CRITICA LITERARĂ ÎNTRE DOGME, IDEOLOGII ȘI DOCTRINE...

       Dacă întâlnim în literatură scrieri politice acestea firesc sunt comentate de către critici literari, analizate de către profesori în cadrul programei curriculare... însă accentul critic este pus în special pe mesajul politic şi nu cel estetic. Astfel, de cele mai multe ori, comentariul literar se transformă într-un cometariu politic ca şi cum în locul cursului de literatură ne-am afla la unul de politologie. Să ne amintim că, până în anul 1989, învățământul nostru a purtat un puternic accent al ideologiei comuniste. De aici, firesc se naşte întrebarea, cât de pregnantă este legătura între literatură şi politică?

     Angajaţi în fenomenul politic vor fi şi criticii literari actuali, spre exemplu, amintim doar câteva nume: Gheorghe Grigurcu, N. Manolescu  şi Alex. Ştefănescu... în final aceştia eşuând în demersul politic. Ideologia este un concept abordat de către mulţi filosofi, însă cuvântul (ideologie n.a.) nu se găseşte în limbajul tuturor esteticienilor (spre exemplu, Ion Ianoşi va afirma cu sinceritate că este un estetician marxist). Termenul ideologie nu figurează în unele Dicţionare de estetică, însă devine un termen comun criticilor literari şi politologilor. Ideologia, pentru unii se manifestă ca o ştiinţă a ideilor situată la baza tuturor ştiinţelor. Însă, acest concept se află în strânsă legătură cu partidele de stânga (oricare ar fi acestea), în opoziţie cu conceptul de doctrină (termen utilizat destul de rar în discursul academic românesc), specific liberalismului (implicit partidelor de dreapta). Doctrina, acumulează  principii şi axe valorice, acceptând în cadrul aceluiaşi sistem contradicţiile, fapt ce contravine în mod flagrant ideologiilor care nu suportă nicio abatere de la o interpretare axiomatică a principiilor. Însă, arta în sine este o profesie/activitate liberală în care abaterea de la regulă este o caracteristică de bază. Cunoaştem o Ideologie germană, operă scrisă de K. Marx şi F. Engels. Îl voi cita și pe V. I. Lenin care pentru unii va părea „grețos” însă acesta  susţinea că ideologia este o parte a conştiinţei sociale, enunț ce pare a fi mai mult o butadă. Pentru Karl Mannhein este un concept care nu reuşeşte de facto să-şi realizeze conţinutul. Ideologia ar fi şi mijlocul prin care omul îşi trăieşte relaţia sa cu realitatea, ar mai spune unii. Ideologiile fiind subiective sunt şi afective şi astfel nu sunt supuse unei judecăţi de valoare exterioare nouă, strict raţionale aşa cum sunt cele de natură doctrinară care înglobează principii şi concepte deseori contrare, însă suma acestora este complementară aceleiași direcții. Iată de ce, gândirea doctrinară are la bază principii, reguli generale, orientative, înlăuntru cărora multe concepte se pot schimba (excluzând astfel axioma). În cadrul ideologiilor există norme care nu permit abaterea, pe când doctrina, are la bază principii, fără a genera confuzii, este deschisă comentariilor. Sigur, sunt principii de la care nu se poate abdica și care nu sunt negociabile. Dar nu într-atât de absurde încât să refuze, spre exemplu, atitudinea „dezordonată” a lui Van Gogh. Adică a polemicii și a contradicției. Există o doctrină a artelor. Însă, nici conceptul de doctrină nu îl vom întâlni în estetică ci în limbajul clerical. Vom avea, spre exemplu tomismul, adică doctrina lui Toma d’Aquino (1225-1274), cel care afirma că ştiinţa şi filosofia tind spre adevărul unic al religiei. Dacă tot am amintit de Toma d’Aquino vom menţiona că acesta a fost canonizat. Adică, a intrat în rândul sfinţilor creştini. Însă, canonizarea este un termen pe care îl preia şi critica literară şi îl atribuie unor scriitori, iar opera acestora va fi numită de către critici a fi tot de natură canonică. De aici, aparent, nu ne-ar rămâne decât să înţelegem că scriitorii şi opera sunt sacramentali. Oare nu cumva este o interpretare lipsită de modernitate, încremenită în paradigme confuze civilizației trecute?!

    Ne oprim aici concluzionând că, în cadrul artistic, critic şi estetic avem termeni comuni politologiei şi termeni clericali, fiind la rândul lor iniţiaţi de filosofie. În vreme ce B. Croce susţine că evocarea canonică este lipsită de sens, la aproape un secol distanţă, Harald Bloom (american) va susţine că este necesară canonizarea literaturii universale deoarece există un mare număr de opere fundamentale (atenție, canonizarea operelor și nu a autorilor). Critica românească continuă să vorbească de canonizarea autorului și nu de opere literare canonice. (Romanul Frații jderi, de M. Sadoveanu este considerat canonic cu autor cu tot, dar oricum am privi romanul acesta nu îndeplinește calitățile unei opere canonice. Am putea alege o altă operă literară a lui M. Sadoveanu ce ar putea fi canonizată, dar în niciun caz autorul). Scriitorul „canonizat” este în același timp și clasic! Dacă este „clasic” de ce să-l mai canonizăm?!

      Vorbind de canon pătrundem într-un spațiu specific dogmei. Iar dogma definește preponderent spațiul religios și nu cel laic (DÓGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma). (DOCTRÍNĂ, doctrine, s. f. Totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc. ♦ Ansamblul principiilor dintr-o ramură a cunoașterii. – Din fr. doctrine, lat. doctrina). Dacă dogma nu poate fi supusă criticii, deoarece are reguli stricte, nu același lucru se poate spune despre doctrină care are principii ce pot fi supuse criticii. Mărturisesc că între dogme, ideologii și doctrine sunt adeptul doctrinei. Doctrina fiind permisivă criticii, având doar principii generale care la rândul lor acceptă/suportă modificări/noi paradigme. Dogma rămâne fidelă/strictă unor reguli care nu suportă modificări, ceva mai permisivă fiind ideologia, însă nici aceasta nu agrează abateri de la regulile impuse/asumate. Doctrina estetică este o formă actuală a analizei/criticii literare.

    Critica literară românească ar trebui să supună canonizării opere și nu autori. În fond evaluarea unei opere de artă nu poate fi confundată cu cugetarea populară având la bază subiectivitatea „absolută”: „nu-i frumos ce e frumoas, e frumos ce-mi place mie” inspirată de dictonul „de gustibus non est disputandum”. Ei bine, estetica discută și argumentează. Termenul idelogie nu își află rostul când este este vorba de estetică sau de definirea acesteia.

    Este un fapt remarcabil ce se întâmplă în prezent cu literatura română! După secole de „sclavie” clericală şi politică acesta se eliberează definitiv de dogme și ideologii. În perioadele în care în România se poate vorbi de democrație, valorile culturale sunt în creștere! Iată, din 1989 și până în prezent se întrezăresc zorii unei literaturi nesupuse, care poate ține piept oricând calomniilor și umilințelor pe care Europa Occidentală ni le aduce! Însă despre canon vom mai „discuta” într-un articol viitor.

P.S. Cunoaşte cineva vreo lucrare a unui crtic literar actual, tradusă şi apreciată în Europa?! Iată un fapt care ar trebui să dea de gândit celor care teoretizează fenomenul literar.

ORIENTAREA OMULUI ÎN LUMEA VALORILOR ESTETICE ȘI MORALE

       Opera de artă autentică concentrează în sine „puterea negativităţii”, capacitatea de a evoca o altă concepţie estetică faţă de cea cunoscută până atunci. Aceasta nu se supune niciunei reguli şi nu poate fi rezultatul unei ideologii, doctrine sau canon estetic. Trebuie să surprindă, să „destabilizeze” emoţia ori de câte ori cineva se întâlneşte cu o astfel de operă. Opera îl poate transforma sufleteşte pe consumator în vreme ce consumatorul nu o poate transforma; o poate doar analiza, judeca, evalua... însă nu se poate implica în modificarea acesteia iar dacă se întâmplă acest fapt înseamnă că nu mai discutăm de opera de artă iniţială... ci de o cu totul altă operă. Gusturile şi simţurile nu cunosc moralitatea, nu cunosc decenţa, nu cunosc nici ideologii şi nici canoane. Simţurile, şi apoi raţiunea, reacţionează în faţa unor arhitecturi generate de cuvinte, forme, sunete, linii, culori, mişcări, imgini ş.a.m.d. de fiecare dată în mod diferit. Emoţiile nu pot fi niciodată identice fie că vorbim de aceeaşi persoană, fie că vorbim de altcineva. O operă de artă autentică nu îşi poate pierde niciodată energia, capacitatea cognitivă... Arta, este supusă unei paradigme, unui concept al unui model de interpretare în raport cu timpul şi scopul în care a fost creată. Înţelegerea unei opere are mai multe nivele de percepţie. Însă, paradigmele literaturii se schimbă, astfel şi interpretarea textului (iată de ce vorbim de fenomenologia artei) chiar dacă enunţul este neschimbat. Numai acele lucrări care rezistă succesivităţilor paradigmelor sunt considerate valoroase. Însă, opera, în momentul creaţiei, nu s-a supus niciunei paradigme (doar probabil celei date de autor prin ştiinţă, inspiraţie, intuiţie). Opera literară nu poate fi evaluată decât principial, aceasta fiind încadrată în ceea ce numim „bun simbolic”.

       Pe axa valorilor arta este exprimată de unii critici ca fiind ideologică, alţii vor vorbi de doctrina acesteia iar creatorii şi operele lor vor fi canonici. Să le luăm pe rând : De ce ideologic?! Termenul (ideologic), este utilizat de către politologi şi este propus de Desttut de Tracy, la începutul secolului al XIX-lea, şi nu pare a avea legătură directă cu arta însă există o strânsă legătură între fenomenul politic şi artă. Evident că da. Majoritatea activiştilor politici, indiferent de epoca în care au trăit, s-au ocupat şi de teoria literară. La rândul lor, scriitorii s-au integrat într-un curent politic cu operă cu tot. Amintim pentru început, în literatura română, pe Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri revoluţionari (scriitori şi oameni politici), care imprimă direcţii ale literaturii... Aceştia creează pentru prima dată paradigma literară în cultura română. De asemenea, privind spre scrierile lui Constantin-Dobrogeanu Gherea, Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Ştefan Zletin, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu (ş.a.) toţi aceştia, critici şi teoreticieni ai fenomenului literar ca şi predecesorii, vor fi implicaţi şi politic, vor exprima viziuni (paradigme), asupra unei culturi politice româneşti, prerevoluţionare... „dominate de conflictul dintre instituţiile occidentale importate şi tradiţiile agrar-balcanice, precapitaliste. „Polemica dintre Maiorescu şi Gherea avea ca obiect însuşi valabilitatea şi durabilitatea instituţiilor democratice. Ambii teoreticieni, cel dintâi conservator dar prooccidental, al doilea socialist marxist... erau de aceeaşi părere privind nevoia de a inocula un conţinut formelor democratice goale”. (Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1995, pag. 81 ). Nu este interesant că un politolog, în discursul său, introduce în schemă şi literatura şi fenomenul critic al acesteia?! Ovid Densușianu a fost unul dintre criticii care s-au opus oricărei forme de manipulare în sens politic a literaturii. Iată doar o probă evidentă (din numeroasele exemple ce se pot găsi), că literatura nu manipulează numai în sens estetic ci şi politic?! Va încerca Nicolae Iorga să cultive propaganda culturii naţionale şi a ortodoxismului, iar Eugen Lovinescu avea să constate că, gustul literar al publicului este un altul decât evoluţia literaturii. Eugen Lovinescu prin spiritul lucid al percepţiei creaţiei literare avea să fie considerat un maiorescian. Acesta va încerca, şi chiar va izbuti, să genereze în mod exemplar analiza estetică a textului literar. E. Lovinescu este un model pentru orice critic literar din cadrul oricărei literaturi. Este universal.

        Criticul Alexandru Matei, în „Ultimele zile ale literaturii” (Iaşi, 2008), avea să noteze : ... literatura, inclusiv cea franceză, se întoarce la condiţia de divertisment – una pe care o părăsise în parte în ultimii 200 de ani – adăugându-şi-o şi pe cea etnologică... (pag. 384). Cert este că literatura va avea/are foarte multe funcţii, iată de ce nu mai pot exista astăzi aşa-zişii critici de direcţie (care totuşi se încăpăţânează să existe anacronic mai ales în mediul universitar), iată de ce timpul lor a apus (în occident) încă de la mijlocul secolului XX. Însă, dacă filosofia manipulează şi sensuri politice şi creează noi concepte, în mod firesc de ce nu şi critica literară. Oare bazele de la care s-a plecat în teoria literară românească nu au fost limitate excesiv privind funcţia literaturii  şi astfel, a preluat din cadrul filosofiei artei şi mare parte din filosofia politică  în defavoarea (spre exemplu) funcţiei divertismentului ?!  

         Lucian Blaga se va ocupa în „Triologia valorilor” exclusiv de valorile estetice care aparţin artei.  Filosoful propune o clasificare originală a valorilor estetice în grupe cum ar fi : valori vicariante, valori terţiare, valori flotante, valori accesorii...  Însă, în afara acestor valori, orientarea omului în lumea valorilor artei este cuprinsă, tot în concepţia lui Lucian Blaga, în două categorii : valori nesupuse în slujba altor valori (valori terminus) şi valori mijloc, mediative. Trebuie să recunoaştem că, majoritatea teoreticienilor artei literare, animaţi probabil şi de un crez politic, vor fi tributari a ceea ce Lucian Blaga a numit valori mijloc, mediative. În fapt, omul definit de Aristotel nu este decât un animal politic. Şi totuşi, acelaşi Aristotel îl defineşte pe om ca fiind şi un animal poetic iar Socrate îi cheamă în cetate doar pe poeţii lirici, de unde am putea trage concluzia că omul se desăvârşeşte prin politică şi artă (în acest caz înglobând şi ceea ce numim  ştiinţă). Însă, tot omul este cel care nu poate abandona divinul, contemplaţia dar nici divertismentul. Pentru o mai bună înțelegere am putea spune că arta (și literatura) se supune esteticului iar politica se supune moralei chiar și atunci când este „artă a compromisului”. Așadar estetica și morala orientează omul în existența sa.

PASIVITATEA CRITICII ÎN FAŢA LICHELITERATURII

    
    Recitesc cu mare plăcere opera lui Ovid Densuşianu, uneori pasaje din aceasta. Iată o observație făcută la începutul secolului XX: ...Istoria literară a fost cam soră până acum cu teologia. „Nu vă atingeţi – li s-a spus istoricilor literari – de canoanele consfinţite ... credeţi numai în ce aţi învăţat, fugiţi de ce nu a căpătat binecuvântarea patriarhatului criticei... iar dacă duhul rezvrătirei vă îndeamnă să nu ţineţi seamă de porunca aceasta, să ştiţi, ereticilor, că păcat mare are să apese asupra sufletelor voastre, iar păcatul va fi şi mai mare când veţi face şi pe alţii să cadă în erezie.”Supuşi, istoricii literari au ascultat porunca şi au continuat să se închine la dogmele la care se închinase şi strămoşii lor. Ce bun ar fi fost aici puţin duh de răzvrătire ... Dar pentru aceasta trebuie curaj. Şi tocmai o asemenea însuşire nu se prea vede la cei care vin în atingere cu literatura. A-ţi spune părerea despre oamenii şi operele din timpul tău înseamnă a nu cunoaşte şovăirile, a nu te teme de nimic – decât doar de prepusul minciunei faţă de tine şi de alţii. Câţi însă au curajul acesta? Şi totuşi ar trebui să fie mai mulţi, pentru că literatura suferă şi ea de pe urma deprinderilor care întreţin frica de a spune adevărul, cu tovarăşa ei obişnuită, făţărnicia. Laşitatea intelectuală este şi azi – mai ales la noi – o boală răspândită; e boala care te scuteşte de orice surmenaj de convingeri şi-ţi garantează, până la adânci bătrâneţe, o beatitudine invidiată de mulţi şi adeseaori rentabilă. Cei atinşi de această boală în literatură ar fi timpul să mai scadă la număr...Şi cel mai bun mijloc de a combate lipsa de sinceritate şi curaj literar ar fi obligaţiunea ce s-ar cere celor care vorbesc altora de literatură să nu se credă scutiţi de a avea o părere asupra scriitorilor şi curentelor din timpul lor.

       Înlăturând obiceiul tăcerei premeditate, al atitudinei de ezitare, de rezervă faţă de actualitate, s-ar ajunge în felul acesta şi la o educare mai bună a sufletelor, s-ar atinge şi un folos moral pe lângă cel literar. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru : orice studiu nu este menit să dea numai cunoştinţe, să îmbogăţească mintea, ci să înnobileze sufletele în întregimea lor, să lumineze toate părţile întunecoase care sunt în firea neformată a fiecăruia, să dezvolte însuşirile bune ce stau ascunse şi să facă din cât mai mulţi caractere, oameni adevăraţi. Toate îndemnurile, toate pildele care se dau la anumite prilejuri în forme teoretice pompoase rămân cuvinte sterpe dacă nu se caută pe altă cale, stăruitor şi temeinic, cu fapte şi îndrumări bune, să se stârpească din suflete tot ce este duşmanul de fiecare zi al gândurilor care nu cunosc nici frică, nici compromisuri, nici întârzâieri pe drumul idolatriilor pentru care nu mai putem avea evlavia oarbă de altădată. (Ovid Densuşianu, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1981, pag. 201-202).

       Critica literară nu poate fi pasivă dar nici concesivă cu producţia literară slabă şi nici nu poate promova masturbarea talentului literar. Chiar dacă par pentru unii învechit, eu prețuiesc spiritul maiorescian, descurajarea mediocrităţii în viaţa publică refuzând orice conţinut extraestetic, şi ceea ce este important, armonizarea formei cu fondul ca mod de recunoaştere a valorii literare. Cu puține excepții, tinerii critici literari s-au așezat în umbra altor critici al căror nume este mai răsunător decât opera. Nu, nu cred că aceasta este calea criticii literare actuale care iată, nu este convingătoare în ceea ce privește selecția valorilor. Scriitorul care se așează la umba operei altui scriitor nu poate fi valoros ci acela care reușește să descopere, să afle o cale neparcursă în literatură. Valoarea este dată de căutarea neostenită a autenticului și nu a mimetismului și acela întârziat al literaturii occidentale. De ce nu ar căuta și critica literară românească să fie nouă, să renunțe la vechile clișee, să opereze cu paradigmele actuale ale literaturii fără a încuraja prostul gust ori vulgaritatea textelor literare. De a delimita foarte clar literatura de scrierea de tip „spovedanie” care nu are legătură cu creația literară, cu trecerea vieții prin imaginar și reîntoarcerea ei ca memorie actuală/individuală/colectivă. Există o licheliteratură bine conservată în „găşti şi gaşte” după cum le cataloga Caragiale, formată din „pizde sentimentale” sau „lirice” ori din versuri gen „mă cac pe tine Românie” apreciate de critica literară. Ba mai mult, autorul unor astfel de versuri numite „surprinzătoare” de un critic literar ce astăzi spune că „literatura este morală” a fost numit genial. Dar unde este corelarea formei cu fondul?! Doar în faptul că „versul ar fi surprinzător”?!

      Arta, astfel și literatura, nu este morală sau imorală (i se mai spunea în vremea dictaturii proletariatului decadentă), ea pur și simplu este sau nu este! Și apoi ar mai fi ceva de spus: nu poți ca, după ce ai scris „mă cac pe tine Românie” să te așezi în fața Muzeului Literaturii Române și să perorezi împotriva clasei politice „degenerate”. Nu sunt ascultător al manelelor, asta nu înseamnă că nu îi respect pe cei care iubesc acest gen muzical, în fond fiecare cu gustul său, dar din crâmpeiele care mi-au străbătut auzul eu nu am receptat versuri „savante” gen „pizdă romantică, lirică, etc... ”În ceea ce privește literatura îmi doresc o atitudine clară a criticilor în faţa licheliteraturii (termen ce frizează în opinia mea un text trivial, plin de invective şi ridicat la rang de text literar). Eu cred că toate cuvintele își au loc în literatură, depinde cum și în ce context le folosește scriitorul. Cu câțiva ani în urmă am vizionat un spectacol de teatru cu protagoniștii dezbrăcați complet în pielea goală. Nu avea nici cea mai vagă idee de vulgaritate. Totul era firesc, natural, armonios. Sigur, întotdeauna va exista un „compost al literaturii” care trebuie urmărit atent deoarece din acesta se pot desprinde și scriitori de o reală și certă valoare. Deocamdată, în critica literară actuală, subliniez, doar cu câteva excepții, există multă somnolență.

FURTUL PRIVIT CA NORMALITATE ȘI MIJLOC DE SUPRAVIEȚUIRE

      Există peste șapte milioane de asistați social, ceea ce ar însemna că aproape jumătate din cetățenii României se luptă pentru supraviețuire. Conștiința și discernământul acestora sunt vulnerabile în momentul în care votează, decid sau aleg. Cu multă nonșalanță, guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, declară că „nu se poate supraviețui fără evaziune fiscală”. Așadar, fără ca cineva „să fure statul” care la rândul său își fură cetățenii nu se poate trăi în România. Se fură la scară națională. Vezi și facturile de la energie, și taxa tv obligatorie ș.a. Când este vorba de reținerea unui parlamentar, solidaritatea cu cel care încalcă legea devine transpartinică.  Ciudat este că atunci când cineva depune 80 de ron într-un cont la Banca „Carpatica” trebuie să scrie o declarație în timp ce milioane de euro sunt cărați cu traista!

      Grav este faptul că motivarea unei sentinţe judecătorești este asemănătoare unei compuneri literare. A ajunge în faţa unei instanţe judecătoreşti este ca şi cum ai juca la loterie. ANI este o instituție a cărei penibilitate în cazul Mircea Diaconu nu cunoaște limite! Voinţa poporului manifestată prin vot la referendum privind reducerea numărului parlamentarilor dar și privind suspendarea președintelui este ignorată. Partidele politice au scuipat pe votul majorităţii care a decis ca USL să pună în practică un program electoral contractat public.

      Cazul Bercea Mondial parcă pune capac la toate! Acesta declară: ne-au mâncat două milioane de euro! Fiul acestuia acuză: ne-au luat banii și ne-au băgat și în pușcărie! Oricare alt cetăţean pe care nu l-ar fi chemat Băsescu (Mircea sau Traian), ar fi fost demult încătușat pentru fapte care probează vinovăția. Mircea Băsescu spune clar: am primit un morman de bani! Din nou se va vorbi de „pixelul albastru” și că „înregistrările sunt trucate”. Lăcomia şi lipsa de caracter este o caracteristică comună (naturală) politicienilor români. Sunt câteva excepţii care abia dacă se pot număra pe degetele de la o mână.

       Avem un președinte care consideră că școala „produce tâmpiți!”. Dar să fiu corect, nici eu nu știu ce produce școala românească actuală. Mă întreb ce fel de profesor este acela când, dintr-o clasă cu treizeci de elevi, doisprezece sunt lăsați corigenți! Să fi fost oare atât de dezinteresați elevii de disciplina predată de profesor, sau profesorul predă fără metodă și este doar un funcționar?! Probabil și una și alta! Aflăm că mulți dintre cei care au promovat douăsprezece clase nu vor să susțină examenul de bacalaureat.

     Bolnavii de cancer se judecă cu statul pentru a beneficia de un tratament medical care de altfel li se cuvine prin lege.

      La prima vedere se pare că nu există nicio soluţie; statul este bolnav de cancer până în măduvă! Creierul statului este infectat. Realitatea este devastatoare pentru cel care urmăreşte declarațiile politicienilor, emisiunile tv, pentru cel care muncește cinstit în această țară, fie el ca angajat sau angajator...

      Ei bine, eu am convingerea că, dacă în România nu ar exista oameni cinstiți, dacă nu s-ar munci pe brânci, dacă nu am avea oameni cu vocație care se dedică profesiei lor, atunci nu ar mai exista nicio speranță iar noi, ca popor, ne-am dizolva! Da, astfel de oameni există! Deocamdată sunt calmi, se străduiesc să rămână departe de mizeria din jur, se feresc cu grijă... să nu fie maculați de tarele vieții cotidiene.

Pe umerii oamenilor cinstiți stă tot greul acestei țări mult încercată. Cineva ar putea spune malițios că plătim pentru pasivitatea lor! Dar nu este deloc așa. Ei știu că nu au instrumentele necesare pentru a declanşa schimbarea. Un protest public de amploare nu ar avea drept consecinţă decât înlocuirea hoţilor cu alţi hoţi. Am fi conduși de aceiași dezechilibrați moral.

    Și totuși... Dacă fiecare dintre noi vom încerca să schimbăm ceva în viața noastră, să avem mai multă voință, România ar avea alt chip. Zilele acestea am răsfoit colecția ziarului Gazeta Transilvaniei din anul 1889. Am parcurs numeroase articole de presă dedicate spre, citez: „o mai mare accentuare a valorilor morale în școală” și dezvoltarea armonioasă a tuturor puterilor „corporale și spirituale!”. Așadar este vital ca poporul să fie sănătos fizic și spiritual.

     În prezent, sănătatea fizică este pusă în pericol de lipsa educației alimentare, iar cea spirituală de ceea ce ne oferă, nu numai învățământul, dar și cei șase ani de acasă.

    În ceea ce privește clasa conducătoare, în selecția acesteia ar trebui să primeze caracterul. Democraţia nu înseamnă alegerea valorilor ci în special a popularităţii/notorietăţii candidaţilor. Alegătorul se regăseşte în caracterul celui pe care îl alege. Însă mulţimile sunt fluide şi uşor de sedus.

PS. Izbucnirea în lacrimi a lui T. Băsescu ar trebui analizată de psihiatrii! Consolidarea justiției ar însemna ca aproape jumătate dintre cetățenii României să intre în duba poliției și de acolo să dea „declarații de presă”! Reținerea pentru 24 de ore (urmată de arestarea 30 de zile) a lui Mircea Băsescu nu confirmă nicidecum independența justiției ci doar faptul că DNA pusă în fața probelor incriminatorii de către presă a acționat!

EMINESCU ȘI SPITALUL DE PSIHIATRIE DE LA BRAȘOV...

      La Brașov, Mihai Eminescu este evocat prin denumirea unei străzi secundare unde se află și Spitalul de Psihiatrie. Brașovenii spun despre cineva care este internat acolo că se află ”la Eminescu!” O asociere nefericită între bolnavii psihic şi Eminescu încunvinţată de administraţia oraşului încă din vremea când acesta a purtat numele de Stalin! În fapt o manipulare ordinară!

    Poetului german Friedrich Hölderlin (n. 1770 - 1843) i-a fost suspendată opera scrisă după vârsta de 32 de ani când s-a îmbolnăvit grav psihic! Lui Eminescu nu i se poate suspenda niciun cuvânt, așadar este absurd să-l numim pe acesta ca fiind nebun în ultimii ani de viață! Că a existat o conspirație asupra operei și vieții acestuia, nu mai este un secret pentru nimeni. Și atunci, de ce la Brașov, numele Poetului să fie asociat cu cel al unui spital de psihiatrie?! Cui folosește?! Să nu mai spun că fostul parc Tractorul a fost denumit „Mihai Eminescu”, la insistenţele mele, de către viceprimarul Ion Ioniţă (2006). Administraţia locală actuală nu agrează această nouă denumire a parcului căruia i se spune tot... Tractorul! Reamintesc pe cei care conduc în prezent Brașovul: primarul G. Scripcaru (PDL) și președintele CJ, A. Căncescu (PNL). Dar mai sunt și alte aberații comunistoide la Brașov!

        Biblioteca publică a fost înființată din fondul de carte aparținând lui Alexandru Bogdan (1881-1914), personalitate a culturii brașovene – instituția purtând încă de la inaugurare numele acestuia. Odată cu instaurarea comuniștilor biblioteca s-a numit... Stalin - Casa prieteniei româno-sovietice! După 1989, în loc să se revină la denumirea de Biblioteca Județeană Brașov „Alexandru Bogdan” mințile turtite ale vremii au numit-o ”George Barițiu”.

       Tot la Brașov, atunci când oficialitățile doresc să-i omagieze pe ”eroii români” se duc la un cimitir situat în cartierul Bartolomeu unde se află în primele rânduri mormintele soldaților sovietici și o statuie înfățișând un soldat, tot sovietic, cu arma în mâini. Ostașul sovietic eliberator!!! La picioarele statuii soldatului sovietic clasa politică a Brașovului, instituțiile statului și armata, depun coroane de flori în memoria „eroului român”. Adevărat, în plan secund se află și câteva morminte ale soldaților români... Însă, oseminte ale soldaților români sunt împrăștiate și în alte cimitire... din Brașov.

     Tot la Brașov, în centrul orașului se află câteva morminte ale victimelor Revoluției din decembrie 1989. Printre aceste morminte, se află și mormântul unui fost activist PCR, decedat în anul 2000... Şi atunci cum să ne mai mire că un fost miliţian, din mardeiaș prin beciurile Miliției Brașov, a ajuns prof. dr. univ. la Facultatea de drept - Univ. Transilvania, și a predat/predă un curs privind „depturile omului!”

