joi, 17 noiembrie 2011

Vasile Șelaru / Aberațile Brașovului actual

La Brașov, personalitatea lui Mihai Eminescu este evocată prin denumirea unei străzi secundare unde se află și un Spitalul de Boli Psihice. Brașovenii spun despre cineva care este internat acolo că se află ” la nebuni, la Eminescu”.
Biblioteca publică a fost înființată din fondul de carte aparținând lui Alexandru Bogadan, personalitate a culturii brașovene – instituția purtând pentru o vreme numele acestuia. Însă, odată cu instaurarea comuiștilor biblioteca s-a numit... Stalin. După 1989, în loc să se revină la denumirea de Biblioteca Județerană Brașov ” Alexandru Bogdan” mințile turtite ale vremii au numit-o ”George Barițiu”.
Tot la Brașov, atunci când oficialitățile doresc să-i omagieze pe ”eroii români” se duc la un cimitir situat în cartierul Bartolomeu unde se află în primele rânduri mormintele soldaților sovietici și o statuie înfățișând un soldat cu arma la piept. Dar nu a este bravul soldat român ci ostașul sovietic
( eliberator !!!). La picioarele statuii soldatului sovietic clasa politică a Brașovului, instituțiile statului și armata, depun coroane de flori în memoria ”eroului român”. Adevărat, în plan secund se află și câteva morminte ale soldaților români... Însă, oseminte ale soldaților români sunt împrăștiate și în alte cimitire... din Brașov.
Tot la Brașov, în centrul orașului se află câteva morminte ale victimelor Revoluției din decembrie 1989. Însă, printre aceste morminte, se află și mormântul unui fost activist comunist, decedat în 1998... Iată doar câteva aberații care definesc mentalitatea brașovenilor privind respectul față de cultură și față de neamul românesc, de eroii acestuia.
Într-un top al orașelor privind ”vitalitatea culturală”, realizat de Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii (CCCDC), instituție subordonată Ministerului Culturii și Patrimoniului Național (MCPN), dat publicitatii la Centrul cultural și de afaceri "The Ark", Brașovul ocupă ultimul loc, fiind situat după orașele: Cluj-Napoca, cu un indice de vitalitate culturală de 1,09; Sibiu, cu 0,88; Sfântu Gheorghe - 0,86; Timișoara - 0,84; Alba Iulia - 0,57; Iași - 0,56; Bistrița - 0,52; Târgoviște - 0,47; Miercurea Ciuc - 0,44;Tg. Mureș - 0,36; Constanța - 0,34; Oradea - 0,33; Craiova - 0,27; Piatra Neamș - 0,25 și... Brasov - 0,17. Studiul a luat în considerare infrastructura culturală, resursele umane specializate, cheltuielile bugetare pentru cultură, participarea la activități culturale, economia creativă și sectorul nonprofit.
Când mi-am exprimat opinia privind nivelul vieții culturale din Brașov (vezi Istoria literaturii din Țara Bârsei de la origini până în prezent, Brașov, 2010 - lucrare neachiziționată de către Bilioteca Județeană Brașov ”George Barițiu” !!!) am fost ținta a numeroase calomni venite chiar din partea celor care dețin monopol asupra vieții culturale a Brașovului. Cei care driguiesc bugetul public al Brașovului ( municipiu și județ) dar și organizațiile culturale ale Brașovului, ar fi cazul să se trezească. Dar nu așa precum erau brașovenii și în vremea lui Titu Maiorescu,. Iată ce scria acesta : La „Deşteaptă-te, române” s-a adaptat îndată o melodie, cunoscută şi astăzi, melodie deplorabilă, lâncedă, nepotrivită cu textul, o dovadă de puţinul gust muzical al epocei, dar pe atunci nu era vorba de gust, ci de impulsiune irezistibilă spre manifestare cu orice preţ şi în orce împrejurări. Ne aducem aminte că încă pe la 1850 mai cântau şcolarii români din Braşov, cu o adevărată emoţiune, o poezie cu următoarea strofă de început : „Trist este românul / Pentru a sa patrie, / Căci că prefecţii / Tot mai zac în robie”. Dacă a putut deveni popular „ căci că prefecţii”, se înţelege că a trebuit să devie popular „Deşteaptă-te, române”...(Titu Maiorescu, Critice, Bucureşti, 1966, pag. 446-447 ). Trebuie să înțelegem că Brașovul fără o viață culturală de calitate, care să nu pună veleitarismul înainte valorii autentice nu există decât ca locație geografică. Atât și nimic mai mult.

marți, 15 noiembrie 2011

Vasile Șelaru / Capitalismul românesc între a fi și a avea...

Toate societățile capitaliste funcționează așa cum trebuie numai datorită unor sectoare sociale care nu sunt nici pătrunse nici animate de lăcomie (situând în centrul existenței doar maximizarea profitului... ) Atunci când înaltul funcționar, soldatul, magistratul, preotul, artistul, savantul încep să fie dominați de spiritul de înavuțire cu orice preț, fără discernământ, societatea se surpă lent și orice formă de economie este amenințată. Bunurile cele mai de preț și mai nobile din viața oamenilor – onoarea, bucuria, afecțiunea, respectul față de semen, cumpătarea – nu pot fi tranzacționate și nici nu pot fi negociate pe niciun fel de piață; dacă astfel de lucru ajunge să se întâmple, valorile grupului social, oricare ar fi acesta, începe să se clatine din temelii.

Un spirit mai vechi și străin de capitalism ( acela de a fi nu îl poate înlocui pe acela de a avea) susține cadrele în interiorul cărora funcționează economia capitalistă. Aceasta, însă, prin chiar extinderea și succesul de care se bucură și aflat într-un proces de dezvoltare exponențială, ispititor, generează gustul pentru confort și bunăstare materială ieșită din comun și astfel nu face decât să atace instituțiile tradiționale și structurile mentale fără de care statul nu se poate susține. Capitalismul sălbatic uzează și corupe devenind neguvernabil și totodată un enorm consumator de seve vitale... Capitalismul trebuie să fie precum o pâine din care să poată mânca fiecare... Atunci când acest deziterat nu este împilnit societatea economică va avea mari probleme, va fi în dificultate iar existența ei se va afla sub semnul întrebării. De aici până la haos și criză economică nu este decât un pas.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Vasile Șelaru / Mârțoagele politice ale PD-L-ului

