marți, 4 mai 2010

VASILE ŞELARU SE ÎNTREABĂ : DE CE DASCĂLI ŞI NU PROFESORI ŞI CINE ÎI CANONIZEAZĂ PE SCRIITORI

VASILE ŞELARU SE ÎNTREABĂ : DE CE DASCĂLI ŞI NU PROFESORI ŞI CINE ÎI CANONIZEAZĂ PE SCRIITORI

Epoca domniei preoţeşti trebuie să facă loc patrioţilor, era de părere Andrei Mureşianu ( 1816-1863), găsind în literatură doar o funcţie politică... Dar iată, a rămas domnia preoţească. Profesorii continuă să-şi spună dascăli iar unii critici literari canonizează scriitori. Chestiunea merge atât de departe încât s-a spus că Eminescu trebuie canonizat de către Biserica ortodoxă română şi astfel, să avem şi noi pe Sfântul Mihai Eminescu. Poate mucenic ar mai merge deoarece atunci când Eminescu se afla în trup de om a fost nu de puţine ori umilit... a fost supus unor patimi grele... Evident că Harold Bloom este înţeles anapoda de către criticii noştrii atunci când acesta militează pentru canonul occidental ... O naţiune care nu a crezut şi nu crede în nobilitate, în fapt fără blazon, este destul de greu a cunoaşte noţiunea de respect... pentru propriile valori. Şi mai ales a avea în sânge reverenţa pe care nu puţini o confundă cu plecăciunea şi închinăciunea... mai ales închinăciunea...
În mod curios, chiar tagma celor care se ocupă de educaţie nu se respectă pe sine. Mă tot întreb cine sunt dascălii şi dăscăliţele din învăţământul gimnazial şi liceal... În fapt, cine poartă cunoaşterea sub ... sutană... De ce nu avem profesori... învăţători, educatori, aşa după cum există în toate statele civilizate şi noi vrem să egalizăm pe toţi cei din învăţământ numindu-i dascăli... Astfel, un profesor doctor docent, este dascăl – adică egal cu educatoarea de la grădiniţă... Mă întreb de ce atât de puţini profesori şi aşa de mulţi dascăli... Prin şcoli şi acum mai miroase a tămâie...( de unde şi vorba e tămâie la carte), zică-se din vremea când dascălii nu doreau schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin... Dragilor profesori, dacă vreţi să câştigaţi respectul elevilor rogu-vă a vă numi doar profesori. De aceea vă zic ! Ajunge cu dascălii şi dăscăliţele de prin şcoli care între timp şi-au rotunjit studiile fiind masteranzi sau doctori... dar incapabili să insuflel bieţilor şcolari dragostea de literatură spre exemplu...

Iată cum este explicat canonul de către Harold Bloom: Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica doar ca Arta Memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului. Memoria este întotdeauna o artă, chiar şi atunci când funcţionează involuntar... Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor : ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţământ şi tradiţii critice dominante sau, aşa cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale...Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „ proiect individual”, „încredere în sine”, „competiţie” – ceea ce nu-i prea încântă pe exponenţii diferitelor curente : feminism, afrocentrism, marxism, neoistorism ( inspirat de Faucault) sau deconstructivism, toate aparţinând Şcolii Resentimentului... Aşadar, canonul este subiectiv... canonul ca orice listă sau catalog, are tendinţa de a fi mai curând inclusiv decât exclusiv, am ajuns acum la momentul în care lecturile de o viaţă nu pot acoperi totuşi întregul canon occidental. Acesta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoaşterea în amănunt a mai mult de 3000 de cărţi, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăţi cognitive şi imaginative, ci şi sesizarea relaţiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgeşte...