco Catolice)

Pentru majoritatea populaţiei Braşovului, săracă şi suferindă în urma unui război devastator, nu se prefigura nici o cale de salvare şi nimeni nu vorbea de suferinţa celor mulţi. Zonele industriale ale Braşovului, bombardat intens de aviaţia anglo – americană, erau locuite de nevoiaşi rămaşi, mulţi din aceştia, fără locuinţă, deoarece casele acestora, în realitate cocioabe sărăcăcioase, se aflau în incinta obiectivelor industriale distruse…

În anul 1944, duminică 10 septembrie, este tipărit primul număr al cotidianului “Drum Nou” cu autorizaţia nr. 14638/1944, eliberată de Prefectura Judeţului Braşov. Redactor responsabil, a se citi “redactor şef”, un anume Alexandru Cucu. Cotidianul “Drum Nou” era editat de comuniştii braşoveni, la scurt timp după “insurecţia” de la 23 august, în timp ce cotidianul “ Gazeta Transilvaniei” era condus de redactorul şef Ioan Colan. Părea că cele două cotidiane au loc la Braşov, fiecare având acelaşi preţ : 15 lei. “ Drum Nou” publica articole de predicţie a vremurilor ce aveau să vină, scrise în ritm agresiv - propagandisic.

Cei săraci agreau articolele dure la adresa “burghezilor şi cheaburilor”. Astfel de texte pregăteau şi populaţia pentru primirea Armatei Roşii. Cu toate că “Drum Nou” se adresa în special “muncitorilor şi ţăranilor” acesta reuşeşte în scurt timp să acapareze piaţa publicitară. Chiar dacă era un ziar comunist nu se sfia să publice reclamele “capitaliştilor”, inclusiv cele, de exemplu, ale Cafenelei “Regale”, în timp ce spre cotidianul “Gazeta Transilvaniei”, publicitatea venea tot mai rar. Atât de rar încât, la 13 decembrie 1944, se face un apel către “Industriaşii şi comercianţii români” cu îndemnul de a “publica reclamele de sărbătorile Crăciunului şi Anul Nou în “Gazeta Transilvaniei”. Iată ce se mai spune ; “veţi plăti pentru ele (anunţuri n.n.) nu după taif, cu 25 de lei cm pătrat, ci atât cât vă dictează conştiinţa de români.” Societatea civilă, cosmopolită, cetăţenii oraşului de atunci, comunitatea braşoveană într-un cuvânt, nu se lasă impresionată ignorând apelul disperat al ziariştilor de la “Gazeta Transilvaniei”.

Eufemistic spunând, conştiinţa publică (societatea civică), nu a reacţionat poate şi datorită informaţiilor potrivit cărora celebra Armată roşie avea să treacă şi prin Braşov lăsând în urmă “comisarii sovietici”, cei ce aveau să supravegheze bunul mers al activităţii sociale şi politice în acord cu …ideologia bolşevică. Şi apoi, redactorii de la “Gazeta Transilvaniei” se adresau în principal românilor ignorând că oraşul era multietnic ; maghiari, saşi ( o parte colaboraţionişti ai armatei germane şi acum speriaţi), evrei, greci, bulgari, italieni…

Toţi aceştia se identificau în paginile noului cotidian, “Drum Nou” ce vestea triumfător “frăţia şi egalitatea între popoare”. Exact la 23 decembrie, sâmbătă, anul 1944, cotidianul “Gazeta Transilvaniei “ apare pentru ultima dată făcând astfel loc oficiosului “Drum Nou”, cotidian ce avea să fie tipărit la Brşov până la 22 decembrie 1989 ( ultimul număr datat ). Reînviat, cotidianul “Gazeta de Transilvania” observaţi titlul uşor modificat, ( datorită pretenţiilor unui moştenitor al familiei Mureşanu), avea să fie tipărit începând cu 23 decembrie. În prezent, la cotidianul nou creat aveau să lucreze păstrând continuitatea, jurnaliştii cotidianului (comunist), “Drum Nou” (cum a fost cazul unuia dinre cei mai vechi “gazetari” de la Braov, Ştefan. A.B. care, la 1954 elev la liceu fiind publica deja în paginile ziarului iar din anul 1970, după absolvirea Facultăţii de Silvicultură, să devină angajat, ieşind la pensie în 2004 de la “ Gazeta de Transilvania – cotidian nefondat fondat de Geroge Bariţiu, aşa cum în mod voit greşit scrie astăzi pe frontispiciul acestei publicaţii ) retrăieşte agonia economică şi publicistică “Gazetei Tranilvaniei” din anperioada anului ‘44 când, cotidianul “Drum Nou” pregătea populaţia de venirea Armatei Roşii, anunţând cursuri de limba rusă, chiar şi apariţia unui Dicţionar româno – rus , autor, un anume, Titu Ionescu.