În general nu scriu despre politică. Însă, ce se petrece ( de aici și cuvântul petrecere cu sens de chef) de un an încoace merită nițel comentat. Ce s-a întâmplat până cum în Senatul României condus de Mircea Geană ?! A împiedicat acesta inițiativele legislative ale PD-L-ului vreodată ? Nu îmi amintesc ! Ce câștigă/ce a câștigat până cum PSD-ul gestionând funcția supremă în Senat ? Oricum am privi lucrurile este clar că rezultatul este zero. Un zero uriaș... încărcat negativ. O funcție pe care Mircea Geoană a primit-o cadou în urma unei înfrângeri triumfaliste... cocoțat pe cel mai înalt podium parlamentar care îi conferea, conform Constituției României, poziția de înlocuitor al președintelui Traian Băsescu... Dar, T. Băsescu atunci când a dorit un înlocuitor l-a delegat pe Emil Boc. Când Traian Băsescu a fost prezent în Senatul României, Mircea Geană a fost cel care îi ținea trena ca un paj... Lucrurile sunt cunoscute. Victor Ponta – președintele PSD, a anunțat schimbarea din funcție a lui Mircea Geoană. Iar acesta a zis că nu se dă dus. De aici câteva întrebări : A luat Victor Ponta această decizie în urma unei evaluări făcute de către consilierii săi, a fost o decizie individuală sau este a conducerii PSD... s-a asigurat că va fi susținut de mahării patriarhi ai partidului. Sau s-a dorit decredibilizarea lui Ponta. Se pare că da ! Va reuși acest exercițiu de oportunism a lui Mircea Geoană, care culmea stupizeniei are și fani ? Evident, M. Geoană demult trebuie exclus din partid, de la ”dragă Mariana” și hilara sa țopăială...

În PSD, se dă o bătălie importantă. Este vorba de autoritate, putere de decizie și unitate. Victor Ponta are de înfruntat dinozaurii șantajabili cum ar fi: M. Geoană și ”soacra revoluționară”, Ion Iliescu ”revoluția și minerii”, Adrian Năstase și ”termopanele”, Miron Mitrea și ”casa soacrei” și lista este lungă...
Prostănacul” se ține bine de jilț și asta datorită chiar celui care l-a blagoslovit cu acest epitet... și anume Ion Iliescu. Dacă cei din PSD îl vor susține pe Victor Ponta se va putea spune că acesta va fi primul lider social-democat autentic care nu mai are legătură cu ceea ce a însemnat trecutul comunist al României. Sigur, vor mai rămâne dinozaurii roșii însă aceștia nu vor mai avea puterea de decizie. Va scăpa PSD și de cei care sunt șantajați de Zeus. Ion Iliescu, pe care mulți l-au crezut în perfuzii, mărtirisesc că printre aceștia m-am aflat și eu, este într-o dulce alianță sentimentală cu Adrian Năstase. Cei doi, după ce s-au scuipat, se ling în bot. Sunt doi exponenți nocivi ai trecutului nu numai pentru propriul lor partid dar și pentru România. Ponta trebuie să-i anihileze din spațiu politic sau cel puțin decizional în PSD. O posibilă înfrângere a lui Ponta în a-l elimina pe Mircea Geoană va șubrezi legătura cu PNL-ul... dar și pe liderul acestui partid, Crin Antonescu, deoarece liberalii roșii ( din păcate există și așa ceva) încă sunt orientați spre o altă posibilă alianță... În USL Mircea Geoană s-ar fi dorit un cal troian însă nu este decât o mârțoagă politică aiurită crezându-se lider, prototip perfect al demagogiei și al ipocriziei vehiculată în discursul semidoct al activiștilor comuniști. Un caraghios.
Interesant este și jocul politic pe care îl face Partidul Conservator prin Antena 3 (vezi, Dan Voiculescu și dosarul ”Loteria” ș.a.) Tânărul disciplinat Mihai Gâdea, după ce îl invită pe Mircea Geoană să explice cât de importantă este funcția sa pentru România în următoarea seară hop și Adrian Năstase explică ”doct” de ce același Mircea Geană trebuie să rămână în funcția de președinte al Senatului. În PSD sunt mulți senelizați politic care susțin utilitatea lui Mircea Geoană la președinția Senatului. Însă, menținerea în funcție a lui Mircea Geană înseamnă decredibilizarea lui Victor Ponta ca lider (fapt dorit de PD-L) și a Uniunii Social Liberale... în fapt singura forță politică de opoziție. Adevărat, ușor fragilă deoarece încă nu se manifestă convingător ci doar ocazinal, fără a urmări un program coerent, în detaliu, așa după cum acționează PD-L.
Tactica PD-L în ultimul an a devenit mai mult decât evidentă : crearea a cât mai multe partide și partidulețe cu lideri mai mult sau mai puțini sonori ( între care și PP-Dan Diaconescu, mediatizarea excesivă a lui Vadim Tudor, a lui Garcea - pseudoactorul Mugur Mihăescu, devenit ”ecologist” peste noapte), cu noi blocuri, bloculețe, uniuni politice, astfel încât electoratul să fie lipsit de vlagă decizională. PD-L știe că fiecare vot contează, că după alegerile din 2012, vor putea avea cu aceste noi ”partiduțe” și independenți o nouă majoritate... Gașca politică și securistă a lui Zeus erodează punctual, cu tenacitate, orice gen de opoziție. Circul ( care premeditat generează și absenteism la vot) are ingredientele permanetizării având o vastă diversitate de partituri. Deocamdată, de gimbușlucuri sunt capabili doar cei de la PD-L. În fapt, în politică ca și în război, câștigă cel mai dibaci. Onestitatea, unghiile lăcuite, părul vopsit, ținuta cu papion este o atitudine care nu are legătură cu politica nici de aici nici de peste țări și mări. Dacă mârțoagele politice ale PD-L-ului vor mânca într-un viitor apropiat jar ( adică vor fi finanțate corespunzător și instruite, așa cum era de exemplu M. Geoană când citea în Senat un text de pe tel. mobil) vom avea un spectacol electoral de pomină. Însă, o opoziție isteață s-ar gândi cum să le încalece. Chestia este că cei ”mulți și proști” vom rămâne cu hazul și taxele iar ceilalți, în opoziție sau nu, cu... puterea și banii. Asta-i miza. Poporul doar spectator cu bilet plătit tot mai scump de la o zi la alta. Cuțitul ajunge greu la osul subțire, tot mai subțire, al românului stors de energie și lipsit de verticalitate.

