DE CE ISTORILE LITERARE PIRAMIDALE NU POT FI ISTORII

      Istoria unei literaturi este dispusă grafic pe un sistem de axe ortogonal, unde, în mod firesc, scriitorii sunt aşezaţi pe axa absciselor (axă orizontală) ce nu reliefează un clasament, o ierarhie ci un raport (în timp) al expunerii operei şi caracterul acesteia, fără a obtura alte valori. Spre exemplu, să ne imaginăm Istoria literaturii precum o orgă, în care fiecare tub, vizibil oricui, reprezintă un scriitor şi opera acestuia. În proiecţia dată, pe axa ordonatelor (verticală), regăsindu-se doar cronologia timpului (dar şi al durabilității) creaţiei în raport cu celelalte creaţii şi nu ca imagine (proiecţie) a unei ierarhii. Tudor Vianu susține că ierarhizarea operelor de artă se poate constitui mai întâi în timp, după un criteriu al progresului artistic, pe care se cuvine a-l formula în primul rând. La rândul său, Giovanni Gentile crede că orice operă de artă este o individualitate închisă în sine, o subiectivitate abstractă care se postulează în sine însuşi în mod empiric alături de celelalte, în chipul atomilor. Adevărat, G. Gentile elaborează dimensiunea emoţională a spiritului pornind probabil nu numai de la F. W. G. Hegel, autorul filosofiei artelor frumose dar şi de la observaţiile lui I. Kant, asupra sentimentului frumosului şi subtilului.

      Valorizarea operelor literare pe o axă a ordonatelor (axă verticală) din dorinţa de a stabili ierarhii este o gravă eroare precum şi întocmirea unor clasamente valorice. Ierarhiile nu pot fi stabilite decât prin eliminare, fenomen nespecific istoriei, şi astfel nu se mai pot regăsi toţi autorii. În locul eliminării impuse de axa ordonatelor pe axa absciselor vom avea clasificarea operelor şi a autorilor acestora.

    Tipul de expunere al scriitorilor pe axa orizontală (absciselor),  pe axa ordonatelor timpul/epoca, va da o proiecţie corectă a întregului sistem (ansamblul de valori) din cadrul unei culturi. Vom obţine o arhitectură literară dinamică, lipsită de dogme, uşor de vizualizat şi de analizat. Numai astfel vom avea o Istorie completă şi complexă a întregii literaturi române. Din păcate, scriitorii au fost poziţionaţi (încă din vremea lui T. Maiorescu), pe axa ordonatelor exprimând de cele mai multe ori ierarhii. Unii critici vor supune operele literare anumitor canoane ale momentului. În acest caz, Axiologia artei fiind în complementaritatea epistemologiei artei şi nu opusul acesteia într-un sistem complex de evaluare care ne determină nu numai caracterul, dar şi judecata de gust (axiologie - din grecescul axia = valoare, logos = cuvânt). Axiologia (teoria) artei nu generează ierarhizarea valorilor, în schimb poate determina o judecată a valorii... În fapt axiologia generează un tablou amplu privind opera şi autorul : geneza, structura, interacţiunea, funcţia operei în raport de conţinut (tematică), seducţia şi dinamica operei în succesiunea epocilor... percepţia acesteia în funcţie de nevoile intelectuale ale individului, acţionalitatea (şi manipularea) operei asupra gândirii acestuia, momentul subiectiv, obiectiv sau speculativ al valorii, recunoaşterea acesteia în funcţie de (ideologii) momentul politic ş.a. Nu putem defini valoarea însă ştim ce nu este valoare. În fapt, omul este creat de valori iar la rândul său crează valori în acelaşi timp sunt şi grupuri de indivizi care se raportează unui set de valori personalizate (tribalizante) intime, minimale şi care nu pot fi obiective. Spre exemplu, dacă ne aflăm în faţa unor opere literare considerate capodopere universale ce vom face, cum vom ierarhiza valorile, în baza căror criterii?! Le vom putea ordona (convenţional, nu estetic), în funcţie de timp, epocă, însă nu vom putea stabili o ierarhie a acestora.

       T. Maiorescu în studiul său, Direcţia nouă în poezia şi proza română, publicat în anul 1872, când atrage atenţia şi asupra tânărului poet Mihai Eminescu aşează scriitorii pe axa ordonatelor. Astfel îl pune în capul listei pe Vasile Alecsandri, urmat de Mihai Eminescu. Aşadar, în anul 1872, pentru T. Maiorescu, Eminescu se situează pe locul doi, după V. Alecsandri. Dar se va înşela în această ierarhizare a valorilor ocupându-se apoi şi de poeţi precum Samson Bodnărescu, Matilda Cugler Poni, Teodor Şerbănescu, D. Petrino... a căror operă literară este astăzi (aproape), necunoscută.