       Într-un top al orașelor privind „vitalitatea culturală”, realizat de Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii (CCCDC), instituție subordonată Ministerului Culturii și Patrimoniului Național (MCPN), dat publicităţii la Centrul cultural și de afaceri "The Ark", Brașovul ocupă ultimul loc, fiind situat după orașele: Cluj-Napoca, cu un indice de vitalitate culturală de 1,09; Sibiu, cu 0,88; Sfântu Gheorghe - 0,86; Timișoara - 0,84; Alba Iulia - 0,57; Iași - 0,56; Bistrița - 0,52;  Târgoviște - 0,47; Miercurea Ciuc - 0,44;Tg. Mureș - 0,36; Constanța - 0,34; Oradea - 0,33; Craiova - 0,27; Piatra Neamţ - 0,25 și... Braşov - 0,17. Studiul a luat în considerare infrastructura culturală, resursele umane specializate, cheltuielile bugetare pentru cultură, participarea la activități culturale, economia creativă și sectorul nonprofit.

    Cei care diriguiesc bugetul public al Brașovului (municipiu și județ) dar și organizațiile culturale ale Brașovului, ar fi cazul să se trezească! Dar nu așa precum brașovenii din vremea lui Titu Maiorescu. Iată ce scria acesta : La „Deşteaptă-te, române” s-a adaptat îndată o melodie, cunoscută şi astăzi, melodie deplorabilă, lâncedă, nepotrivită cu textul, o dovadă de puţinul gust muzical al epocei, dar pe atunci nu era vorba de gust, ci de impulsiune irezistibilă spre manifestare cu orce preţ şi în orce împrejurări. Ne aducem aminte că încă pe la 1850, mai cântau şcolarii români din Braşov, cu o adevărată emoţiune, o poezie cu următoarea strofă de început: „Trist este românul / Pentru a sa patrie, / Căci că prefecţii / Tot mai zac în robie”. Dacă a putut deveni popular „căci că prefecţii”, se înţelege că a trebuit să devie popular „Deşteaptă-te, române”...(Titu Maiorescu, Critice, Bucureşti, 1966, pag. 446-447 ).

      Ce mai poţi spune când bastionul Graft, construit la începutul secolului al XVI-lea, este scos la vânzare și brașovenii „dorm” iar instituțiile care sunt menite să apere monumentele istorice de patrimoniu devin părtașe la fărădelege (vezi și postările pe FB, Brașoveanul Vertical). Brașovenii și nu numai, trebuie să înțeleagă că orice oraș/localitate din această țară, fără o viață culturală de calitate, care să nu pună veleitarismul înaintea valorilor autentice, nu există decât ca locație geografică. Atât și nimic mai mult.

Acest articol îl dedic celor care vorbesc de politica de dreapta şi de stânga, care se dau mari anticomuniști ori care sunt mândri că sunt români şi a căror ipocrizie îmi provoacă un profund dezgust! Dar și celor care cred că Drepturile omului există pentru ca ei să înjure, să și-o bage și să și-o scoată... și să se considere victime! Pentru toți aceia care varsă lacrimi de crocodil pentru Eminescu!

NU AŞ VREA SĂ SPUN NICIODATĂ CĂ POPORUL ROMÂN A AJUNS O POPULAŢIE DE TIP KITSCH

        
        Sigur, sexul, ca produs artistic, nu este o noutate. Cine nu știe, nu a văzut sau nu a auzit de Kamasutra! Este artă sau pornografie antică? Desigur că este pornografie. Dar statuile sau picturile nud, ce sunt: artă sau pornografie?! Desigur că sunt opere de artă. De ce?! Răspunsul este simplu: scopul creației artistice nu este de a arăta sexul ci doar ființa umană în plenititudinea ei!

      Arta nu ignoră mizeria, vulgaritatea, fetișizarea, ipocrizia, homosexualitatea, vicii umane mai mult sau mai puţin ascunse, etc… însă modul în care acestea sunt prezentate/imitate face diferența între artă și kitsch (notă dex: KITSCH, kitschuri, s. n. Termen folosit pentru a determina un obiect decorativ de prost gust. ◊ Reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere de artă, multiplicate și valorificate comercial. [Pr.: chici] – Din germ. Kitsch). Însă vom vedea că există și un limbaj kitsch.

      Nu o să cad în ridicol și să fac o „campanie a frunzelor” precum Cardinalul Carafa care, văzând organele genitale pictate de Michelangelo pe plafonul Capelei Sixtine, a dispus acoperirea acestora cu frunze. Adevărat acest fapt s-a petrecut după moartea lui Michelangelo. Numai odată cu restaurarea picturilor din anii 1990, a fost redat aspectul original în cea mai mare parte. Dar ce mă frapează este entuziasmul manifestat de unii critici de artă în fața pornografiei sau criticii literari căzând în extaz în fața textelor pornografice. 

       Iată un titlul actual: „Originea lumii“ sau pizdă ascunsă? Cu următoarea explicaţie: artista luxemburgheză Deborah de Robertis a devenit celebră peste noapte expunându-și vaginul sub originalul tabloului lui Goustave Courbet, „Originea lumii.” Așadar, dacă nu ar fi făcut acest gest, „artista” nu ar mai fi fost celebră. Și dacă nu era „o artistă” ci doar o femeie dintr-un bordel?! Care era diferența? Prostituata nu are studii în domeniul artistic și dacă își expune organul genital în public este vulgară, o saltă poliţia?! Dar se pot ivi confuzii și între pornografie și literatură.

       Giovanni Boccaccio (1313-1375) cunoscut prin cea mai populară carte a sa,  „Il Decamerone”, scrisă între anii 1348-1353, opera a circulat doar în manuscrise fiind tipărită abia în anul 1470, este apreciat deoarece creează nuvela și nicidecum o operă literară pornografică.

        Pe la sfârșitul anilor 1970, în Europa, apare așa zisul Sex Pistols fiind asimilat stilului de viață punk. Astăzi avem stilul rapp. Limbajul frust, direct, drogurile, alcoolul, sexul fiind principalele ingrediente ale rapp-ului dar și ironia/critica societății! Însă, înainte de Sex Pistols, îl avem în SUA, pe  Henry Charles Bukowski (1920 - 1994) cu un stil incendiar, fremetic, coleric, palpitant, un povestitor de mare clasă. Bun, și în Franța zilelor noastre Virginie Despentes, scrie cu succes despre prostituție, sex, alcool… Așadar, nimic nou sub soare!

     După 1989, se pare că ne-a căzut și nouă „fisa” și ne-am decis că nu avem o astfel de „literatură fină” așa că, unii s-au pus pe treabă, ca de fiecare dată, mimetici, în urma celorlalte literaturi, și ne tot întrebăm „de ce literatura română” nu este văzută/citită în Occident. Criticul literar Daniel Cristea-Enache, postează pe site-ul „Sertarul Scriitorului Român” via „Literatura de azi” - „O incursiune în universul lui Emil Brumaru la PIZDA ROMANTICĂ”. Sigur, Emil Brumaru este un poet genial dar nu prin „pizda romantică” va rămâne în literatura română. Pe hyperliteratura.ro, Anca Elena Zaharia cade în extaz când scrie o cronică despre cartea „O să mă știi de undeva” a Petronelei Rotar: „este un volum de poezii în proză; are trei părți, și anume: „hani” (conține 21 de poeme), „o să mă știi de undeva” (14 poeme – cele mai apropiate, din întreg volumul, de forma de poezie) și „pizda lirică” (22 poeme)”…

     Revista Playboy, care l-a avut ca redactor șef și director editorial pe criticul literar Dan Silviu Boerescu, este un bun exemplu cum, dintr-o aparentă revistă de pornografie, se poate face artă fotografică cu nuduri și cultură!