joi, 6 octombrie 2011

Șelaru Vasile / Dl. Alex. Ștefănescu ... un critic infantil

Dl. Alex. Șefănescu este un critic literar vocal... bășcălios, cu un limbaj aparent estetizant... Oricum, s-a dorit o vreme a fi atent la veleitarii purtători de... tichie ( și subsemnatul a fost încondeiat) iar mai nou se ocupă de... iluminatul public ( emisiune în care va comenta autori geniali așa cum este, în opina dlui Alex. Ștefănescu și poetul Mihail Gălățanu pe care îl proslăvea în Financiarul). Nu asta e problema, ci puterea de analiză a criticului menționat care, într-o emisiune Tv, laBe 1 ( Sub semnul întrebării), mai exact în 6 octombrie (2011), zicea că a sesizat atacuri fără precedent la adresa dlui Băsescu venite din partea TV Antena 3, Realitatea s-a mai domolit în ultimul timp, concluziona acesta înțelept. Se pare că dl. Alex. Ștefănescu îl pupincur pe Băse... în vreme ce intelectuali precum Pleșu, Liceeanu, Marga și mulți alții, se delimitează de orice simpatie acordată actualului președinte care, în ultimul timp, a devenit mai mult decât jucător... e factor destabilizator național. Când, la un moment dat, L. Mihaiu îi spune, în aceași emisiune, că pe lista înformatorilor Securității ar fi și Băse acesta dă o replică bleagă... (citez) eu zic să nu îi acuzăm (pe informatori n.a) după ce exact cu câteva clipe înainte se arăta revoltat că cineva este/ a fost, informator al Securității... Atitudinea lașă în fața propriilor idei nu m-a mirat deoarece pe dl. Alex. Ștefănescu îl știu din vremea când conducea un cenaclu literar la Biblioteca ” M. Sadoveanu” (București) unde proslăvea mediocritatea. Însă, după cum îl susținea pe dl. T.Băsescu cred că dl. Alex. Ștefănescu suferă oarecum de pupincurism și acum, în pragul ramolismentului intelectual, se gândește că este cazul să-și refacă cariera (sic!) politică... după o experiență PNȚ-CD-istă eșuată ori să obțină pe ici pe colo vreo funcție/demnitate publică. Caragiale ar fi zis : Halal să-ți fie bre Ștefănescule, ți-ai pus tichie fără să te doară... Rămâi cu literatura și cu noul proiect de... iluminat public și nu te băga unde chiar nu pricepi o iotă, cum ar fi analiza politică sau scandalurile între patronii din media... Se vede că ești un copil mare de aceia îți stă mai bine așa, critic infantil al literaturii contemporane.

marți, 4 octombrie 2011

VASILE ȘELARU / DESPRE CORALIA – ADRIANA BENESCU ȘI... HIMENUL DE AUR

Cuprinsă de ”un delir livresc”, Coralia-Adriana Benescu publică volumul de poezii ”Litera de sub văl” ( Editura Pastel, 2010, Brașov), un titlu puțin inspirat chiar dacă poeta este ”o literă zidită sub versuri” , litera fiind o obsesie volatilă, un alter ego al autoarei sau, după cum ne mai spune ”o fecioară târzie în fecioara din mine / În ochiul căreia Dumnezeu și-a ascuns singurul vis”... ca și cum autoarea ar fi centrul Universului Divin ”obsedat” de fecioare și de sâni... Sedusă de metaforă, îmbătată de sensuri abstracte (unele gongorice) gen: ” mi s-au spart în ochi calendare”; ”vulturul acela limbut de pe margine se dispută/ în melci cu prăpastia”; ”au ruginit brazdele sânilor”; ” până și oaselor morților li se judecă mierea ”; ”am luat din firimitura irodului de noapte”; ” ai ochi de ceață și zâmbet cardinal”; ” vedeam cum în fecioare și pântecul se-nchină” (probabil fătul se-nchină), evident, figuri de stil care se vor fi dorit șocante... dar nu, ele sunt sufocante, pline de exces îmbată până la pierderea de sine sensuri, înțelesuri aparent lirice scapă printre degete chiar... poezia. Unele versuri devin mici tablouri suprarealiste : ”cu ochii în două piuneze de floare”; ”în timpane îi stau înfipte săgeți din oase de greier/ în tâmple îi sângerează coarnele unui cerb din pădurea albastră”. Dacă metafora ne convinge că autoarea are talent, abundența acesteia devine obositoare iar rima sacadată umbrește frumusețea unor versuri. În mod bizar autoarea are darul de a își rata poeziile deoarece lirismul acestora devine prea strident iar metafora își pierde efectul... Găsim versuri memorabile, ”am pășit goală în camera unde luna purta degete de bărbat”; ”pământul mă fuma pe ascuns”... O virgulă, pusă nepotrivit, destabilizează nu numai sensul erotic al unei sintagme – superbe dealtfel, aruncând emoția în abstract : ”Că-mi e sufletul dar,/ Al cărui himen de aur au vrut să mi-l fure...” deoarece sufletul este știut lucru, nu are sex... ”dar” având sens aici și de conjucție și de substantiv...( cadou...). Erotismul îngemănat cu divinul, pastoralul îngemănat cu contemplația toate înspre o revoltă de tip arghezian ”Eu vin ca o fătucă majoră să-I spun Dumnezeului meu : / ”-Sări, odată, din cer !”... unde, iată din nou, virgulele nu își au locul... diluând feritilitatea poetică dar și dramatismul. Însă, ceea ce ar trebui să exploreze autoarea este evident și poezia erotică, un erotism lipsit de vulgaritate pe care știe să-l amplifice, generează emoția, tristețea, candoarea pubertății feciorelnice ( ”Ne bănuiau toți îngerii, că ne iubim demult, / De când sihaștri cerbi se boncăliau de rut/ Și tu erai ecou și eu eram mai tristă/ De luna părăluță strivită în batistă”), peste toate acestea așezând cu grijă un voal... nu văl, deoarece cuvântul, fie chiar și litera așezată sub acesta, își pierde transparența și odată cu aceasta și plurisemantismul... misterul erotic. Descoperim sublimul romantism ”Am tremurat de-aceea-n frigul tău/ Rege fugit de la palat... ” dar nu și în celelalte versuri care continuă strofa ” Ți-am spart oglinda ca un hău, / Să văd de ești adevărat..” Coralia-Adriana Benescu mustește de talent, are har dar nu știe cum să-l prizeze în poezie, să scoată în evidență acele metafore memorabile, adevărate bijuterii poetice – esențe ale poeziei pe care culmea le înserează cu tandră detașare. Aceste bijuterii poetice îmi confirmă că autoarea are ADN-ul poeziei deci/probabil și puterea de a se desprinde de mimetismul literar care macină de multe veacuri literatura... de acei scriitorași care mustesc în geniala mediocritate pe care o cultivă în jurul lor. Însă, așa se întâmplă când unui/unei poet/poete de talent, pătruns/ă de har, îi lipsește redactorul de carte cel care cunoaște alchimia unui volum de poezie. Cromatica fonetică este o știință care s-ar fi potrivit autoarei. Se impune de asemenea și desprinderea de mediul pastoral... ca și de cel ușor mistico-divin. Consider volumul de debut doar un semnal care îmi dă speranța că mă voi întâlni cu poezia Coraliei-Adriana Benescu.