Dicţionarul putea fi cumpărat “la Braşov şi oriunde în ţară”. În urma unei discuţii cu actualul director al cotidianului “Gazeta de Transilvania”, dl. Eduard Huidan, acesta ne-a declarat că a cumpărat acţuni ale ziarului Gazeta Transilvaniei de la foştii angajaţi ( Mardare Mateescu ş.a)…iar la O.S.I.M. se află înscrise două mărci; Gazeta Transilvaniei şi Gazeta de Transilvania. În mod noramal ar fi trebuit cumpărată marca Gazeta Transilvaniei – dacă ar mai fi existat vreo persoană proprietară a mărcii Gazeta Transilvaniei…Însă, după ce a fost declarată “Gazeta Transilvaniei,”oficial falimentară, să cumperi acţiunile acesteia după patruzeci şi cinci de ani , gestul pare cel puţin deplasat. Oricum, noi nu dorim să punem în discuţie şi nici să lezăm echipa jurnalistică sau societatea comercială care editează în prezent “Gazeta de Transilvania” la Braşov.

“Drum Nou”, cotidianul comunist, exploata în mod corect “agenda cetăţeanului”. În timp ce, “Gazeta Transilvaniei” în anul 1944, trăia într-o realitate imaginată pe care astăzi o denumim “media”. Era expresia intelectualului paralizat de teama apropierii Armatei Roşii, în vreme ce “Drum Nou” era cotidianul care ştia ce îşi doreşte să citească “plebea” Braşovului şi redactorii acestuia aşteptau Armata Roşie… Devenit prea elitist, angajat într-un naţionalism moderat, cotidianul “Gazeta Tansilvaniei” avea să se … falimenteze pur şi simplu. Cotidianul care avea să fie interzis la Braşov de către regimul comunist şi care reprezenta o reală concurenţă pentru activiştii de la “Drum Nou” era “Ardealul”… Însă, reprezentanţii cotidianului “ Drum Nou” se bucurau în anul 1944 de învâţăturile propagandei NKVD, rădăcinile acesteia fiind în Ohrana ţarului Ivan cel Groaznic.

Să nu uităm că întreaga propagndă a lui Hitler se inspirase la rândului ei din cea sovietică iar serviciul S.S. nu era decât o replică palidă a N.K.V.D. Dispariţia cotidianului “Gazeta Transilvaniei”, datorită lipsei publicităţii, demonstrează foarte clar că redactorul şef de atunci, blândul Ioan Colan, a fost depăşit de evenimente. În cele din urmă acesta avea să ajungă director al Bibliotecii oraşului “Stalin”( Astăzi Biblioteca “George Bariţiu” Braşov), datorită căruia există aici depozitată, aproape în întregime, colecţia cotidianului “Gazeta Transilvaniei”, care în urma unui ordin, ar fi trebuit dusă la…topit…la Farbica de Hârtie – Zărneşti. (fondată tot de George Bariţiu). Legat de numele lui George Bariţiu, s-a produs în anul 1990 un fapt care i-a stupefiat pe jurnaliştii de la nou înfinţatul jurnal “Gazeta de Transilvania”. Aceştia au primit o scrisoare de la Petre Mihai Băcanu, membru al colegiul de conducere al cotidianului “ România liberă” adresată domnului George Bariţu. Concluzia privind nivelul de cultură generală a reputatului jurnalist o lăsăm în seama cititorului.