     Picasso nu este genial în urma unei cărți despre flatulență ci în urma tablourilor sale! La noi, în literatura imediată, e invers! Flatulența cerebrală generatoare de pornografie este catalogată drept „literatură de succes”. Bogdan Andrei Vulpescu  scrie într-un articol că „românii nu mai vor cultură, ci bășcălie și țâțe!” (Vezi o postare anterioară Vasile Șelaru și pe această temă). Și autorul continuă: „Băşcălia e ca prezervativul – de unică folosinţă. Nu poate fi gustată peste ani – a spus Ștefan Bănică într-o emisiune tv. Românii nu râd de idei, ei râd de oameni – ăsta e motivul pentru care umorul fin, inteligent este rar de găsit.” Avem și o explicație pentru ceea ce se întâmplă acum în societatea românească, într-un amplu studiu publicat de Ilie Bădescu în rev. Clipa ( art. revizuit de autor) în care se spune: „Conducătorii disonanți modifică configurația sufletească a unei societăți și reduc puterea spirituală a membrilor ei”.

     Cunoaștem limbajul politicienilor noștri: nu fiți căcăcioși, țigancă împuțită, găuzar etc… Aici ne aflăm. Când valorile socio-culturale sunt înlocuite de o clasa politică decăzută prin fapte și limbaj, când fură pe față contribuabilul, când intelectualii sunt încântați de literatura pornografică și posturile de televiziune ne prezintă postituate sub chip de vedete, când divorțul Prigoană-Bahmuțeanu atrage atenția unei majorități, pe scurt, când bășcălia, pornografia și hoția au cuprins o țară întreagă, nu mai putem vorbi de un popor ci de populația de nișă a unei țări! Când ne inflamăm că un dement, într-un așa zis exercițiu de câștigare a popularității, înjură populația unor provincii și este luat în seamă de „intelectualii de la televizor”, când primim lecții de morală și bună conviețuire de la unul care „s-a săturat de România”, trebuie să ne punem o întrebare simplă: cât de deviantă/disonantă a devenit societatea noastră și dacă mai avem resurse să ne revenim din acest bruiaj psihologic. Iată ce declară prof. dr. psihiatru Aurel Romilă: „90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi. Şi-au pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate!” Nu aș vrea să spun niciodată că poporul român a ajuns o populație de nișă de tip kitsch. Ca subcultura să ia locul culturii!

MASTURBAREA TALENTULUI LITERAR ȘI REFORMA CURRICULARĂ

     Dacă vrem o reformă curriculară în învăţământ atunci este necesar să ne dorim şi o altă mentalitate în ceea ce-l priveşte pe „cadrul didactic”. Acesta trebuie să se hotărască: rămâne dascăl sau devine profesor! (A. Mureșanu zicea că mirosul de tămâie trebuie scos din școli).

           

     O observaţie de bun simţ în ceea ce priveşte învăţământul actual şi metodele de lucru întâlnim la prof. dr. Caius Dobrescu: Din nefericire, şi după presupusa dezideologizare a educaţiei, survenită după 1989, acest proces nu a încetat. Limba de lemn a conformismului naţional-comunist este treptat înlocuită cu o limbă de lemn a euro-conformismului, în spatele căreia tinde să se perpetueze indiferenţa sau confuzia în raport cu fundamentele civilizaţiei democratice... Orice teorie a acţiunii raţionale presupune clarificarea scopurilor, faţă de care evaluarea critică a mijloacelor cele mai eficiente reprezintă o implicaţie necesară. Însă astăzi „planul de lecţie” a devenit o carcasă goală. De aceea, noi considerăm că un demers autentic de reformă trebuie să plece dinspre înţelegerea şi asumarea mizelor intelectuale şi morale cele mai profunde pe care le presupune educaţia, în cazul de faţă, educaţia literară. (Literatură şi civilizaţie, Braşov, 2008, pag. 8-9). Constatăm că în aceeaşi lucrare (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară,  Braşov, 2008), elaborată sub egida Universităţii „ Transilvania” – Braşov, Facultatea de litere, ni se propune un mod de interpretare a operei literare din perspectivă etică şi morală şi prea puţin o abordare estetică şi literar-istorică. Pentru Titu Maiorescu forma de evaluare dominantă era estetică... În acest caz eticul pus în evidenţă de adevăr, iar morala corelată cu frumosul... în fapt discutăm despre elemente care pot compune un anumit tip de estetic... Însă, urâtul nu exclude esteticul cum nici minciuna... Sigur, sunt şi multe alte elemente de filosofie a artei care nu mai trebuie discutate deoarece acestea au fost disecate deja...

     Un grup de profesori de la Facultatea de litere, Univ. Transilvania, propune un alt mod de abordare interpretativă a literaturii. Spre exemplu, la un moment dat, în cadrul analizei „Pe lângă plopii fără soţ” de M. Eminescu, prof. dr. Caius Dobrescu propune elevilor şi răspunsul la întrebarea: De ce numărul divorţurilor a crescut vertiginos în a doua jumătate a secolului XX, în toate societăţile europene? (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară,  Braşov, 2008, vol. I, pag. 84). În fapt, solicitând repondentului o analiză (psiho)sociologică, sau după analiza textului caragelian „ Moşii”, lect. univ. dr. Ana Ene propune: Pornind de la elementul cine, ce... din schiţa lui Caragiale, construiţi o ştire de presă. (vol. I, pag. 126). Sau, într-o altă situaţie, cel cinematografic. Conf. univ. dr. Ruxandra Ivăncescu propune repondentului, după analiza unui fragment din „Nunta domniţei Ruxandra” de M. Sadoveanu, să scrie „scenariul unui film în care sunteţi protagonişti ai unei călători în timp”. (vol. II, pag. 172). Ca şi cum, tehnica scrierii scenariului de film ar fi la îndemâna cursantului de la un liceu (fie chiar şi de cultură generală). Acesta ar trebui să cunoască limbajul tehnic al vizualizării imaginii prin camera de luat vederi, utilizând expresii gen: travling, prim plan, focalizare... Doar din cele trei exemple, constatăm că un cursant de la liceu, poate fi şi specialist în psihosociologie, jurnalistică, cinematografie... (om bun la toate). Oare nu-i prea mult?! Este liceul forma de învăţământ care oferă cultura generală iar facultatea doar o formă de învăţământ profesională... Oare în sistemul de învăţământ au fost clarificate scopurile predării literaturii?! Oare cursantul nu ar trebui să se priceapă foarte bine doar la literatură... istorie literară, istoria limbii, gramatică şi tot ce ţine de acest domeniu atunci când învaţă literatură iar acesta să nu se mai substituie altor materii? Lăsăm doar aceste trei exemple, luate aleatoriu din cele două volume, Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară,  Braşov, 2008, ca modele de reflexie înspre viitorul analizei privind funcția actuală a literaturii... (În ceea ce priveşte reforma curriculară în învăţământ, Ovid Densuşianu cerea în anul 1910, la deschiderea cursurilor de la Facultatea de litere, judecarea actualităţii literare... ).