miercuri, 24 august 2011

Vasile Șelaru despre asistența medicală - Escrocherii Made in Romania



DESPRE SĂNĂTATE : CUM AJUNGI PE BANII TĂI UN COBAI . . . Dacă mergi la medicul de familie trebuie să aștepți cel puțin o oră până îți vine rândul. Odată intrat în cabinet îi dai medicului 5 ron, cu toate că îți plătești, lună de lună, asigurarea de sănătate. Dacă ai adeverință de plătirea taxei de asigurat medicul te conslută dacă nu, îți transmite doar compasiune și te trimite iute la plimbare. Totuși, fiind asigurat, ești consultat și apoi ești trimis la o anumită clinică particulară să îți faci analizele deoarece de acolo medicul de familie primește un comision pentru fiecare pacient. La clinica particulară afli că, trebuie oricum să plătești o taxă. Dacă te încadrezi în primele zile ale începutului de lună plătești mai puțin, dacă ai depășit primele zece zile ale începutului de lună plăteși integral deoarece ți se spune, nu mai are bani Casa Județeană de Asigurări de Sănătate. Ajungi din nou la medicul de familie și, după ce primești o rețetă, evident alergi la trei patru farmacii să îți găsești medicamentele prescrise pe care le plătești integral deoarece nu mai există fonduri pentru compensarea medicamentelor. Afli, dacă ești isteț și întrebi și alți medici despre medicamantul indicat, că medicamentele/medicamentul ce ți-au fost prescrise sunt doar în fază experimentală și încă nu se cunosc reacțiile adverse. Mai în clar, ești un cobai. Dacă se întâmplă să ajungi să fi internat într-un spital trebuie să îți cumperi medicamentele, apoi la externare primești de la doctor o invitație la cabinetul/cabinetele partcular/particulare ale acestuia. Însă, atenție, trebuie să ai mereu adeverința care să ”adeverească” faptul că ești la zi cu plata taxei de asigurat. Dacă ai primit concediu medical mergi iute să îl vizezi la un cabinet amplasat la o margine de oraș, apoi dai fuga să îl depui la firma la care lucrezi în maximum trei zile. După ce ai alergat de la Ana la Caiafa, ai grijă să stai în pat că oricând poate veni un polițist gata să îți ia pulsul acasă... iar dacă acesta ajunge la concluzia că ești bolnav închipuit, în ciuda bolii, îți trage un dosar penal și te trezești internat în pușcărie. Dar tu ești cu adevărat bolnav, ai fost internat în spital și la externare ai primit sfatul medicului de a veni periodic la control. Astfel ajungi din nou la o clinică praticulară și îți plătești consultația medicală. Simți de la o zi la alta că suferi de ceva și în cele din urmă îți pui singur diagnosticul : ai sindromul domnului Lăzărescu !
În fapt, odată ajuns în fața medicului nu mai ești pacient ci client. Logic, cei care lucrează în sitemul medical din România au mentalitate de oameni de afaceri, indiferenți în fața suferinței, ei nu se mai gândesc să te facă sănătos ci doar cum să-ți ia banii, oricine ai fi tu !

miercuri, 17 august 2011

VASILE ȘELARU : NU LEGAȚI FLORILE CU LANȚURI !

X Despre libertate, multiculturalism...și sărăcie...

Europa este bezmetică datorită lăcomiei ! Trăim într-o permanentă criză... economică dar mai ales morală. Cei bogați devin tot mai lacomi... și implicit tot mai bogați. Din când în când Parisul sau Londra se aprind. Ni se spune că revoltații nu sunt decât o turmă de hoți. Însă, atât revoltele de la Paris cât și cele de la Londra au izbucnit în urma unor crime săvârșite de poliție în numele oridinii publice. Să manipulezi un grup de protestatari nu este deloc greu. Mai ales când aceștia se pot organiza foarte ușor prin cadrul rețelei de Internet. Guvernele au găsit și un bun prilej de a controla/cenzura acest gen de comunicare (și socializare) la care poate avea acces aproape oricine... Dar cum să faci ca o revoltă să degenereze este simplu. Rețeta este banală și se utilizează din antichitate... Relativ recent, am trăit-o și noi la Timișoara, prin anul 1989, când ni se spunea, pentru cine își mai amintește, că un grup de huligani sparg vitrinele și fură din magazine. În fapt este ușor să denaturezi o revoltă și să o transformi într-o acțiune de jaf public... Ajunge doar să strecori în mulțime câțiva agenți. Astfel, nu s-au mai evocat cauzele reale care au generat protestele de la Londra, ci ne-a fost prezentat un grup de hoți și jefuitori de duzină. Guvernul Britanic a ”scăpat” basma curată arătând lumii întregi că nu s-a confruntat cu o revoltă socială ci cu o gloată de hoți... Sigur, există și anarhiști ( dezaprob și condamn gesturile acestora a se vedea atentatul din Norvegia) însă aici îi exclud pe protestatarii împotriva G8 ( pentru a genera confuzie asupra protestatarilor antiglobalizare aceștia fiind numiți în mod deliberat anarhiști) deoarece între un protest și anarhie nu este decât un pas... Pas pe care puterea politică știe să-l speculeze prin manipulare... ori de câte ori este nevoie... În acest timp, pentru o mare majoritate, sărăcia devine tot mai profundă în vreme ce bogații devin tot mai bogați. Se zice că principala cauză a diferențelor sociale ar consta în multiculturalitate. Însă, Europa din toate timpurile a fost multiculturală iar când a devenit națională (ultranaționalistă în majoritatea cazurilor) se știe, a trecut prin sânge...
Ni se vorbește și nouă românilor de criză. Însă se omite un fapt: criza este la bursă și nu îi afectează decât pe cei care au acțiuni... Acolo unde există economie de piață și unde consumatorul – cetățeanul nu este captiv. Jocul bursei s-a încheiat în România odată cu așa zisa cuponiadă care i-a transformat pe mulți în proprietari de active la diverse societății foste socialiste... Economia românească nu se joacă la marile burse europene ci este una de mercurial stabilit de speculanții din piețe. Statul român este captiv între prostie și neputința alteori rea voința politicenilor – fiecare urmărindu-și doar interesele personale (caracter egocentric) și legislația struțocămilă de tip melanj între comunism și postcomunism... Locul crizei nu este România, declara T. Băsescu la 21 mai, 2008. Între timp, același președinte al României a stabilit că poate guverna și manipula mai ușor sub pretextul unei crize economice... Și dacă tot e criză a lansat și conceptul de reformă a statului în fapt un program de austeritate fără finalitate... (pensii tăiate, impozite, tva majorat, concedieri toate acestea fiind decizii alandala...care accentuează sărăcia și confuzia economică ).

