PASIVITATEA CRITICII ÎN FAŢA LICHELITERATURII

    
    Recitesc cu mare plăcere opera lui Ovid Densuşianu, uneori pasaje din aceasta. Iată o observație făcută la începutul secolului XX: ...Istoria literară a fost cam soră până acum cu teologia. „Nu vă atingeţi – li s-a spus istoricilor literari – de canoanele consfinţite ... credeţi numai în ce aţi învăţat, fugiţi de ce nu a căpătat binecuvântarea patriarhatului criticei... iar dacă duhul rezvrătirei vă îndeamnă să nu ţineţi seamă de porunca aceasta, să ştiţi, ereticilor, că păcat mare are să apese asupra sufletelor voastre, iar păcatul va fi şi mai mare când veţi face şi pe alţii să cadă în erezie.”Supuşi, istoricii literari au ascultat porunca şi au continuat să se închine la dogmele la care se închinase şi strămoşii lor. Ce bun ar fi fost aici puţin duh de răzvrătire ... Dar pentru aceasta trebuie curaj. Şi tocmai o asemenea însuşire nu se prea vede la cei care vin în atingere cu literatura. A-ţi spune părerea despre oamenii şi operele din timpul tău înseamnă a nu cunoaşte şovăirile, a nu te teme de nimic – decât doar de prepusul minciunei faţă de tine şi de alţii. Câţi însă au curajul acesta? Şi totuşi ar trebui să fie mai mulţi, pentru că literatura suferă şi ea de pe urma deprinderilor care întreţin frica de a spune adevărul, cu tovarăşa ei obişnuită, făţărnicia. Laşitatea intelectuală este şi azi – mai ales la noi – o boală răspândită; e boala care te scuteşte de orice surmenaj de convingeri şi-ţi garantează, până la adânci bătrâneţe, o beatitudine invidiată de mulţi şi adeseaori rentabilă. Cei atinşi de această boală în literatură ar fi timpul să mai scadă la număr...Şi cel mai bun mijloc de a combate lipsa de sinceritate şi curaj literar ar fi obligaţiunea ce s-ar cere celor care vorbesc altora de literatură să nu se credă scutiţi de a avea o părere asupra scriitorilor şi curentelor din timpul lor.

       Înlăturând obiceiul tăcerei premeditate, al atitudinei de ezitare, de rezervă faţă de actualitate, s-ar ajunge în felul acesta şi la o educare mai bună a sufletelor, s-ar atinge şi un folos moral pe lângă cel literar. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru : orice studiu nu este menit să dea numai cunoştinţe, să îmbogăţească mintea, ci să înnobileze sufletele în întregimea lor, să lumineze toate părţile întunecoase care sunt în firea neformată a fiecăruia, să dezvolte însuşirile bune ce stau ascunse şi să facă din cât mai mulţi caractere, oameni adevăraţi. Toate îndemnurile, toate pildele care se dau la anumite prilejuri în forme teoretice pompoase rămân cuvinte sterpe dacă nu se caută pe altă cale, stăruitor şi temeinic, cu fapte şi îndrumări bune, să se stârpească din suflete tot ce este duşmanul de fiecare zi al gândurilor care nu cunosc nici frică, nici compromisuri, nici întârzâieri pe drumul idolatriilor pentru care nu mai putem avea evlavia oarbă de altădată. (Ovid Densuşianu, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1981, pag. 201-202).

       Critica literară nu poate fi pasivă dar nici concesivă cu producţia literară slabă şi nici nu poate promova masturbarea talentului literar. Chiar dacă par pentru unii învechit, eu prețuiesc spiritul maiorescian, descurajarea mediocrităţii în viaţa publică refuzând orice conţinut extraestetic, şi ceea ce este important, armonizarea formei cu fondul ca mod de recunoaştere a valorii literare. Cu puține excepții, tinerii critici literari s-au așezat în umbra altor critici al căror nume este mai răsunător decât opera. Nu, nu cred că aceasta este calea criticii literare actuale care iată, nu este convingătoare în ceea ce privește selecția valorilor. Scriitorul care se așează la umba operei altui scriitor nu poate fi valoros ci acela care reușește să descopere, să afle o cale neparcursă în literatură. Valoarea este dată de căutarea neostenită a autenticului și nu a mimetismului și acela întârziat al literaturii occidentale. De ce nu ar căuta și critica literară românească să fie nouă, să renunțe la vechile clișee, să opereze cu paradigmele actuale ale literaturii fără a încuraja prostul gust ori vulgaritatea textelor literare. De a delimita foarte clar literatura de scrierea de tip „spovedanie” care nu are legătură cu creația literară, cu trecerea vieții prin imaginar și reîntoarcerea ei ca memorie actuală/individuală/colectivă. Există o licheliteratură bine conservată în „găşti şi gaşte” după cum le cataloga Caragiale, formată din „pizde sentimentale” sau „lirice” ori din versuri gen „mă cac pe tine Românie” apreciate de critica literară. Ba mai mult, autorul unor astfel de versuri numite „surprinzătoare” de un critic literar ce astăzi spune că „literatura este morală” a fost numit genial. Dar unde este corelarea formei cu fondul?! Doar în faptul că „versul ar fi surprinzător”?!

      Arta, astfel și literatura, nu este morală sau imorală (i se mai spunea în vremea dictaturii proletariatului decadentă), ea pur și simplu este sau nu este! Și apoi ar mai fi ceva de spus: nu poți ca, după ce ai scris „mă cac pe tine Românie” să te așezi în fața Muzeului Literaturii Române și să perorezi împotriva clasei politice „degenerate”. Nu sunt ascultător al manelelor, asta nu înseamnă că nu îi respect pe cei care iubesc acest gen muzical, în fond fiecare cu gustul său, dar din crâmpeiele care mi-au străbătut auzul eu nu am receptat versuri „savante” gen „pizdă romantică, lirică, etc... ”În ceea ce privește literatura îmi doresc o atitudine clară a criticilor în faţa licheliteraturii (termen ce frizează în opinia mea un text trivial, plin de invective şi ridicat la rang de text literar). Eu cred că toate cuvintele își au loc în literatură, depinde cum și în ce context le folosește scriitorul. Cu câțiva ani în urmă am vizionat un spectacol de teatru cu protagoniștii dezbrăcați complet în pielea goală. Nu avea nici cea mai vagă idee de vulgaritate. Totul era firesc, natural, armonios. Sigur, întotdeauna va exista un „compost al literaturii” care trebuie urmărit atent deoarece din acesta se pot desprinde și scriitori de o reală și certă valoare. Deocamdată, în critica literară actuală, subliniez, doar cu câteva excepții, există multă somnolență.