       Sunt numeroase şi situaţiile când cursanţilor de liceu li se solicită şi analize de natură estetică. „Raportându-vă la estetica romantică, analizaţi aspecte romantice din poemul Mureşianu” (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, vol. I, pag. 73, Ovidiu Moceanu). Însă nu reuşim să înţelegem de ce profesorii utilizează pentru formularea întrebărilor, atenţie, în cadrul unei „ lecţii de limba română” şi termeni din limbajul criticii americane, gen: identificaţi şi notaţi prin brainstorming  - termen consacrat şi în pedagogie (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, vol.II, pag. 12, Rodica Ilie), din perspectiva lui „showing” ca mod de reprezentare dramatică...  (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, vol. II, pag. 99, Virgil Borcan), desigur showing preluat din critica americană şi netradus ca arătând ca şi telling (spunând) şi, un alt exemplu : Nicolae Manolescu vede, în personajul Mara, o „businesswoman”. (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, vol. I, pag. 161, Andreea Petre). Nu se mai poate spune în româneşte, dezbatere colectivă, arătând, om de afaceri... ş.a.m.d.... deoarece, spun unii, tendinţa (trendul, ar spune anglofilul) actual al tinerilor este de a se exprima cât mai mult în limba engleză. Iată cum comentează astfel de situaţii Sextil Puşcariu: Neologismul e adesea introdus în limbă din comoditate. Cărturarilor, care sunt de obicei bilingvi, cuvântul din altă limbă le vine uneori mai iute în minte decât cel autohton. Fără să caute echivalentul în tezaurul lexical al limbii materne, ei iau pe cel străin. Cei ce întrebuinţează neologismul din comoditate sau din snobism fac să se atrofieze puterea creatoare a limbii. Neologismul e ca împrumutul extern, absolut necesar în epoci de mari prefaceri; dar pentru ca împrumutul să fie folositor, el trebuie să fie întrebuinţat spre punerea în valoare a bogăţiei naţionale (Sextil Puşcariu, Limba română, Bucureşti, 1976, pag. 397-398). În fapt, folosirea neologismului este dată de cunoaşterea semanticii cuvântului ce nu îşi găseşte rezonanţă în limba în care este utilizat. Dar chestiunea neologismelor în limba română este o cutumă a literaturii române încă din vremea lui I. H. Rădulescu care semnala într-un articol critic: Prin urmare, vrând a ne cultiva limba, trebuie a o curăţi cât se va putea de streinisme şi provincialisme şi a lăsa caracteristicele ei prin care va putea deveni o limbă cultivată română, iar nu un gerg latin, nici un gerg provincial. Orice vom face, limba nu poate scăpa de tot de a nu avea semnele istorice ce învederează revoluţiunile prin care a trecut ca să devie o limbă cultă. (I. H. Rădulescu, Critica literară, Bucureşti, 1979, pag. 498 ). Din păcate, limba română „împodobită cu străinisme” riscă se se provincializeze tot mai mult. Și apoi cu texte gen:  ”futu-ți morții mă-tii de pervers/ ce te uiți așa la picioarele mele/ ai fute porc împuțit/ îți faci laba după tejghea/ te mierlesc umflatule/ îti tai pula și ți-o îndes în cur”... nu cred că vom avea o mare literatură (vezi, Dan Ciupureanu - asupra cărui talent literar nu am dubii. „Povestea pulii” sau „Povestea poveștilor” a lui Creangă dar și texte eminesciene mai puțin cunoscute publicului de azi și exemplele pot continua; în fond, în spiritul avangardist și Geo Bogza a editat, adevărat doar un singur număr, revista „Pula” însă nu prin vulgaritate scriitorii s-au făcut apreciați în literatură. Textele licențioase au circulat în spațiu închis nu public). Dan Cipureanu este un poet foarte bun și fără să apeleze la vulgaritatea ostentativă. Departe de mine gândul de a-i blama textele, în fond fiecare scrie cum vrea și ceea ce vrea! Până la urmă poate fi și o strategie de marketing literar! Mulți autori contemporani, talentați de altfel, nu fac decât să-și masturbeze talentul din dorința de a impresiona prin orice mijloace (aș fi putut scrie și epata, cuvânt deja consacrat în lb.română; vezi EPATÁ, epatez, vb. I. Tranz. A uimi, a impresiona prin purtare, atitudine sau ținută neobișnuită, extravagantă. — Din fr. épater). În schimb, mărturisesc că-mi plac textele rapper-ilor autohtoni care, de cele mai multe ori, își dozează atent vulgaritatea textului. Care este acum „funcția literaturii” rămâne o enigmă pentru foarte mulți dascăli, aceasta fiind dezlegată cu succes de către cei ce se numesc profesori!

ÎNALTPREACURVIŢII NOŞTRI POLITICIENI ŞI BĂȘCĂLIOȘII LOCUITORI DE NIŞĂ

     În ţară există toate formulele de alianţă, inimaginabile până nu demult (nelegitimate de votul majorităţii), pentru a avea controlul consiliilor locale/judeţene. Proiectul USL s-a materializat în una dintre cele mai ordinare minciuni publice ca şi precedentele de altfel. Liberalii noştri intrând în PPE au devenit... creştin-democraţi! Destrămarea USL ar fi fost firesc să ducă la declanșarea alegerilor anticipate. Însă niciun partid nu este dispus la așa ceva. „Opoziția” nu mai poate fi identificată cu precizie, deoarece în consiliile locale și județene se află „la putere”, iar fiecărui parlamentar îi este bine la butoiul cu miere (citeşte bani publici) indiferent de partidul în care se află. Până și PPDD a ajuns un partid mai important decât se credea în urmă cu câteva zile. Toți aleșii patriei sunt fericiți! Poporul nu! Orice om sănătos la cap, oricum ar privi spre partidele politice, nu mai înțelege nimic! Nici măcar cât cetățeanul turmentat! Acesta cel puțin găsise o „scrisoare”! Poporul nu a găsit nimic. Și-a ales conducătorii pe care-i merită! Politicienii continuă să dicteze agenda publică, semn că sunt deasupra poporului.

     Liderii și-au compromis partidele. Demult ar fi trebuit să demisioneze sau pur și simplu să se autoexcludă! Nimeni nu mai este preocupat de guvernarea PSD et com., nimeni nu mai știe ce face guvernul Ponta pe sub masă, toți aleargă după alianțe... cât mai îmbârligate. Hoții și pușcăriabilii de ieri se pupă cu acuzatorii, ciocoii cu anticiocoii. Peste noapte curvele politice au devenit fete mari. Cuvântul „balamuc” nu poate exprima fluiditatea partidelor. Ba aș spune și al „analiștilor politici și al părerilogilor” care s-au dat după grupurile de interese politico-economice. Nu mai există doctrine, ideologii, principii, reguli stabilite statutar; toate s-au dus pe apa sâmbetei. Singura preocupare a fiecărui ales este să se țină și el de-o ciozvârtă. Evident, românii se autoguvernează. Noroc cu DNA care, din când în când, mai înveselește poporul cu câteva perechi de cătușe. Dl. Mark H. Gitenstein, fost ambasador al SUA în România (2009 - 2012) a ajuns angajatul unui corupt și evazionist fiscal și corupător gen Dan Adamescu (a se vedea și sutele de mii de contracte de poliţe de asigurare ASTRA antedatate dar și cum a fost cumpărată compania). Acelaşi D. Adamescu, prietenul suavului cu ochi albaştri E. Hurezeanu.

      Când este vorba de parlamentari frăția hoților este pe față. Mai aude cineva de faptele unui parlamentar? Ce fac ei în Parlament sau în colegiu?! Când nu trândăvesc pe banii contribuabililor vor vacanțe... sunt veseli și se gândesc unde, cum, cu cine să-și petreacă concediul, pe unde să-și mai plimbe amantele. Sper să lucreze DNA cu mai mult spor.