Sărăcia o simte cu adevărat doar cel care trăiește în mediul urban și nu are resurse de hrană în propria gospodărie fiind trăitor doar din leafă. Cei de la oraș supraviețuiesc dintr-un salariu pe care îl chivernisesc însă unii îl împănează cu specula de zi cu zi... care se practică la scară națională. Începând de la bugetarii ciubucari, și am în vedere aici funcționari de tot felul dar și profesori și ”cadre medicale” care tratează actul pedagogic sau cel medical precum un srl... De pensionari sau de șomeri nu mai amintesc... Este știut că, mai mult de jumătate din populația României, trăiește în mediul rural, că astfel necesarul minim de hrană este asigurat fără prea mult efort de mama natură. Numai așa se explică cum a supraviețuit sub vremi poporul român a cărui mămăligă explodează doar accidental și atunci când se întâmplă se răcește instant. Adevărat, poporul a supraviețuit și datorită cleptomaniei genetice. Însă, de frica hoților unii vor ajunge să lege până și florile cu lanțul... și nu numai că ar fi păcat dar am fi penibili deoarece i-am face să râdă pe băieții deștepți din energie, cei datorită cărora ne cresc facturile... la întreținere, la benzină, la curent electric... și în principiu la orice taxă pe care o plătim și care se transformă în bazin de înot, în parc sau în... sens giratoriu. Acestea nu sunt investiții ale statului ci cheltieli curente. Apropo, dacă ați mai umbalat prin țară cred că ați observat că intersecțiile au devenit o raritate. Suntem țara sensurilor giratorii, mai exact ne învârtim în jurul cozii. Chestia e că supraviețuim... în ciuda crizei globale. Sunt de partea ”huliganilor” din Londra, din Paris și de aiurea... (mișcări sociale sunt și în Israel). Mai în clar, sunt de partea celor cărora le este teamă că într-o zi și florilor li se vor pune lanțuri !

P.S. În loc de concluzie remarca lui Băsescu Vodă – Despotul Chior către popor :” Bă, (apelativul lui ”băiatule” sau ”băiețică”) dacă găsim un român care să nu se plângă e mare lucru !” Când decizia politică aparține unor politiceni care nu pot face diferența între ideologie și doctrină, care sunt lipsiți de spiritul altruist, este evident că țara, oricare ar fi aceasta, poate intra în faliment.

joi, 12 mai 2011

Vasile Şelaru despre manipulări made in FMI gen „sărac şi cinstit”

Să nu îţi vină să râzi când îl vezi pe şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks însărcinat cu guvernarea şi împrumutarea României, având o gaură în talpa pantofului. Aceasta ar fi prima reacţie. Una primară. Chestia e că râsul este amar şi umilitor. Domnii de la FMI ne cred proşti şi ne arată gaura din pantof care aduce teribil cu celebra remarcă „ sărac dar cinstit”. Adică, iată şi cei de la FMI sunt oameni ca şi noi, au slăbiciuni... pot fi neglijenţi aşa cum a fost şi şeful Băncii Mondiale cu ciorapii rupţi pe la degete... taman când intra într-o moschee. Ce imagini ne oferă aceşti pretinşi domni. În primul rând, psihologic vorbind, dacă ar fi să-i cred pe aceşti indivizi, îmi sugerează că duc o viaţă personală neglijentă, chiar sunt destrăbălaţi... în intimitatea lor. Aparenţele înşeală... Ei, bancherii, îşi calculează fiecare apariţie publică, fiecare gest şi fiecare cuvânt. Jeffrey Franks a învăţat de pildă şi româneşte, chiar a citit un text, semn că este un apropiat al românilor. Nici vorbă ! Este un apropiat al miliardelor de euro pe care le va lua din România. Al fiecărui eurocent care se scurge în fiecare secundă din buznarele celor peste 20 de milioane de români ( claculaţi vă rog, 20 de milioane de eurocenţi pe secundă către FMI timp de mulţi ani de acum încolo). Suntem îndatoraţi de către guvernul PDL. Ei, bancherii, vezi doamne, sunt „oameni obişnuiţi” – astfel se fac solitari cu toţi aceia care au un pantof găurit în talpă, cu toţi aceia care au cirapii găuriţi datorită unghiilor netăiate... Am trăit să o văd şi pe asta ! Marii magnaţi ai băncilor par a fi de compătimit. Am convingerea că aceştia îşi bat pur şi simplu joc de noi, ne subestimează inteligenţa, ne consideră gură cască ce ne hrănim cu ştirile media, că ne lăsăm îndopaţi de vorbele uşuratice ale unor realizatori de emisiuni tv pentru care găina naşte pui vii.
Evident nu suntem alfabetizaţi vizual, nu ştim mai nimic despre manipulările simple cu efect global... Despre cumplita sărăcia în care o mare majoritate ( din care fac parte) se scufundă, aproape că nici nu îmi mai vine să scriu. Dar nu pot fi nepăsător şi constat că cei cu pantofii şi ciorapii rupţi conduc lumea, o umilesc sărăcind-o, afişând la rândul lor un un fel de „sărăcie” de care cei sărmani cu duhul sau nu, să ne minunăm... În fond, suntem singura ţară europeană unde se face reclamă la seminţe de Floarea Soarelui. Cigulealea acestora în faţa televizorului amăgeşte foamea, înşeală sărăcia... De ai şi-o bere la îndemână burta se umflă cu ceva... aparent nutritiv. În tot acest timp ni se spune că aproximativ 13 milioane de cetăţeni ai României beneficiază de ajutoare soaciale. Dar cine ne-a adus aici. Cei aproape 60 de ani de dicatatură, începând cu cea carlistă şi sfârşind cu cea comunistă şi apoi nesfârşita tranziţie de după 1989. Vânzarea zăcămintelor naturale şi distrugerea sistemetică a economiei naţionale de către clasa politică postdecembristă înbogăţită subit, peste noapte în vreme ce proprietarii de drept – de terenuri şi bunuri naţionalizate, încă îşi mai macină nervii prin tribunale... Sărăcia nu i se datorează lui Jeffrey Franks ci acelora care i-au solicitat serviciile, aceia care şi-au dorit banii FMI în timp ce fondurile europene pentru România sunt aproape virgine. Îmi reamintesc din memorie, din nou cuvintele entuziaste ale lui Mihail Kogălniceanu : suntem o naţiune liberă, de sine stătătoare. Oare ? Suntem ultima naţiune din Europa care am reuşit să ne construim o cale ferată - infrastructură pe care acum o distrugem, suntem ultima naţiune care ne vom construi autostrăzi... Istoria se repetă. Nu este o noutate ; dintodeauna taxele şi devalorizarea banilor (inflaţia) au stat la baza revoltelor – revoltele sunt ale sărmanilor deoarece revoluţia nu a aparţinut niciodată a acestora ci numai a celor desculţi, prefăcuţi, multpreacinstiţi, manipulatori aşa cum este de pildă Jeffrey Franks. Iar noi, prostimea, vom fi mulţumiţi cu propaganda naţionalist- comunistă, privind miracolul supravieţuirii noastre în istorie. Noi, românii, cei care de cele mai multe ori ne-am strigat libertatea stând în genunchi şi zicând Tatăl Nostru.

