Opera de artă autentică concentrează în sine „puterea negativităţii”, capacitatea de a evoca o altă concepţie
estetică faţă de cea cunoscută până atunci. Aceasta nu se supune niciunei
reguli şi nu poate fi rezultatul unei
ideologii, doctrine sau canon estetic. Trebuie să surprindă, să
„destabilizeze” emoţia ori de câte ori cineva se întâlneşte cu o astfel de
operă. Opera îl poate transforma sufleteşte pe consumator în vreme ce
consumatorul nu o poate transforma; o poate doar analiza, judeca, evalua...
însă nu se poate implica în modificarea acesteia iar dacă se întâmplă acest
fapt înseamnă că nu mai discutăm de opera de artă iniţială... ci de o cu totul
altă operă. Gusturile şi simţurile nu cunosc moralitatea, nu cunosc decenţa, nu
cunosc nici ideologii şi nici canoane. Simţurile, şi apoi raţiunea,
reacţionează în faţa unor arhitecturi generate de cuvinte, forme, sunete, linii, culori, mişcări,
imgini ş.a.m.d. de fiecare dată în mod diferit. Emoţiile nu pot fi niciodată
identice fie că vorbim de aceeaşi persoană, fie că vorbim de altcineva. O operă
de artă autentică nu îşi poate pierde niciodată energia, capacitatea
cognitivă... Arta, este supusă unei paradigme, unui concept al unui model de
interpretare în raport cu timpul şi scopul în care a fost creată. Înţelegerea
unei opere are mai multe nivele de
percepţie. Însă, paradigmele literaturii se schimbă, astfel şi interpretarea
textului (iată de ce vorbim de fenomenologia
artei) chiar dacă enunţul este neschimbat. Numai acele lucrări care rezistă
succesivităţilor paradigmelor sunt considerate valoroase. Însă, opera, în
momentul creaţiei, nu s-a supus niciunei paradigme (doar probabil celei date de
autor prin ştiinţă, inspiraţie, intuiţie). Opera literară nu poate fi evaluată
decât principial, aceasta fiind
încadrată în ceea ce numim „bun simbolic”.
Pe axa valorilor arta este
exprimată de unii critici ca fiind ideologică,
alţii vor vorbi de doctrina acesteia
iar creatorii şi operele lor vor fi canonici.
Să le luăm pe rând : De ce ideologic?! Termenul (ideologic), este utilizat de
către politologi şi este propus de Desttut de Tracy, la începutul secolului al
XIX-lea, şi nu pare a avea legătură directă cu arta însă există o strânsă legătură între fenomenul politic şi
artă. Evident că da. Majoritatea
activiştilor politici, indiferent de epoca în care au trăit, s-au ocupat şi de
teoria literară. La rândul lor, scriitorii s-au integrat într-un curent politic
cu operă cu tot. Amintim pentru început, în literatura română, pe Cezar
Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Vasile
Alecsandri revoluţionari (scriitori şi oameni politici), care imprimă direcţii ale literaturii... Aceştia creează
pentru prima dată paradigma literară
în cultura română. De asemenea,
privind spre scrierile lui Constantin-Dobrogeanu Gherea, Titu Maiorescu, G.
Ibrăileanu, Ştefan Zletin, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu
(ş.a.) toţi aceştia, critici şi teoreticieni ai fenomenului literar ca şi
predecesorii, vor fi implicaţi şi politic, vor exprima viziuni (paradigme),
asupra unei culturi politice româneşti, prerevoluţionare... „dominate de conflictul dintre instituţiile
occidentale importate şi tradiţiile agrar-balcanice, precapitaliste. „Polemica
dintre Maiorescu şi Gherea avea ca obiect însuşi valabilitatea şi durabilitatea
instituţiilor democratice. Ambii teoreticieni, cel dintâi conservator dar prooccidental,
al doilea socialist marxist... erau de aceeaşi părere privind nevoia de a
inocula un conţinut formelor democratice goale”. (Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti,
1995, pag. 81 ). Nu este interesant că un politolog,
în discursul său, introduce în schemă şi literatura şi fenomenul critic al
acesteia?! Ovid Densușianu a fost unul dintre criticii care s-au opus oricărei
forme de manipulare în sens politic a literaturii. Iată doar o probă evidentă
(din numeroasele exemple ce se pot găsi), că literatura nu manipulează numai în sens estetic ci şi politic?! Va încerca Nicolae Iorga să cultive propaganda culturii naţionale şi a ortodoxismului,
iar Eugen Lovinescu avea să constate că, gustul
literar al publicului este un altul decât evoluţia literaturii. Eugen
Lovinescu prin spiritul lucid al percepţiei creaţiei literare avea să fie
considerat un maiorescian. Acesta va
încerca, şi chiar va izbuti, să genereze în mod exemplar analiza estetică a
textului literar. E. Lovinescu este un model
pentru orice critic literar din cadrul oricărei literaturi. Este universal.
Criticul Alexandru Matei, în „Ultimele zile ale literaturii” (Iaşi,
2008), avea să noteze : ... literatura, inclusiv
cea franceză, se întoarce la condiţia de divertisment – una pe care o părăsise
în parte în ultimii 200 de ani – adăugându-şi-o şi pe cea etnologică... (pag.
384). Cert este că literatura va avea/are foarte multe funcţii, iată de ce nu
mai pot exista astăzi aşa-zişii critici de direcţie (care totuşi se încăpăţânează
să existe anacronic mai ales în mediul universitar), iată de ce timpul lor a
apus (în occident) încă de la mijlocul secolului XX. Însă, dacă filosofia
manipulează şi sensuri politice şi creează noi concepte, în mod firesc de ce nu
şi critica literară. Oare bazele de la care s-a plecat în teoria literară
românească nu au fost limitate excesiv privind funcţia literaturii şi
astfel, a preluat din cadrul filosofiei
artei şi mare parte din filosofia
politică în defavoarea (spre
exemplu) funcţiei divertismentului
?!
Lucian Blaga se va ocupa în
„Triologia valorilor” exclusiv de
valorile estetice care aparţin artei.
Filosoful propune o clasificare originală a valorilor estetice în grupe
cum ar fi : valori vicariante, valori
terţiare, valori flotante, valori accesorii... Însă, în afara acestor valori, orientarea
omului în lumea valorilor artei este cuprinsă, tot în concepţia lui Lucian
Blaga, în două categorii : valori nesupuse în slujba altor valori (valori terminus) şi valori mijloc, mediative. Trebuie să recunoaştem că, majoritatea teoreticienilor artei
literare, animaţi probabil şi de un crez politic, vor fi tributari a ceea ce
Lucian Blaga a numit valori mijloc,
mediative. În fapt, omul definit de Aristotel nu este decât un animal politic. Şi totuşi, acelaşi
Aristotel îl defineşte pe om ca fiind şi un animal
poetic iar Socrate îi cheamă în cetate doar pe poeţii lirici, de unde am
putea trage concluzia că omul se desăvârşeşte prin politică şi artă (în acest
caz înglobând şi ceea ce numim ştiinţă).
Însă, tot omul este cel care nu poate abandona divinul, contemplaţia dar nici divertismentul.
Pentru o mai bună înțelegere am putea spune că arta (și literatura) se supune
esteticului iar politica se supune moralei chiar și atunci când este „artă a
compromisului”. Așadar estetica și morala orientează omul în existența sa.
Un comentariu:
Un studiu de estetica realist si valoros.
Trimiteți un comentariu