     Oricât de democrat aș fi și plin de spirit liberal nu pot înțelege cum Bastionul Graft de la Brașov, construit la mijlocul secolului al XVI-lea, poate fi vândut - probabil considerat un „imobil” al Consiliului Județean Brașov şi numit în mod pervers „pasiv neperformant” așa cum ai vinde o construcție oarecare. Aștept să fie vândute toate monumentele istorice deoarece sunt „pasive neperformante”. Muzeul Literaturii Române este în prag de desființare. Presa a intrat în declin. Acţiunea a pornit lent din 2006 şi iată continuă și în 2014. Desigur mai rămân câteva trusturi de televiziune, câteva ziare. Oricum, anticipam acest fapt (vezi V. Șelaru „Sfârșitul jurnalelor de hârtie - New Media” - ed. Hamangiu, 2007, tiraj epuizat în două luni). Din păcate pierd teren și televiziunile. Vor rămâne cele ale „mogulilor” care lucrează hipnotic. Și acestea cât vor mai rezista economic ? Diversitatea de opinie, contradicţiile, polemicile, deranjează. Pe internet sunt libere, deoarece nimeni nu le ia în serios oricât de serioase ar fi unele. Pe la televiziunui aceiași „analiști” anoști. Deocamdată, clasa de mijloc nu are vână pentru a-și lărgi orizontul în spațiul public. Poporul  „a intrat în adormire!”. Trăiască Nelson Mondialul președinte! În fond, băşcălia a dobândit statut academic. Încet, încet, devenim din popor doar locuitori de nişă băşcălioşi (cuvântul îmi displace total). Între umorul de calitate și bășcălie nu mai există linie de demarcație clară. Dedulciți cu puterea, politicienii, înaltpreacurviții, nu sunt capabili să-și facă hara-kiri prin retragerea definitivă din viața publică.

PARTIDE DE DREAPTA AVEM! UNDE-I CLASA DE MIJLOC?!

     Când spun că nu există dreapta sau stânga politică mă bazez pe realitatea oferită de scena politică și economică din 1989 și până în prezent. Toți cei care au trecut sau încă sunt prin/în Parlamentul României, nu sunt decât beneficiarii ai așa ziselor privatizări.  Excepțiile le putem număra pe degetele de la o mână. Pseudopoliticienii și-au dobândit averi de milioane de euro din genul de afaceri ilustrat de Băsescu Traian într-un interviu: „am avut șansa unor tranzacții, ba un pământ cumpărat azi, ba una alta!” Aş mai adăuga „mai o lege fără dinţi să putem fura legal”. Acești pseudopoliticieni, jefuitori, sunt adunați în găști sub platoșa unui partid. Sigur, în rândul partidelor activează, ca membrii sau cu funcții politice nesemnificative, și cetățeni care își doresc cu adevărat reforma statului și implementarea unor politici publice de succes pentru majoritate. Însă membrii și activiștii de partid au fost transformați în marionete de propagandă ale oligarhilor;  pe lângă faptul că sunt lipsiți de resurse materiale sau dacă le au, acestea sunt minime, cei care vor o altfel de politică nu dețin funcții de decizie în cadrul organizațiilor politice. Li se dă impresia că sunt activi și că sunt implicați în viața publică. O iluzie!

      Nu se poate vorbi doar de „baronii roșii” într-o țară împărțită pe feude, unde fiecare, indiferent de partidul din care face parte, consilier local/județean se crede un mic jupân, unde primarul este un mic nobil, iar președintele Consiliului Județean, al oricărui județ din România, are atitudinea unui dictator! În jurul președinților de Consiliu Județean, dar și ale partidelor, satelizează mici grupuri de influență simulând societatea civilă. În aceste condiții este greu să vorbim de democrație, de statul de drept, de libertatea presei! Este un fapt cunoscut că instituțiile de presă, în special cele din județe (poate cu mici excepții), sunt patronate chiar de baroni! În provincie, societatea civilă, autentică, independentă, care ar fi trebuit să izvorască din rândul clasei de mijloc, nu dispune de resurse materiale suficiente pentru a se organiza. Când totuși are mici resurse le gestionează păgubos. Din păcate, nici profesiile liberale (impozitate excesiv), nu aduc venituri astfel încât societatea civilă să poată exista cu adevărat iar cei care au totuși venituri mulțumitoare sunt orientați spre alte direcții de interes decât cel public.

      Lipsa clasei de mijloc (o categorie de cetățeni cu-n nivel de trai satisfăcător) formată din zona patronatului întreprinderilor mici și mijlocii, mici întreprinzători și intelectuali, ori pur și simplu oameni cu inițiativă, lasă partidele declarate de dreapta fără un electorat consistent capabil să se contrabalanseze numeric cu cel al social-democraților.

         Evident, PSD nu are nicio aplecare spre susținerea clasei de mijloc căreia i-a luat locul o întreagă armată de funcționari/angajați la stat! Starea de „căldicel” pentru social-democrați este ideală! Iar dreapta nu are nicio șansă... cu mesajul „baronii noştri fură mai puțin decât ai lor!” sau și mai ilirant, Ponta „ne vinde la ruși!”  Veniţi dragi investitori din democraţiile consolidate şi investiţi în România!

      Voi aborda succint și zvonurile potrivit cărora Joe Biden - vicepreședintele SUA ar fi decis că „dreapta trebuie să se unească altcumva vin rușii peste noi”, ba că Angela Merkel „l-ar fi preferat pe Klaus Werner Iohannis ca președinte” al României... ori că prințul Charles de Wales ar veni în România să guverneze peste Transilvania, că din această cauză l-a invitat Tibor Kalnoky, contele din Transilvania să ne viziteze țara ori pur și simplu să preia coroana României!  Multe din aceste zvonuri nu sunt decât „ciorbe reîncălzite” de prin 1992 încoace cu alți protagoniști. Se spune că zvonurile sunt aruncate în spațiul public pentru a fi crezute! Eu cred că sunt mici teste pentru de evaluare nu a opiniei ci a discernământul celor dispuși să comenteze astfel de situații-ipoteze fanteziste. În realitate nu există decât interese economice. Deocamdată România a pierdut războiul economic. Discursul lui Joe Biden de la București privind resursele a fost elocvent. Problema este că... noi doar cu resursele iar cei care ne laudă „lupta împotriva corupției” cu exploatarea și cu beneficiile. În acest timp, mica noastră clasă politică-oligarhică jecmănește și umilește poporul. O alternativă politică credibilă la guverul lui Victor Ponta încă nu se prefigurează. Dreapta este confuză. Sigura certitudine este sărăcia.

     Nu avem un personaj credibil, nici măcar Klaus Werner Iohannis nu poate fi, din moment ce la alegerile europarlamentare sibienii (știu ei de ce) nu au votat PNL! Iar transilvănenii care i-au cunoscut cât de cât pe sași (vreo 500 de ani scutiţi de taxe) știu ce le poate pielea! Să nu-i supraestimăm. Am copilărit cu sași și secui pe care îi prețuiesc, însă prin Brașov, respectiv prin Ardeal, exista și o vorbă „să nu fi prost ca sasul!” (saşii care citesc acest text se exclud).

P.S. Din cauza șantajului, odată cu Crin s-au ofilit mulți liberali. S-a lucrat om la om, dosar cu dosar, cu meticulozitate securistă! Dar se pare că nu ține la toți liberalii șantajul! Şi apoi este ştiu faptul că, în momente de maximă criză, PNL este casabil...