P.S. Divorţul familiei Columbeanu a luat o turnură stranie pentru capacitatea mea de înţelegere : Comisia parlamentară privind Apărarea Drepturilor Omului a luat cazul în dezbatere... „Cum nu vi tu Ţepeş Doamne să-i împarţi în două cete...”

marți, 10 mai 2011

Vasile Şelaru despre : Irinel Columbeanu, un milionar pricăjit...

Irinel Columbeanu este odrasla unui nomenclaturist. Ce sunt nomenclaturiştii : ciocoii din vremea P.C.R., ajunşi acum ciocoii nesfârşitei tranziţii cu odrasle cu tot. Uită Irinel Columbeanu când se plimba cu trabucul în gură pe la sindorfii gen „ Cerbul de Aur” în căutare de fetiţe, când se exchibiţiona în ţinute hilare, când se plimba pe la Paris cu tânăra Monica Gabor care a atins apogeul penibilului punându-şi o geantă pe cap crezând că ar fi o pălărie futuristă... Irinel Columbeanu ne-a mai oferit şi un revelion în direct, turnând beton „în familie”, lansând o nouă marcă în materie de cimenturi... Uită Irinel când se scălda cu două păsărele să ne demonstreze cine este el şi ce potenţă are... Acum, mai nou, este un tătic în suferinţă. Plânge cu lacrimi de crocodil că nu îşi poate vedea fetiţa – un suflet gingaş şi nevinovat, pe care din „dragoste părintească” o plimbă pe la psihologi zi de zi, chipurile pentru a fi evaluată... Mi-e greaţă de un astfel de individ care la rândul său declară că îi este greţă. Numai că greaţa mea seamănă cu cea a lui Albert Camus iar a sa i se trage de la icre negre... De, fiecare cu greaţa lui. Columbeanu Irinel nu a avut nicio greaţă nici în faţa executorului judecătoresc generând un soectacol media de câteva ore... la care o ţară întreagă de privitori au căscat gura, au ronţăit seminţe şi au băut bere.
Iată, scriu din nou că îmi este greaţă nu pentru că este fiu de ciocoi, ajuns ciocoi la rândul său, nu pentru averea sa ci pentru cum gândeşte şi reacţionează. Spre exemplu, acum descoperă statul român şi legile sale, statul creat şi slujit cu atâta devotament chiar de tac-su, cicoiul ăla bătrân şi pe jumătate senil dar nu întratât de senil încât să nu îşi ajute fiul să facă afaceri grase cu statul român. Ba mai mult, aflu că Irinel vrea să schimbe legile din ţara asta, iată de ce nu mă miră deloc să-l văd vârându-se în Partidul Poporului – Dan Diaconescu şi ajungând parlamentar. Astfel, afacerile cu banii statului român iar îngroşa mai lesene averea. Irinel Columbeanu dă măsura acestui popor, mult prea naiv, mult prea tolerant cu răul... deoarece se confundă toleranţa cu prostia, cu ignoranţa. Trăim într-un amalgam ciudat, cu buni şi răi prezentaţi devalma şi cu greu cineva se poate dumiri ce fel de „naţiune de sine stătătoare suntem – am devenit” aşa cum o proclama cândva Mihail Kolgălniceanu. Şi poporul o duce tot mai prost şi circul este tot mai mare iar pâinea tot mai mică... iar naţiunea tot mai puţin de sine stătătoare.

joi, 6 ianuarie 2011

VASILE ŞELARU DESPRE NICOLAE STOIE : POEZII SALVATE !

Omul caută nemurirea încă de la începuturi, aflăm că din vremea lui Ghilgameş cel care în cele din urmă va fi cuprins de somn chiar înainte de a o primi... Existenţa omului este o problema legată de somn, desigur nu de cel destinat odihnei ci acela al vieţii raţionale. De cele mai multe ori fiinţa umană se situează într-o perpetuă adormire cu ochii deschişi. Nesomnul duce spre propria judecată, capacitatea de a discerne, de a fi o conştiinţă...
Scriitorul, oricare ar fi acesta trăieşte, aspiră întru nemurirea cuvintelor sale picurându-le cu nesomn dacă şi poate. Fiinţa scriitorului în această lume, cam de când este ea, caută nesomnul. În fapt scriitorul este menit să îşi menţină sinele treaz dar şi aproapele... Astfel să intre în dialog cu indivizi conştienţi, raţionali, emotivi... De aceea, în scurta sa viaţă biologică scriitorul pune şi îşi pune întrebări, caută răspunsuri. Astfel şi poetul Nicolae Stoie şi-a pus şi îşi pune multe întrebări privind calitatea operei sale însă se pare că între acestea una îl roade cumplit (mărturisesc că acest spirit al îndoielii şi eu îl port în suflet) : dacă versurile sale au nesomn sau nu, ori dacă vor intra în adormire aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu puzderia scribilor mimetici... care în sinea lor sunt geniali neînţeleşi ( mulţi chemaţi puţini aleşi). Nicolae Stoie ştie că nu este un scrib, că ceea ce simte el aparţine omului universal, celui care încearcă să se înţeleagă pe sine înainte de-a încerca să înţeleagă lumea din jurul său. O spun fără preţiozitate, lipsit de o posibilă presupusă maliţiozitate. Iată de ce se încumetă să publice o antologie a poeziilor sale, preferate nu de către autor, aşa cum se întâmplă cu astfel de cărţi, ci de gustul critic (Poeziile criticilor mei, Alba Iulia, 2011). Coperta volumului mă surprinde deoarece autorul aşează o imagine a sa răsfoind „ Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini până în prezent”, scrisă de subsemnatul ( Şelaru Vasile, atât de blamat şi hulit de scriitorii braşoveni şi în general cam de toţi aceia care nu au citit până la capăt ceea ce am scris) iar pe ultima copertă, între fotografiile criticilor, se află şi fotografia mea... Acestea nu sunt decât precizări şi nimic mai mult, sigur pentru mine flatante.

