Istoria unei literaturi este dispusă grafic pe un sistem de axe ortogonal, unde, în mod firesc,
scriitorii sunt aşezaţi pe axa absciselor
(axă orizontală) ce nu reliefează un clasament, o ierarhie ci un raport (în
timp) al expunerii operei şi caracterul acesteia, fără a obtura alte valori.
Spre exemplu, să ne imaginăm Istoria
literaturii precum o orgă, în care fiecare tub, vizibil oricui, reprezintă
un scriitor şi opera acestuia. În proiecţia dată, pe axa ordonatelor (verticală),
regăsindu-se doar cronologia timpului (dar şi al durabilității) creaţiei în
raport cu celelalte creaţii şi nu ca imagine (proiecţie) a unei ierarhii. Tudor
Vianu susține că ierarhizarea operelor de
artă se poate constitui mai întâi în timp, după un criteriu al progresului
artistic, pe care se cuvine a-l formula în primul rând. La rândul său,
Giovanni Gentile crede că orice operă de
artă este o individualitate închisă în sine, o subiectivitate abstractă care se
postulează în sine însuşi în mod empiric alături de celelalte, în chipul
atomilor. Adevărat, G. Gentile elaborează dimensiunea emoţională a spiritului pornind probabil nu numai de la
F. W. G. Hegel, autorul filosofiei
artelor frumose dar şi de la observaţiile lui I. Kant, asupra sentimentului frumosului şi subtilului.
Valorizarea operelor literare pe o axă a ordonatelor (axă verticală) din dorinţa
de a stabili ierarhii este o gravă eroare precum şi întocmirea unor clasamente
valorice. Ierarhiile nu pot fi stabilite decât prin eliminare, fenomen nespecific istoriei, şi astfel nu se mai pot
regăsi toţi autorii. În locul eliminării impuse de axa ordonatelor pe axa
absciselor vom avea clasificarea operelor şi a autorilor acestora.
Tipul de expunere al scriitorilor pe axa
orizontală (absciselor), pe axa
ordonatelor timpul/epoca, va da o proiecţie corectă a întregului sistem
(ansamblul de valori) din cadrul unei culturi. Vom obţine o arhitectură
literară dinamică, lipsită de dogme, uşor de vizualizat şi de analizat. Numai
astfel vom avea o Istorie completă şi
complexă a întregii literaturi române. Din păcate, scriitorii au fost poziţionaţi (încă din vremea lui T. Maiorescu), pe
axa ordonatelor exprimând de cele mai
multe ori ierarhii. Unii critici vor supune operele literare anumitor canoane
ale momentului. În acest caz, Axiologia
artei fiind în complementaritatea epistemologiei artei şi nu opusul
acesteia într-un sistem complex de evaluare care ne determină nu numai
caracterul, dar şi judecata de gust (axiologie
- din grecescul axia = valoare, logos = cuvânt). Axiologia (teoria) artei nu
generează ierarhizarea valorilor, în schimb poate determina o judecată a
valorii... În fapt axiologia generează
un tablou amplu privind opera şi autorul : geneza, structura, interacţiunea,
funcţia operei în raport de conţinut (tematică), seducţia şi dinamica operei în
succesiunea epocilor... percepţia acesteia în funcţie de nevoile intelectuale
ale individului, acţionalitatea (şi manipularea) operei asupra gândirii
acestuia, momentul subiectiv, obiectiv sau speculativ al valorii, recunoaşterea
acesteia în funcţie de (ideologii) momentul politic ş.a. Nu putem defini valoarea însă ştim ce nu este valoare. În fapt, omul este
creat de valori iar la rândul său crează
valori în acelaşi timp sunt şi grupuri de indivizi care se raportează unui
set de valori personalizate (tribalizante) intime, minimale şi care nu pot fi
obiective. Spre exemplu, dacă ne aflăm în faţa unor opere literare considerate capodopere universale ce vom
face, cum vom ierarhiza valorile, în baza căror criterii?! Le vom putea ordona
(convenţional, nu estetic), în funcţie de timp, epocă, însă nu vom putea
stabili o ierarhie a acestora.
T. Maiorescu în studiul său, Direcţia nouă în poezia şi proza română, publicat
în anul 1872, când atrage atenţia şi
asupra tânărului poet Mihai Eminescu aşează scriitorii pe axa ordonatelor.
Astfel îl pune în capul listei pe Vasile Alecsandri, urmat de Mihai Eminescu.
Aşadar, în anul 1872, pentru T. Maiorescu, Eminescu se situează pe locul doi,
după V. Alecsandri. Dar se va înşela în această ierarhizare a valorilor
ocupându-se apoi şi de poeţi precum Samson Bodnărescu, Matilda Cugler Poni,
Teodor Şerbănescu, D. Petrino... a căror operă literară este astăzi (aproape),
necunoscută.
Literatura română este o succesiune de top-uri. Mulţi istorici, chiar şi
critici literari operează greșit cu grafica literaturii. Pe axa absciselor este locul scriitorilor și al operelor
acestora, iar pe axa coordonatelor timpul/epoca etc... Dar pentru criticii
noștri este invers. Iată un exemplu recent: dl. Alex Şefănescu consemnează în Istoria literaturii române contemporane,
1941-2000, pag. 357: În 1960, apare
prima carte de versuri a lui Nichita Stănescu, „Sensul iubirii”, care, în afară
de faptul că aparţine unui viitor mare poet (cel mai mare de după Eminescu).
