POPULARITATEA ȘI SUCCESUL UNEI CĂRȚI NU DE FIECARE DATĂ ÎNSEAMNĂ ȘI VALOARE

      
     Ierarhizarea (clasamentul) aparţine publicului ale cărui grile şi repere valorice sunt instabile ca şi gusturile. Benedetto Croce transmite un mesaj clar privind divizarea fenomenului literar în curente literare, convertirea conceptului de istorie, propriu filosofiei idealiste, în evoluţionism pozitivist, au existat unii care au vrut să aplice poeziei evoluţia darwinistă a speciilor: şi, setoşi de rigoare logică cum erau, aceştia au născocit – şi cât au putut au şi înfăptuit – o istorie literară în care genurile proliferau şi se înmulţeau fără să fie nevoie de intervenţia unui sex opus, luptând între ele şi se învingeau, unele dispărând, iar altele rămânând victorioase în lupta pentru existenţă... Această istorie pe „ genuri” este ultima dintre „falsele istorii”... dicţionare întemeiate pe aşa numite „texte de limbă”. În fond, combinaţia celor trei elemente liric, epic şi dramatic poate da un număr infinit de aşa zise genuri literare. Multe minţi vor fi prizoniere ale prejudecăţilor încercând să ordoneze creaţia literară utilizând repere abstracte. La începutul secolului al XIX-lea, în Franţa, avea să se contureze o mişcare literară cunoscută sub denumirea de artă pentru artă. Adepţii acesteia, francezi, englezi, americani, începând cu Gustave Flaubert (1821-1880), Teheophile Gautier (1811-1872), Oscar Wilde ( 1856-1900) şi Edgar Alan Poe (1809-1849) aveau să întoarcă spatele noii lumi industrializate. Th. Gautier avea să afirme programatic conservând astfel spiritul artei clasice că „un lucru care devine util încetează de a mai fi frumos” şi totuşi,  în secolul XX se va impune şi „arta industrială”. În acest context, conceptul de estetică ţine nu numai de disponibilitatea simpatetică a fiecăruia ci în special de armonie și... în anumite cazuri, chiar utilitate.  Nu ştim (în sensul de a defini) decât intuitiv ce este arta dar ştim că arta nu poate exista în afara armoniei (fie ea și înglobată în ceea ce am numi o estetică a urâtului care, în mod paradoxal încetează a mai fi „urâtă”). Armonia în literatură este dată de echilibrarea cuvintelor şi muzicalitatea acestora, de ritm sau ruperea acestuia și/sau cadență, muzicalitatea interioară, cromatică fonetică ș.a., astfel încât ele să devină o ceară moale (Cicero - sicut mollissimam ceram), emoționantă și grațioasă, subtilă iar ornamentul (figurile de stil) să genereze o emulație a ideilor în formă şi fond. Toate aceste observaţii pot fi ignorate atât de scriitor când își elaborează opera cât și de critic când o evaluează, însă un lucru nu poate fi ignorat, raportul operei cu opera altor autori.

     Charles Darwin (1809-1882), face aluzie în opera sa la o comuniune de gust care uneşte animalele cu oamenii, chestiune tratată şi de teoria genetică. „Când privim păsările masculi desfăşurându-şi în chip atât de studiat penele şi culorile splendide în faţa femelelor... e cu neputinţă să ne amintim că femelele admiră frumuseţea partenerilor sexuali.” Darwin face un paralelism între culorile naturale la animale şi podoabele artificiale ale oamenilor. Însă, chimia atracţiei sexuale, oricare ar fi ea, nu are legătură cu arta, deoarece aceasta nu este un preludiu înaintea rutului. Tipurile de cunoaştere pe care le oferă ştiinţa sunt diferite în finalitate şi cuprindere de intuiţiile artei chiar dacă uneori par a se suprapune. Să ne amintim de „pasărea lui Brâncuș” interpretată de vameșii americani ca fiind „piesă industrială”.

      Care este tipul de grilă ce îl ajută pe critic să discearnă valorile, care sunt metodele de cercetare a operei pentru a stabili valoarea acesteia? Spre exemplu,  mergem la un bijutier să evalueze o piatră strălucitoare, el ne va spune dacă este doar un ornament din sticlă sau este diamant în baza unor criterii de evaluare cunoscute şi probate ştiinţific. Am putea afla că piatra strălucitoare şi colorată frumos este doar sticlă şi totuşi nouă să continue să ne placă. Însă, am putea afla că este diamant şi fireşte ne-ar bucura mult deoarece ştim, avem certitudinea şi a unei valori materiale. George Santayana, susţine că, în estetică, erezia este ortodoxie. Acelaşi estetician avea să scrie: Dacă Panteonul nu ar fi de marmură, coroana regală de aur şi stele de foc, ele ar fi nişte lucruri firave şi prozaice. Operei îi este necesară şi o materie de înnobilare. Criticul Daniel Cristea-Enache, într-un recent articol publicat pe site-ul Literatura de azi (Tinerețe fără bătrânețe - text publicat și în Suplimentul de cultură) pune degetul pe „rana” multor poeți din actualitatea imediată: Dacă eşti un ignorant voios ori ai informaţii lacunare asupra precedenţelor, rişti să faci în ochii celor avizaţi o figură nu prea onorabilă. Reeditezi, involuntar şi inconştient, ceea ce s-a mai scris; şi poate că mai bine. Eşti o copie a unui original de care n-ai habar. Şi aici părerile sunt împărţite: unii crtitici literari vor spune că este bine ca tânărul scriitor să aibă o cultură densă, alţii vor spune că nu!