Volumul Poeziile criticilor mei, conţine şi trimiteri bibliografice ( periodice şi cărţi) fapt care mi se pare meritoriu deoarece munca viitoare a istoriografului poate fi uşurată. De asemenea există şi un interviu, confesiuni ale autorului în dialog cu Maria Vaida (text publicat în rev. „ Gând românesc”, anul III, nr. 4/16, decembrie, 2009, cu precizarea autorului că au fost şi întrebări şi răspunsuri nepreluate în volum, din care nu lipsesc nici ciupiturile la adresa subsemnatului, autor al Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...). Între confesiuni aflăm că autorul este un „bitang” după cum zic ungurii copiilor din flori. Dar nimic nu este mai binecuvântat în această lume decât să fi din flori şi să scrii poezie. Se mai zice, în folclorul românesc, că cei născuţi din flori au fost crescuţi de zâne ( dar asta autorul nu ne spune). Mai aflăm şi cum Nicolae Stoie, aflat la o vârstă fragedă, făcea tumbe prin iarbă şi alte gimbuşlucuri din dorinţa de-a determina o fetiţa ca, minunată de năzdrăvăni, să scape o felie de pâine unsă cu unt şi astfel, pâinea recuperată din iarbă, refuzată de fetiţă, să satisfacă foamea autorului... Reală sau nu întâmplarea, nici nu contează, oricum are şi nostimada ei uşor dramatică, dar frizează şi destinul scriitorului autentic în general. Al aceluia care va învăţa să facă din gândurile sale o pâine, să o taie felii, să le ungă cu untul creaţiei şi să le ofere cu generozitate celor din jur. Scriitorii elaborează în permanenţă gimbuşlucuri în speranţa că cititorii vor rămâne cu „gura căscată”, în speranţa că în cele din urmă le vor fi puşi laurii pe frunte... lauri de care se bucurau deopotrivă olimpicii antichităţii şi împăraţii. Însă pentru a te bucura de lauri trebuie să fi cel mai bun între cei mai buni, să te lupţi cu răul, să faci un bine universal, să cobori în infern şi să te întorci din nou printre ai tăi, să ucizi balauri sau pur şi simplu să dai foc Romei (antice). Adevărat, în parcursul istoriei, omenirea reţine şi alt gen de modele...

Nicolae Stoie elimină, atât cât este omeneşte posibil, doza de subiectivitate, şi oferă cititorului dar şi criticilor o inedită antologie de poezie : ce au remarcat de-a lungul timpului criticii săi, unii poate doar din complezenţă, din cele opt volume de poezie publicate în decursul zecilor de ani
(1967-2007). O astfel de antologie se anticipează a nu fi şi unitară însă nu este cazul... Poeziile criticilor mei, în ciuda aparenţelor, este un volum discursiv care merită citit cu atenţie ( se citeşte cu plăcere iar sub aspect publicistic Nicolae Stoie şi-a atins scopul). În fapt avem în faţă chiromanţia poetică ( obiectivă) a lui Nicolae Stoie. Sub raport estetic se poate spune că sumarul poetic este bine articulat, aş zice chiar fără fisură... ( în fapt nu citim o carte de poezie numai cu ochiul minţii ci în mare măsură şi cu sufletul). Însă, între ochiul minţii şi suflet, sunt situaţii când textul nu vibrează la aceiaşi intensitate pe care, cu siguranţă şi-a dorit-o autorul. Să publici dintr-o întreagă operă poetică doar 24 de poezii (titluri) este un curaj raţional, autocritic, asumat de către foarte puţini scriitori... să nu spun că gestul autorului mi se pare unic (după ştiinţa mea). Vibraţia poeziei lui Nicolae Stoie încadrată în raportul minte-suflet ţine de natura receptorului, de starea acestuia, de cultura pe care o are şi nu în ultimul rând de disponibilitatea de a primi cu adevărat spiritul poeziei. Mărturisesc că am citit cu plăcere întreaga carte, pe altlocuri chiar recitind pasaje animat de bucuria de a mai degusta din emoţia textului şi în cele din urmă mă văd obligat să răspund unei întrebări. În nici un caz dacă Nicolae Stoie este un poet autentic ( chestiune indiscutabilă şi nici nu se pune în analiză o astfel de sintagmă puerilă) însă cât de distinctă este poezia lui Nicolae Stoie în literatura română. Aceasta este, cred eu, întrebarea la care trebuie să răspundă în special criticul şi nu la starea de emoţie pe care o provoacă lectura. Nicolae Manolescu a şi scris o Istorie canonică a literaturii române, în care a inclus, speculativ, şi scriitori mimetici (dar când spun de citirea cu ochii minţii şi ai sufletului fac referire şi la doi critici şi istorici literari braşoveni de prestigiu : Gheorghe Bogdan-Duică cel care aprecia în text numai emoţia pe care cuvântul o poate genera fapt care a dus la o receptare confuză a literaturii şi Ovid Densuşianu cel ce căuta stilul, unicitatea... ca dealtfel şi Maiorescu, Lovinescu. Călinescu... ). Cred într-o istorie critică a literaturii române neideologizată - patimă veche a criticilor de ieri şi de azi. Eu zic că poezia trebuie să ducă emoţia şi unicitatea împreună nu prin tematica ci prin stilul. În fapt literatura este cu mult mai mult decât memorie. Şi atenţie, stilul nu se rezumă doar la estetică. Povestea, oricare ar fi ea, nu mai este nouă. Toate poveştile sunt spuse, iar cele uitate par inedite... Un poet în opera sa poate scrie versuri memorabile ( şi avem mulţi astfel de poeţi care au intrat anonimi în patrimoniul folcloristic ) însă puţini sunt aceia care vor avea un stil care să germineze peste veacuri. Iar opera lor la rândul ei să radieze în scriitura altor scriitori deopotrivă şi în cititor oricare ar fi acesta. Iată de ce, pot spune, cu certitudine, că Nicolae Stoie are versuri memorabile dar în ceea ce priveşte timbrul unic acesta nu se distinge. Stilul nu este germinativ. Sau, mai exact eu, Vasile Şelaru nu reuşesc să-l percep. Este limpede că Nicolae Stoie face parte din Istoria literaturii române... Atât şi nimic mai mult cu toate că autorul şi-ar fi dorit mai mult... (Arătaţi-mi mie un autor autentic care nu şi-ar dori mai mult). Opera sa poetică şi publicistică îl recomandă şi îl aşează în cronologie alfabetică, în Istoria literaturii române iar în ceea ce priveşte Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini şi până în prezent ( în care, cu generozitate răsplătită cu brutalitate, am oferit un spaţiu şi sutelor de veleitari destinaţi memoriei locale în special pentru comunitatea braşoveană al cărui trecut a fost şters în perioada comunistă – în fapt războaiele sunt duse de soldaţi iar aceştia sunt reţinuţi doar sub formă de cifre însă în mod selectiv, îi reţine – parţial, pe cei care au gândit strategia luptei şi prin aceştia înţeleg scriitorii canonici), îl plasează între cei valoroşi dispersând cronologia alfabetică. Şi totuşi pentru a deveni un scriitor canonic este o altă cale... de abordare. Spun cu tristeţe : avem la Braşov, în cele aproape cinci secole de cultură scrisă, contribuţii importante la Istoria literaturii române însă scriitori care să şi producă literatură originală extrem de puţini aceştia putând fi număraţi pe degetele de la două mâini ( indiferent de etnie). În fapt, plasarea unui scriitor în spiritul unei literaturi (atenţie, în istoria acesteia este loc pentru toţi, repet chiar şi pentru veleitari de excepţie) depinde exclusiv de operă ; numai aceasta îi dă scriitorului aura pe care o merită şi în nici un caz critica speculativă dominată de un clasament al valorilor şi nu de selecţia acestora. Prin criticii de conjunctură, lipsiţi de profunzime intelectuală şi onestitate, literatura română actuală s-a dovedit a fi mai mult una de cumetrie dovedind astfel că este incapabilă să se convingă pe sine că este purtătoare de valori autentice consolidându-şi o poziţie marginală. În ceea ce priveşte mediul literar actual de la Braşov cu o altă ocazie.

