ȘELARU VASILE/ ”PRÂSLEA CEL VOINIC ȘI MERELE DE AUR”

Petre Ispirescu – Legendele sau basmele românilor, vol. l, pag. 87-100, Ed. Erc Press – București, 2009

Gradina Raiului… pământesc. Cunoaștem care-i miza întregii povești: ”Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită nevoie mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci p-acolo. În fundul grădinii avea și un măr care avea mere de aur și, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând și pârguindu-se venea oarecine noaptea și le fura, tocmai când erau să se coacă. Toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoți.” Nu știm dacă aceste mere au și vreo putere miraculoasă. Însă, descrierea grădinii este asemănătoare Raiului în care trăiseră, conform textului biblic, Adam și Eva. Și acolo întâlnim mărul. Mai exact avem doi: Pomul cunoașterii și Pomul vieții veșnice dar și interdicția de a nu mânca fructele acestora. Omul va mușca doar din mărul cunoașterii din cel al vieții veșnice nu mai apucă deoarece, pentru încălcarea poruncii, Dumnezeu îi alungă pe cei doi (Adam și Eva) din Rai. Iată, pe pământ, omului i s-au lăsat doar mere de aur. Am putea spune că prin acestea el a dobânit doar bucuria de a trăi. Dar nu oricum. Cineva trebuie să păzească rodul.
Modestie, prudență și strategie. În acținea de a păzi merele din aur frații mai mari eșuează. Însă, Prâselea nu promite ci doar își exprimă dorința de a încerca:”Pentru mine n-are să fie așa mare rușine – zise el fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari ci numai o cercare să fac”. Prudent își caută și o eventuală scuză a eșecului spunând că este mai mic.

Prâslea își ia cu el ” cărți de cetit, două țepușe, arcul și tolba cu săgețile”. Așadar, pentru a veghea omul are nevoie de cunoaștere ( cărți de cetit) de precauție - prevedere (două țepușe) dar și de arme pentru a lupta la nevoie (arcul și tolba cu săgețile). Starea de veghe implică și o anumită pregătire temeinică.

Iată și strategia: ”Își alese un loc de pândă într-un colț, pe lângă pom, bătu țepușele în pământ și se puse între ele, așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate ca, dacă îi va veni somn și va moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui, și dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu cefa de cel de dinaintea lui.”
Omul între veghe și somn. Aflăm că cei care păzesc mărul, timp de o săptămână (reprezentând și perioada biblică de creație a lumii), la un moment dat sunt cuprinși de un somn adânc precum și cei doi frați mai mari ai lui Prâslea.

Somnul este un motiv pe care îl întâlnim în mitologie, este chiar o obsesie a omului care caută răspunsuri la întrebări fundamentale privind nu numai scopul vieții sale dar și moartea. El știe că dacă dorește să găsească răspunsul la întrebări trebuie să nu doarmă. Somul (minții) nu aduce nimic bun. Epopeea lui Ghilgameș (considerată a fi prima epopee a lumii, scrisă cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice) ne relatează, printre altele, efortul lui Ghilgameș de a dobândi nemurirea. Înainte de a deveni nemuritor, acestuia i se spune: ” să nu dormi timp de șase zile și șase nopți! Dar abia se așezase Ghilgameș pe vine,/ că somul se lasă peste el ca o ceață…” În povestea lui Petre Ispirescu somul este atât de puternic încât pe fiul cel mare ” îl copleși și căzu ca mort”. La rândul său, Ghilgameș când este trezit după somnul de șase zile și șase nopți spune: ”Abia mă cuprinse somnul/ că tu m-ai și zgâlțâit și m-ai trezit”. Însă acel somn a făcut ca Ghilgameș să nu mai poată dobândi niciodată nemurirea. În Pildele sau povețele lui Solomon 19. 15, suntem avertizați asupra cauzalității somnului: Lenea te cufundă într-un somn adânc. Despre somn vorbește și Iisus, aflat în grădina Ghetsimani; Marcu 14.37. ”Și a venit la ucenici, pe cari i-a găsit dormind. Și a zis lui Petru: Simioane tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” Așadar omul trebuie să vegheze pentru a dobândi ce își dorește ( în primul caz nemurirea în cel biblic credința). Sigur, aici nu discutăm de somnul pentru odihnă ci de somnul minții. Despre conștiință și starea de conștiență a existenței avea să se exprime René Descartes ( filosof și matemetician francez, 1596–1650) astfel: Somnul rațiunii naște monștrii. Știm că somul odihnei este o stare periodică reversibilă caracterizată prin suprimarea temporară a conștienței. Se prea poate ca, la începuturile sale, omul să se fi întrebat dacă somnul nu este într-un anume fel sinonim cu moartea. Știm doar că somul este vital vieții însă în opoziție cu acesta se află conștiința (puterea de raționa) ca stare fundamentală. În acest caz vorbim de starea de luciditate și profunzime a individului în a vedea și a analiza lucruri și fapte.
Starea de veghe și curajul îi sunt răsplătite lui Prâslea deoarce acesta ”culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatăl său.” Orice învingător trebuie să știe că poate atrage și invidia. Nici Prâslea nu face excepție deoarece ” frații săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânșii și căutau prilej ca să-l piarză.”
Curaj. Însă lucrurile nu se opresc aici. Prâslea reușește să rănească pe hoțul merelor de aur și, împreună cu frații săi, pornește pe urmele acestuia. Cei trei frați urmăresc petele de sânge ale hoțului rănit și ajung pe marginea unei prăpasti. Aflăm că acolo ar fi ”un alt tărâm”. Adică o altă lume. ( Dar nu lumea morților așa cum apare în alte mitologii cum ar fi coborârea în Infern a lui Orfeu pentru a-și întâlni iubita, ci o lume care aparține altor ființe și care, în cele mai multe cazuri, au răpit fete frumoase de pe tărâmul pământenilor, însă alături de acestea, locuiesc și ființe binevoitoare ce vor contribui decisiv la victoria eroului). Cei doi frați nu au curajul de a coborî în necunoscut. Prâslea coboară pe o funie (timpul este văzut în folclor precum un fir de ață – fiecare om are un timp al său, când se rupe sau când se sfârșete de pe mosor ața omul moare) lăsându-i pe cei doi să-l aștepte la marginea prăpastiei și să-l tragă de pe tărâmul celălalt doar când ”vor vedea (funia n.n.) că se mișcă de lovește marginile groapei…”