Încă din anul 1921, când Partidul Socialist Român devine Partidul Comunist Român, se discuta de “presa ca mijloc de propagandă şi de ziaristul cadru de nădejde al partidului”. Apoi, odată cu interzicerea P.C.R. în 1924, “sutele de foi ( publicaţii) tipărite ilegal” aveau să constituee o permanentă ispită în faţa cititorului ocazional. Între care se remarcau “ Scânteia” şi “ România liberă”, două ziare de extremă stânga.

În anul 1929, existau deja directivele N.K.V.D. prin care erau create “comitete ale presei în toată ţara” având misiunea de-a tipări timbre care să fie lansate în ţară pentru sprijinul publicaţiilor, acolo unde nu există presă să se instaleze telefoane ( ştim deja metoda telefoanelor din campaniile electorale în perioada 1996, 2000, 2004 ) pentru a comunica/transmite corespondeţele dorite, organizarea de baluri şi serate pentru folosul presei, lansarea de subscripţii (donaţii) în ţară şi străinătate (Uniunea Sovietică)…În faţa acestui sistem organizat în taină şi cu o finanţare bine pusă la punct, trebuiau să reziste şi redactorii cotidianului “Gazeta Transilvaniei”. Activiştii de partid de la “Drum Nou” ştiau ce înseamnă propaganda prin presă, ştiau ce fel de mesaje îşi doreşte mulţimea…

În 1954, la zece ani de la înfinţarea cotidianului “Drum nou”, un muncitor încasa un salariu lunar de 180 de lei, în vreme ce pentru o singură poezie omagială se plătea…1.800 de lei Izbucnise deja războiul “româno – român”, când o parte din intelctuali erau condamnaţi la ani grei de ocnă iar alţii se aflau cu arma în munţii…în vreme ce, o altă mare majoritate, devenise supusă regimului politic impus prin teroare de sovietici…

“Agenda cetăţeanului “ nu mai este o prioritate pentru presa europeană în general şi nici pentru presa românească actuală în special. ( Şi cum să nu fie aşa când este o presă pătimaş partizanală…). Însă, jurnaliştii de acum ştiu să mimeze o “realitate media creată” seducătoare, ştiu să facă spectacol şi la nevoie chiar şi “circ”.

Cineva spunea că, mâna întinsă care nu ştie să spună o poveste nu primeşte nimic. Numai acele produse media care ştiu să spună o poveste vor avea audienţa căutată. Dacă “povestea” se regăseşte şi pe “agenda cetăţeanului” atunci succesul este garantat. Seducţia, odată declanşată în mintea consumatorului de informaţii/presă, se transformă în automatism, iar acesta, precum ( scuzaţi comparaţia!) câinele lui Pavlov, va face exact aceleaşi lucruri ( va apăsa pe acelaşi buton pe telecomandă sau va cumpăra exact acelaşi ziar cu femeia dezbracată în colţul din dreapta sus a paginii) pentru a îşi primi hrana…spirituală zilnică. Va deschide zi de zi paginile aceluiaşi jurnal.

Presa se află permanent într-un spaţiu concurenţial, cel care rămâne “creativ” rezistă, cel care se rutinează sau oboseşte, dispare din atenţia consumatorului de …informaţii dornic la rândul său să privească şi spre nurii “fetei de la pagina x”. Lectura presei, fie chiar de ştiri, informaţii şi reportaje, poate însemna pentru unii consumatori media şi…diverstisment. Ca şi privitul la…televizor.

Ce s-a întâmplat cu jurnaliştii de la “Gazeta Tansilvaniei” ?! Ei bine, o mare parte din aceştia au ajuns la…”Drum Nou” iar alţii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Traseul a fost repetat în 1989 când cei de la “Drum Nou” s-au transferat cu o nouă psihologie profesională la “Gazeta de Transilvania” fără nici un impediment ). Cotidianul comuniştilor, în anul 1944, avea nevoie de profesionişti iar o parte dintre aceştia au acceptat să lucreze la noul ziar. Oare ce ar fi spus “ziariştii moralişti de asăzi, dacă ar fi fost contemporanii acelor timpuri. Între jurnaliştii transferaţi la noul cotidian al Braşovului avea să se afle şi Mardare Mateescu, ( cu un destin spectaculos, de la corespondent de război la deţinut politic, dar cu spiritul nestins în ceea ce priveşte mişcarea “astristă”) pe care autorul a avut onoarea de a-l cunoaşte. În cei patruzecişicinci de ani de comunism, jurnalistul “Gazetei Transilvaniei” s-a adaptat prea bine sistemului, în acelaşi timp, trebuie spus că, acesta a fost jurnalistul ce a relatat pe la mijlocul aniilor 1930, şi despre procesul de la Tribunalul Braşov al unui tânăr infractor, Nicolae Ceauşescu, cel care avea să devină dictatorul comunist al României.