luni, 3 ianuarie 2011

VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL

VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL DE ATTILA AMBRUS, JÁNOS BALÁZS, ISTVÁN MIHÁLY, CSABO SZÁBO, ILONA SIMION, ATTILA TAMÁSI

Scriitorul, oricare ar fi acesta, trăieşte în şi prin spiritul limbii materne însă el nu poate exista numai în cultura acesteia în fapt se dăruie şi celorlalte culturi. Este, cum spunea Leo Frobenius, Paideumatic. Adică, scriitorul se adresează omului, acelui spirit interior ( teoria organică a culturii) care aparţine universalităţii. În fapt, sufletul nu este etnic. Astfel, şase scriitori maghiari ( aş putea să le spun poate unora şi secui, dar nu ştiu cum se revendică fiecare) publică o incitantă cărticică intitulată „Noi_Mi”, un titlu bilingv, româno-maghiar. Attila Ambrus ( cel prin grija şi bunăvoinţa căruia mi-a parvenit cartea, fapt care m-a bucurat nespus), deschide această mică antologie de proză-publicistică a scriitorilor maghiari din Transilvania : János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási întregesc lucrarea. Mărturisesc că am fost extrem de curios să citesc textele confraţilor maghiari deoarece extrem de rar mă întâlnesc cu spiritul acestora în plan literar. Mă interesa stilul scriitoricesc în primul rând şi poate mai puţin tematica... Însă, în mod surprinzător, plăcut, m-am întâlnit cu un stil viu, ieşit de cele mai multe ori din canoanele postmoderniste şi având fiecare autor o voce distinctă. Îi ştiam pe scriitorii maghiari cu simţul umorului, chiar satirici şi iată-i aşa, ieşiţi de sub uniforma de husari încrâncenaţi şi disciplinaţi după modelul habsburgic care pentru o bună bucată de vreme a dominat cultura maghiară. Sigur, am citit câţiva scriitori maghiari ( nu numai pe cei cu origini transilvănene între care Moldova Győrgy pe care îl devorasem cu sufletul la gură prin anii ’80, romanul „ Îngerul întunecat” mă fermecase... mai ales că prezenta Revoluţia din Ungaria din 1956...). Dar să nu deviez de la esenţă şi să mă opresc asupra celor şase scriitori maghiari, tineri şi plini de talent. Zic şi talent deoarece textele se citesc uşor, unele fiind scrise de autori în limba română altele traduse. Stilul este marcat de spiritul publicistic, dorinţa de senzaţional... care îşi pune amprenta în scriitura acestora. Însă am bănuiala că acest lucru l-au premeditat autorii antologaţi deoarece ei ştiu că fraza scurtă, limpede şi propoziţia simplă, percutantă dau un alt ritm textului şi apoi... urmează abordarea „senzaţionalului” cel care îl poate cutremura uşor pe cititorul slab de înger.
Attila Ambrus îşi împarte discursul publicistic, uşor eseistic, între psihologie şi sociologie, oferind date statistice şi atitudini cotidiene legate de percepţia maghiarului (şi nu numai) citadin, proprietar de apartament la bloc, János Balázs fizează cu memorialistica, Csabo Szabó cu istoria ( printre altele inventariază cu umor nevestele de origine maghiară ale Muşatinilor reuşind să-i maghiarizeze din condei şi pe moldoveni...), István Mihály un satiric care surprinde cu uşurinţă psihologia maghiarilor dar şi a spectatorului de film – amator de psiho-horror, Ilona Simion părunde în antropologie făcând şi o disecţie a basmului şi limbajului acestuia, iar Attila Tamási intospectează zona ştiinţifico-fantastică a celor care, cităm într-un fel, „ cu greu mai fac paşi cu Terra”. Desigur, temele în sine sunt pretexte pentru a transmite mesaje către cititor. Iar cei şase scriitori maghiari Attila Ambrus, János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási reuşesc să convingă cititorul că există o problemă a „minoritarului” din Transilvania care poate fi depăşită doar dacă maghiarii şi românii (cititorii în acest caz), îşi păstrează nealterat spiritul umorului. Desigur, cu umor pot fi discutate şi chestiuni serioase ( autorii chiar o fac), care ne privesc deopotrivă pe toţi aceia care locuim aici, în spaţiul Transilvaniei ( şi nu numai) şi care înţelegem spiritul multicultural, etnic şi lingvistic nu cu toleranţă ci cu naturaleţea pe care o dă firescul. Căci, mă întreb, de ce să tolerez sau să fiu tolerat din moment ce aici, în Transilvania, suntem egali în spirit. Avem o istorie comună, avem nu de puţine ori necazuri dar şi bucurii comune şi ceea ce este şi mai important avem un pământ comun. Ba mai mult, era o vreme, în medievalitate, când şi cimitirele erau comune şi astfel oasele strămoşilor noştri stau laolaltă.
Volumul „ Noi_Mi” era o întreprindere necesară pentru cel care doreşte să ia contact cu literatura contemporană maghiară mai ales acum când astfel de iniţiative sunt extrem de rare ca să nu zic că aproape lipsesc din peisajul publicistic contemporan, mai exact par minuni în prezent în vreme ce, în trecut, aceste iniţiative făceau parte din firesc. Poate, încet, încet ne vom întoarce la normalitate, în fapt acesta este şi mesajul celor şase scriitori maghiari care tratează cu uşurinţă subiecte şi teme care i-ar face pe unii contemporani, români şi maghiari deopotrivă, să tresară. Eu nu pot decât să salut iniţiativa editurii „ Világhirnév” care şi-a asumat colecţia „Cobul Alb” în care a integrat şi această cărticică ( NOI_MI) ce deschide o fereastră în ceea ce riscăm să se transforme într-un nedorit dar posibil zid cultural, spre un spaţiu comun al acelor care îşi asumă transilvanismul concept care, din păcate, este înţeles destul de puţin, nu numai în mediul politic dar şi cel spiritual. Nu mai spun că, o antologie a şase scriitori români, contemporani, tradusă în limba maghiară, ar fi binevenită.