Dacă există „cel mai mare după Eminescu” logic am vrea să-l aflăm și pe „cel
mai mic poet după Eminescu”. Mai există o formă de ierahizare a scriitorilor
prin utilizarea sintagmei „scriitori marginali”. Ierarhia valorilor este
stupidă precum dulceaţa de caşcaval.
Citim sau învăţăm la şcoală de „perioada marilor clasici” ai literaturii
române care se încheie la începutul secolului XX. Sintagma marii clasici o întâlnim şi la tinerii critici cum ar fi Ruxandra
Ivăncescu semn că, şi în noua generaţie de critici literari, sunt segmente de analiză şi limbaj nedigerate. (vezi,
Ruxandra Ivăncescu, Ştefan Agopian –
monografie, Braşov, 2000, pag.8 ). Dacă unii sunt mari clasici atunci firesc vor fi şi „mici clasici” şi aici ne referim la Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin
Sorescu, Octavian Paler... ș.a. Cu cine începe şi cu cine se termină perioada marilor clasici şi a micilor clasici ne întrebăm şi noi în
spiritul acestei bizarerii de evaluare a culturii scrise. Nu de puţine ori
judecata critică a operei literare va fi opturată de biografia scriitorului
(spre exemplu, cazul Macedonski). Critica literară l-a „înlocuit” pe Vasile Alecsandri considerat „regele poeziei”, cu Eminescu căruia îi va spune „Luceafărul poeziei”, „poetul nepereche”... şi
nu l-a putut „suporta” pe Alexandru Macedonski (acesta pleda în rev. „ Literatorul ” pentru „ poezia socială”), contemporan acestuia. Eminescu este cel mai mare, spun unii
critici, după Eminescu urmează Nichita
Stănescu (la Struga, în anul 1982, i
se decernează premiul „Cununa de aur” fiind numit şi „regele poeziei” – iată, al doilea „rege” după Alecsandri), acesta „detronându-l” pe Nicolae Labiş care se afla la un moment dat după
Eminescu... însă înaintea lui Labiş a fost Alecsandri, Macedonski, Coşbuc şi
astfel literatura română devine una ierarhică, piramidală. Să nu uităm că tipul
de organizare (evaluare) piramidală aparţine
societăţilor (culturilor) închise. Întâlnim şi la Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii...
capitole gen: marii scriitori;
avangardişti minori... ( Dacă în „Istoria
critică a literaturii române…” dl. N. Manolescu face ierarhii valorice
acesta și le asumă susținând că este o problemă de „gust personal”, ceea ce nu lasă loc de comentarii asupra selecției
autorilor. În fond este o istorie critică,
dar adjectivele nu își aveau locul).
O istorie literară nu poate fi elaborată pe
baza unor ierarhii/clasamente ale scriitorilor sau a operelor acestora. Spre
exemplu, literatura engleză nu îl consideră numai pe William Shakespeare un scriitor
universal și nici cel mai mare între cei mari! Ce ar fi făcut criticii noștri
dacă aveam un scriitor de talia lui William Shakespeare?! Nu este un secret
pentru nimeni că există zeci de scriitori români minimalizați sau chiar ignorați
cu bună știință de istoria literară și de critică.
Istoria gândită de G. Călinescu, și de la
care se poate porni, este și o istorie critică bazată pe estetică. G. Călinescu
are în vedere doar valoarea operei scriitorului fără a ignora scriitori extrem
de tineri, cărora a ţinut cel puţin să le menţioneze numele, care au îmbătrânit
între timp și au publicat numeroase cărți. De acești scriitori nu s-a mai scris
în nicio altă istorie până la Marian Popa. Acesta a publicat în anul 2001, Istoria literaturii române contemporane
(referitoare la perioada 23 august 1944 - 22 decembrie 1989), prea puțin
cunoscută publicului larg, poate și din cauza celor două volume, totalizând
peste 2.500 de pagini, în format apropiat de A3. Cert este că numai acele
istorii literare care nu construiesc ierarhii sunt cele care contează în cadrul
culturii scrise. Selecţia valorilor nu aparţine istoriei literaturii, ci
istoriei criticii şi/sau esteticii literaturii (care prin natura lor sunt
selective, vezi Istoria critică… de
N. Manolescu) însă nici acolo nu vom întâlni ierarhii. Dacă vom continua să
abordăm mimetic fenomenul literar după paradigme demult expirate, să nu ne mire
de ce criticii noștri nu izbutesc să iasă cu teoria literară în Occident și
nici de ce literatura română încă este buimacă.
Un comentariu:
Cu un ascutit spirit critic si cu o viziune obiectiva,in acest articol se exprima necesitatea evaluarii operei unui autor fara raportare la o ierarhie.
In viziunea criticului,o opera trece proba timpului prin ea insasi, prin valoare.Instituirea unei ierarhii e o chestiune subiectiva,care a demonstrat ca timpul nu o mai valideaza.
Critica literara romaneasca trebuie sa aiba in vedere aceste observatii, in orice demers, deoarece sunt necesare si constructive.
Trimiteți un comentariu