     Literatura română este o succesiune de top-uri. Mulţi istorici, chiar şi critici literari operează greșit cu grafica literaturii. Pe axa absciselor este locul scriitorilor și al operelor acestora, iar pe axa coordonatelor timpul/epoca etc... Dar pentru criticii noștri este invers. Iată un exemplu recent: dl. Alex Şefănescu consemnează în Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, pag. 357: În 1960, apare prima carte de versuri a lui Nichita Stănescu, „Sensul iubirii”, care, în afară de faptul că aparţine unui viitor mare poet (cel mai mare de după Eminescu). Dacă există „cel mai mare după Eminescu” logic am vrea să-l aflăm și pe „cel mai mic poet după Eminescu”. Mai există o formă de ierahizare a scriitorilor prin utilizarea sintagmei „scriitori marginali”. Ierarhia valorilor este stupidă precum dulceaţa de caşcaval.

     Citim sau învăţăm la şcoală de „perioada marilor clasici” ai literaturii române care se încheie la începutul secolului XX. Sintagma marii clasici o întâlnim şi la tinerii critici cum ar fi Ruxandra Ivăncescu semn că, şi în noua generaţie de critici literari, sunt segmente de analiză şi limbaj nedigerate. (vezi, Ruxandra Ivăncescu, Ştefan Agopian – monografie, Braşov, 2000, pag.8 ). Dacă unii sunt mari clasici atunci firesc vor fi şi „mici clasici” şi aici ne referim la Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Octavian Paler... ș.a. Cu cine începe şi cu cine se termină perioada marilor clasici şi a micilor clasici ne întrebăm şi noi în spiritul acestei bizarerii de evaluare a culturii scrise. Nu de puţine ori judecata critică a operei literare va fi opturată de biografia scriitorului (spre exemplu, cazul Macedonski). Critica literară l-a „înlocuit” pe Vasile Alecsandri considerat „regele poeziei”, cu Eminescu căruia îi va spune „Luceafărul poeziei”, „poetul nepereche”... şi nu l-a putut „suporta” pe Alexandru Macedonski (acesta pleda în rev. „ Literatorul ” pentru „ poezia socială”), contemporan acestuia. Eminescu este cel mai mare, spun unii critici, după Eminescu urmează Nichita Stănescu (la Struga, în anul 1982,  i se decernează premiul „Cununa de aur”  fiind numit şi „regele poeziei” – iată, al doilea „rege” după Alecsandri), acesta „detronându-l” pe Nicolae Labiş care se afla la un moment dat după Eminescu... însă înaintea lui Labiş a fost Alecsandri, Macedonski, Coşbuc şi astfel literatura română devine una ierarhică, piramidală. Să nu uităm că tipul de organizare (evaluare) piramidală aparţine societăţilor (culturilor) închise. Întâlnim şi la Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii... capitole gen: marii scriitori; avangardişti minori... ( Dacă în „Istoria critică a literaturii române…” dl. N. Manolescu face ierarhii valorice acesta și le asumă susținând că este o problemă de „gust personal”, ceea ce nu lasă loc de comentarii asupra selecției autorilor. În fond este o istorie critică, dar adjectivele nu își aveau locul).

   O istorie literară nu poate fi elaborată pe baza unor ierarhii/clasamente ale scriitorilor sau a operelor acestora. Spre exemplu, literatura engleză nu îl consideră numai pe William Shakespeare un scriitor universal și nici cel mai mare între cei mari! Ce ar fi făcut criticii noștri dacă aveam un scriitor de talia lui William Shakespeare?! Nu este un secret pentru nimeni că există zeci de scriitori români minimalizați sau chiar ignorați cu bună știință de istoria literară și de critică.

     Istoria gândită de G. Călinescu, și de la care se poate porni, este și o istorie critică bazată pe estetică. G. Călinescu are în vedere doar valoarea operei scriitorului fără a ignora scriitori extrem de tineri, cărora a ţinut cel puţin să le menţioneze numele, care au îmbătrânit între timp și au publicat numeroase cărți. De acești scriitori nu s-a mai scris în nicio altă istorie până la Marian Popa. Acesta a publicat în anul 2001, Istoria literaturii române contemporane (referitoare la perioada 23 august 1944 - 22 decembrie 1989), prea puțin cunoscută publicului larg, poate și din cauza celor două volume, totalizând peste 2.500 de pagini, în format apropiat de A3. Cert este că numai acele istorii literare care nu construiesc ierarhii sunt cele care contează în cadrul culturii scrise. Selecţia valorilor nu aparţine istoriei literaturii, ci istoriei criticii şi/sau esteticii literaturii (care prin natura lor sunt selective, vezi Istoria critică… de N. Manolescu) însă nici acolo nu vom întâlni ierarhii. Dacă vom continua să abordăm mimetic fenomenul literar după paradigme demult expirate, să nu ne mire de ce criticii noștri nu izbutesc să iasă cu teoria literară în Occident și nici de ce literatura română încă este buimacă.