Binecuvântarea. Doar lupta corp la corp ( numită și trânta voinicească – bazată numai pe forța mușchilor și agilitatea trupului, este considerată a fi mai dreaptă în raport cu cea a armele - instrucția mânuirii armelor precum și portul acestora în vechime era un privilegiu acordat doar anumitor persoane, cei săraci neavând acces la acestea). În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm? Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea. Corbul este nu numai vestitorul morții dar și pasăre a înțelepciunii. El dă seu (grăsime de oaie) lui Prâslea care îi promite trupurile celor trei zmei. Atingerea corpului cu grăsime este ritualică tot așa și apa pe care una din fete o dă lui Prâslea în schimbul promisiunii (făgăduinței) de a fi dusă pe tărâmul nostru (al oamenilor) și acolo să ne cununăm. Zmenii sunt uciși și fetele eliberate.
Desfătarea… După uciderea primilor doi zmei ne atrage atenția acest pasaj: O săptămână întreagă se desfătă împreună cu amândouă fetele, și Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și către zmeul de-al treilea. A se desfăta cu cele două fete înseamnă desigur mai mult decât a se ospăta! Să fi fost vorba și de o orgie sexuală, greu de spus sau doar este un mesaj subliminal privind virilitatea acestuia.

Altruism. Palatul fiecărui zmeu se transformă în câte un măr datorită unui bici fermecat. Prâslea trimite cu fiecare dintre fete (exceptând pe cea mică) și un bilețel către frați prin care îi anunță că se pot căsători cu ele.

Precauție. Fetele sunt scoase de pe tărâmul celălalt însă nu și Prâslea. Dacă nu ar fi fost prevăzător ar fi murit. ”El simțise mai-nainte că frații săi îi poartă sâmbetele și, când se mai lasă frânghia ca să-l ridice și pe el, dânsul legă o piatră și puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară frații dacă văzuseră căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțială, ceea ce făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit. ” Prâslea scapă cu viață deoarce testează încrederea (loialitatea) fraților săi. Pentru cineva care are suspiciuni asupra încrederii pe care trebuie să o acorde unei persoane, mai ales atunci când viața sa poate depinde de acesta, oricât de apropiată ar fi persoana, se impune un test. Cei doi frați au căzut testul iar Prâslea și-a slavat viața. Nu datorită neîncrederii ci mai ales a prudenței. Se spune despre prudență că este mama înțelepciunii. În acest caz, putem spune că Prâslea nu este doar isteț (isteț - reacționează spontan, mizând pe noroc și inspirație) ci și prudent (mizând pe analiza unor fapte precedente dar și anticipându-le pe cele viitoare). Adevărat are și intuiție; o consecință a analizei și nu a hazardului.