Cum să-i numim pe jurnaliştii care au migrat de la un cotidian la altul ; “trădători”, ”laşi”, “mercenari” sau pur şi simplu profesionişti. În ceea ce priveşe limbajul de presă utilizat timp de patruzecişicinci de ani, chiar dacă pare greu de crezut, acesta avea să rămână acelaşi. În perioada dictaturii carliste se instaurarează limbajul de lemn perfecţionat cu succes de comunişti. Subiecte standard, repetate an de an aşa cum ar fi şi cel legat de ambulanţa, ce în loc să transporte bolnavi transportă…un porc tăiat şi o damigeană cu vin. Şi astăzi, maşina salvării tansportă şi altceva decât bolnavi străbătând oraşul în mare vieză… Din 1945, jurnaliştii de la “Drum Nou”, deveniţi activişti de partid comunist ca toţi jurnaliştii României proletare, scriau tot felul de articole dezvoltând limbajul de lemn, păstrat cu sfinţenie din perioada lui Carol al II-lea, conducător luminat, far călăuzitor, cârmaci fără seamăn…texte ce vor atinge o amploare fără eamăn odată cu domnia lui Nicolae Ceauşescu şi aşa numită epocă de aur ( cu bani din aluminiu).

În prezent ziarele şi redactorii acestora să se fi schimbat oare atât de mult şi să încerce să prezinte în termeni originali evenimentele… Ei bine, nu cred că voi surprinde pe cineva dacă voi spune că se scriu acelaşi gen de articole. Cazurile sociale, politice, economie, chiar şi anchetele se repetă an de an, nu de acum ci, aş putea afirma, fără să greşesc, încă din vremea lui Mihai Eminescu. Se poate vorbi de o anumită repetiţie a evenimentelor de viaţă…cu protagoniştii schimbaţi. Iată de ce, un jurnalist aşa cum a fost Eminescu la “Timpul” este şi a rămas actual. Comportamentul socio-uman se schimbă foarte puţin în timp…Cum tot atât de actuale sunt şi articolele lui George Coşbuc, nimeni altul decât cunoscutul poet ardelean. În presă se schimbă protagoniştii, cazurile rămân aceleaşi; crime, accidente, furturi din banii publici, politiceni mincinoşi ş.a. Şi totuşi de ce se mai cumpără ziare ?! Ei bine, există o diferenţă de limbaj, de atitudine de abordare a evenimentului/cazului jurnalistic care ţine de stilul impus de fiecare Trust de presă (patron), dar şi de talentul profesional al jurnalistului…Şi-a pus oare cineva întrebarea care este numărul de cuvinte utilizate în presă ?! Oare 500 de cuvinte nu ar fi prea multe…Pentru propagandă sunt mai mult decât suficente. Comuniştii vorbeau mult în folosind un număr restrâns de cuvinte simple.

Noile ziare ale comuniştilor şi-au dovedit eficienţa iar tancurile sovietice nu au surprins şi nici nu au şocat populaţiile urbane ci au fost aşteaptate cu flori. În mediul urban, armata sovietică, cuceritoare nu eliberatoare, este primită cu pâine şi sare. Ăsta da succes propagandistic de la care generaţiile viitoare vor avea de învăţat. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în mediul rural unde populaţia s-a refugiat pur şi simplu în munţi iar mica agoniseală a fiecărei familii care nu a putut fi transportattă a fost…îngropată. Sigur, acest lucru aminteşte de vremurile când năvăleau hoardele…Tehnicile de comunicare şi manipulare din fosta U.R.S.S. sunt diversificate dar şi foarte apreciate de către adversarii politici. Iată că, doar 500 de cuvinte sunt mai mult decât suficente pentru a cucerii un popor. Nu de puţine ori ajunge chiar o propoziţie…sau un gest.