        Este ştiut că popularitatea şi succesul artistic nu se află în strânsă legătură cu valoarea. Nici măcar premiile literare nu confirmă de fiecare dată valoarea (a se vedea cazul I. L. Caragiale). Spre exemplu cine mai știe de George Baronzi (1828-1896) autor a 45 de volume între care și al romanului „Misterele Bucureștiului”,  ori că „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine în ţara mea”, sunt versurile scrise de poetul George Creţeanu (1829-1887). Nicolaie Nicoleanu (1835-1871) poetul precursor stilului eminescian din prima decadă a „junimiștilor” aflat în grațiile lui T. Maiorescu şi uitat cu desăvârșire. Aproape uitat este și Vasile Militaru (1885-1956) dar nu și poeziile (romanțe) și astăzi cântate. Nu aş dori ca cineva să creadă că în timpul vieţii unui scriitor nu există şi glorie. Exemplele sunt numeroase şi din literatura noastră şi a altora. Bunăoară priviţi şi râvniţi spre „laureații premiului Nobel” și nu numai.

     În cazul canonizărilor religioase, popularitatea este un atuu important. A avea încredere în gustul unei singure persoane, oricât de rafinată ar fi aceasta, nu vom avea şi certitudinea valorii. Majoritatea criticilor literari se doresc a fi de direcţie, adică formatori de „stiluri şi curente literare” nelăsând această sarcină în rândul scriitorilor, creatori efectivi ai operei literare. În fond trăim într-o lume aflată într-o dinamică tot mai accelerată în care circulă simultan, în toate domenile, mai multe paradigme. Unele vor fi false, altele expirate demult şi totuşi pentru unii actuale, cele mai multe ale momentului și extrem de puține perene. Nu numai timpul este „cenzorul” operei ci și paradigma în care se situează opera. Există o actualitate perenă, interioară omului, legată exclusiv de ființa sa, de nevoia de seducție și cunoaștere, de emoție și cultură/discernământ dar și nevoia de „beție”. Iată de ce sunt puțini și acei critici, istorici literari și esteticieni care știu/pot confirma valoarea. 

       (...) ca argument s-ar putea invoca împrejurarea că, chiar autori consacraţi, au primit după vremuri, după felul deosebit al publicului de a-şi împărţi simpatiile, când un loc superior, când inferior altora în ierarhia literară. La aceasta răspunsul este uşor de dat: nu poate fi totdeauna chestiunea de a hotărî dintre mai mulţi scriitori de seamă care este mai însemnat decât altul; acestea sunt de cele mai multe ori preocupaţiuni de spirite pedante ori elementare; esenţialul este de a recunoaşte care dintre personalităţile epocei în care trăieşti se impun atenţiunei şi vor rămâne în rândurile celor aleşi. (Ovid Densuşianu - 1873-1938, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1981, pag. 196). Să nu uităm că, până la urmă, și cărțile au viața lor. Însă, datoria criticului literar, printre altele, este și aceea de a atrage atenția publicului interesat de cultura scrisă asupra unor opere.

      Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile? (M. Eminescu). Între timp „catargele” sunt tot mai numeroase deoarece scrisul, și datorită tehnologiei, pare o activitate la îndemâna oricui iar selecția tot mai dificilă.

P.S. Nu am să public o listă cu tirajul cărților unor autori celebrii, însă am să amintesc doar că volumul „Fire de iarbă” de Walt (Walter) Whitman a fost tipărit (chiar de autor) în 795 de exemplare, poezia sa fiind catalogată la acel timp de către câţiva „critici” ca fiind „obscenă” sau faptul că publicarea romanului „Ulisse” al lui James Joyce a fost refuzată de 14 edituri. Rabindranath Tagore a publicat un volum în limba engleză în doar 200 de exemplare… Însă romanul „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (Il nome della rosa, 1980 (traducere Florin Chirițescu, Ed. Dacia, 1984, Premiul pentru cea mai bună carte a anului și Premiul Strega în 1981) a fost best-seller încă de la prima ediție. Însă nu aș dori să înțeleagă cineva că anonimii de acum vor fi celebrii de mâine. Nu, anonimii de acum vor fi anonimii și din viitor. Despre best-seller şi valoarea literară într-un articol viitor.