OPERA „CANONICĂ” NU ESTE APANAJUL UNEI PERSOANE SAU A UNEI GENERAȚII, CI EXPRESIA VITALITĂȚII UNEI CULTURI

        Am putea înţelege prin canon o normă, un anumit număr de cărți a căror lectură/învățare este obligatorie. În fond, canonul are și sensul de pedeapsă/suferință/chin. Nu sună cumva bizar ideea că procesul de învățare ar fi o „pedeapsă” aplicată de „educator”?!  Și totuși, dacă numim canon un curs universitar, un manual, un text dat, el trebuie însuşit ca atare şi expus întocmai deoarece aici discutăm de exerciţiul învăţării, pare a ne sugera N. Manolescu. Este doar o speculație personală. În acest caz, se poate spune mai simplu: eu sunt canonul! Eu sunt axioma! Câți profesori, câți critici literari tot atâtea canoane. Iată cum este definit canonul: CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, normă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Ansamblul cărților sfinte acceptate de Biserică. 2. Pedeapsă dată de Biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Carte așezată pe altar, care cuprinde anumite rugăciuni ale liturghiei. 4. Regulă fixă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală pentru două sau mai multe voci, care repetă la intervale fixe aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ. Cf. fr. canon, germ. Kanon.

     Însă, să observăm cum este explicat canonul de către Harold Bloom: Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica doar ca Arta Memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului. Memoria este întotdeauna o artă, chiar şi atunci când funcţionează involuntar (...) Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor: ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţământ şi tradiţii critice dominante sau, aşa cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale (...) Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „proiect individual”, „încredere în sine”, „competiţie” – ceea ce nu-i prea încântă pe exponenţii diferitelor curente: feminism, afrocentrism, marxism, neoistorism (inspirat de Faucault) sau deconstructivism, toate aparţinând Şcolii Resentimentului (...) Aşadar, canonul este subiectiv... canonul ca orice listă sau catalog, are tendinţa de a fi mai curând inclusiv decât exclusiv, am ajuns acum la momentul în care lecturile de o viaţă nu pot acoperi totuşi întregul canon occidental. Acesta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoaşterea în amănunt a mai mult de 3000 de cărţi, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăţi cognitive şi imaginative, ci şi sesizarea relaţiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgeşte... (Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala epocilor, Bucureşti, 2007, pag. 44, 47, 48, 63).

       Aşadar, ar exista probabilitatea ca operele fundamentale ale culturii universale să fie şterse din memorie şi într-o astfel de situaţie, ideea de canon s-ar impune. Dar atenţie, aici se discută despre operele culturii scrise universale... (dar ni se spune și de un canon occidental) şi nu de sectarizarea literaturii.

   Critica literară românească vorbește de canonizarea scriitorului, aşa cum este interpretată acum (în anul 2014 n.a), de către unii „critici”, ar face din acesta un sfânt ceea ce este aberant, iar din opera sa un capitol apostolic dintr-o „Biblie”. De aici până la idolatrizarea scriitorilor nu este decât un pas. Şi totuşi, fenomenul există şi se manifestă... chiar în rândul unor cunoscuţi critici literari contemporani care încearcă să impună istorii literare canonice (lucrări subiective, lipsite de valoare culturală, bune doar ca „manual personal”) excluzând astfel autori şi ceea ce este și mai grav, opere literare importante din arhitectura culturii române. A declara o operă ca fiind canonică nu este apanajul unei persoane sau a liderilor unei generaţii, ci este expresia vitalităţii, în sensul de forţă (valoare), a unei culturi. În speţă, esteticile false sunt: cea intelectualistă sau conceptualistă, care confundă poezia cu proza literară; cea sentimentalistă care o confundă cu sentimentul sau cu expresia literară a sentimentului, cea practicistă, care o confundă cu expresia literară a oratoriei, cea hedonistă care o confundă cu literatura uşoară şi, în sfârşit, cea formalistă, care o confundă cu delectările artei pentru artă; estetici false care câteodată se îmbină câte două, câte trei, ca în miscere utile dulci, delectando pariterque monedo, iar altădată adiţionează, considerând suma astfel formată drept ideea adevărată şi desăvârşită despre poezie (B. Croce). Între canon şi crestomaţie sunt diferenţe majore. Am putea spune despre canon că acesta este o operă căreia i-am fi putut spune „o capodoperă” însă, „canonul” nu fizează doar genialitatea. B. Croce ne evertizează asupra acelor „estetici false” care nu au legătură cu estetica ci doar cu gustul unei persoane. Nu de fiecare dată frumosul coincide cu esteticul. Estetica nu poate exista la superlativ sau relativ ori în preajma adjectivelor, deoarece ea este suma acestora şi apoi, estetica, prin natura ei, ori este, ori nu este. În fapt, există ca şi creaţia literară, ca şi arta... Judecata este dată de mulţimea proiecţiei acesteia în raport cu individul argumentând în fiecare emoţie, revelaţia armoniei. În fapt, natura este frumoasă nu pentru că există, ci pentru că este văzută, la fel cum şi o idee nu poate exista fără a fi enunţată deoarece o idee cuprinsă doar în gând însă neexprimată nu se poate spune că există sau că a existat... Estetica pentru a exista are nevoie de conştiinţa și conștiența celuilat. 

      Canonul nu este o secțiune a unui curent (modă, stil), el poartă în sine spiritul universalității trecând cu succes peste paradigmele epocilor. Iată de ce nimeni nu poate să spună „canonul sunt eu!”. Să fie oare „canonul” capodoperă între capodopere sau pur și simplu capodopera în sine și atunci ar fi mai simplu de înțeles pentru oricine. Canonul ar putea fi parte dintr-o arhitectură (ansamblu), cu ceea ce Leo Frobenius numea paideuma (PAIDÉUMĂ s. f. ansamblu de caractere care constituie stilul unei culturi populare, germ. paideuma, gr. paideuma). În viziunea lui Harold Bloom canonul nu mai aparține unui culturi anume, ci universalității. Însă, nu există criterii/norme prin care o operă să fie validată drept „canon” în afara timpului cel care confirmă perenitatea valorilor. Dacă cineva ştie/cunoaște o metodologie de clasificare a unei opere în categoria „canon” să o prezinte public. Și totuși, dacă omenirea ar lua contact cu o altă civilizație din Univers și și-ar propune să prezinte acesteia doar ceea ce consideră reprezentativ în cultura scrisă, fiecare națiune ar întocmi o listă de opere literare pe care le va numi (poate) „canonice”, dar cu sensul de texte de care acea cultură nu se poate dispensa și la care s-ar putea adăuga opere din literatura actuală și imediată iar acestea ar fi supuse unei noi selecții care le-ar proiecta în universalitate. Păstrând și un ușor spirit ironic, aș spune: canonul este util nu numai pentru extratereștrii, dar și pentru a avea o viziune de ansamblu asupra culturii (operelor) scrise a omenirii, respectiv a unei națiuni. Propun să revenim de la canon la un cuvânt simplu a cărui semantică este cunoscută: operă clasică! Și apoi, eu cred ceea ce dl. N. Manolescu nu vrea să creadă: da, „canonul” se face în sensul că se învață, dar se discută! Canonul nu poate fi comentariul unei opere, ci opera în sine. O operă literară nu este o partitură muzicală ce trebuie interpretată întocmai și nu acceptă abateri de la original. Opera, fie ea chiar și „canonică” trebuie discutată. În acest context amintesc un fapt paradoxal: critica generației ’80 este mai consistentă decât opera. Despre cum conservă unii autori de istorii literare, memoria literaturii române într-un articol viitor.