Sacrificiul de sine. Însă, pentru a trece de pe un tărâm pe altul se impune și un alt gen de sacrificiu. Nu ajunge doar să te cobori pe o frânghie, să ucizi trei zmei și să salvezi trei fete frumoase. În afara luptei se cere un sacrificiu. Nu ajunge nici chiar să veghezi. Dar să vedem la ce încercare mai este supus Prâslea. Pe când se gândea și se plângea dânsul, se auzi un țipăt și o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împrejur și văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci și se urca ca să mănânce niște pui de zgripsor.” Ucide ”balaurul” și astfel salvează viața puilor de zgripsor. Aceștia îl ascund de mama lor care ”de bucurie l-ar fi înghițit”. Totuși, văzând pe salvatorul puilor, zgripsoroaica cere la rândul ei să facă un bine. Prâslea o roagă să-l ducă pe tărâmul celălalt, și aceasta îl va duce însă fiind o clătorie extrem de epuizantă trebuie să i se pregătească o sută de pâini și tot atâtea bucăți de carne și, ”de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine și câte o bucată de carne”. Astfel, urcat pe pasărea uriașă, Prâslea își începe călătoria spre tărîmul din care venise. Însă, nemaiavând carne,” fără să își piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei”. Prâslea se simte obligat să taie ceva din el, adică să renunțe la o parte din trup. Să fie oare vorba de renunțarea la o parte din sine?! Probabil că da! Este un ritual de inițiere maximă (dureros) pentru cel care a fost pe un alt ”tărâm” și acum intenționează să se întoarcă în lumea sa. Totul a fost doar o încercare. Pasărea nu a înghițit ultima bucată din carne din contră, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său, și se lipi. Prâslea a avut puterea de a renunța la o parte din ființa sa pentru a reuși. Sigur, a fost vorba de o renunțare formală (să-i spunem doar sentimentală în lumea actuală) deoarce acesta a fost încercat. I s-a testat astfel voința. Dar a știut, a fost conștient că numai astfel va reuși să ajungă la capătul drumului propus. Renunțarea la o parte din sine este forma asumării destinului. Este neclintirea din drumul pe care și l-a propus (cineva) și, ceea ce este extrem de important, chiar l-a și parcurs. Decizia renunțării în schimbul reușitei depline aparține fiecăruia.

Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. Prâslea, odată ajuns pe tărâmul de pe care plecase, află că împăratul dorește să-i însoare pe cei doi feciori (frații săi) cu două surori însă cea de-a treia nu dorește sub niciun chip să se mărite. Fata l-a rugat pe împărat să accepte să se mărite cu cel care îi va împlini trei dorințe. Și astfel, Prâslea împlinește dorințele fetei, acestea având legătură cu mărul feremcat adus de pe tărâmul zmeilor și pe care el îl păstrase. În cele din urmă Prâslea ajunge la palatul tatălui său, este recunoscut și lucrurile se limpezesc. Așadar și viitoarea soție a lui Prâslea este o persoană deosebită deoarce a avut răbdare (a rămas loială salvatorului său, un fel de Penelopă care îl așteaptă pe Ulise punându-și la încercare pețitorii) și a dat dovadă că are o judecată profundă, nu numai sentimente. Calitățile morale și sufleteși ale fetei sunt compatibile cu cele ale lui Prâslea.

Pedeapsa divină în locul unei proces juridic. Împăratul era despotic. Poruncile în împărăția sa sunt însoțite de averstismente dure către cel care nu le împlinește întocmai: de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul! Și totuși, împăratul reunță la autoritatea sa întrebându-l pe Prâslea cum să-i pedepsească pe cei vinovați. Însă, Prâslea nu cere moartea fraților ( în acest caz ar fi lipsit un proces juridic) dar nici judecarea lor de către alți oameni sau de către împărat. Nu dă nicio sentință. Lasă totul la judecata divină. Pentru a fi credibil și a nu fi suspectat de mărturie mincinoasă se supune și pe sine acestei judecăți. Astfel, toți trei frați trag în același timp cu arcul o săgeată în sus. Săgețile fraților celor mari căzură drept în creștetul capului și-i omorâră, dar a celui mic îi căzu dinainte.

În loc de concluzie: ”Prâslea cel Voinic și merele de aur”, exprimă prin Petre Ispirescu, esența universală a basmului, combinând spiritul diferitelor mitologii axându-se pe actul inițierii tânărului spre maturitate, totodată dând indirect răspunsuri la întrebările ce tulbură permanent conștiința umană.