ȘELARU VASILE/ BRAȘOVUL – A FI SAU A NU FI CAPITALĂ DE REGIUNE

      Ar fi trist ca Brașovul să rămână un oraș în stare anemică învelit cu aura unui trecut fastuos. Iată de ce și întrebarea: va fi sau nu va fi Brașovul capitală de regiune? Klaus Iohannis, primarul orașului Sibiu a făcut o mutare inteligentă. S-a înscris în Partidul Național Liberal unde a și primit funcția de vicepreședinte. Nu s-a ferit să declare public că îl interesează să fie guvernatorul/președintele Regiunii Centru care ar reuni județele: Mureș, Harghita, Covasna, Brașov, Alba, Sibiu. Desigur, Sibiul să fie și capitală. Cam asta ar fi mișcarea politică a iscusitului sas. Și pentru el, dar și pentru sibieni, nu este rău deloc! Ar fi interesant de văzut dacă PSD-Brașov sau PNL-Brașov va reuși să impună ca Brașovul să devină capitala Regiunii Centru. Sigur, ar exista și varianta stupidă, de a satisface orgoliul baronilor locali, mai multe capitale de regiune. Ar duce spre o gândire stupidă a împărțirii teritoriale care va semăna foarte bine cu ministerele create artificial, cu miniștrii delegați, așa cum este acum guvernul Ponta.

      Dar oare Brașovul merită să fie capitala Regiunii Centru? Privind în istoria acestuia putem spune fără echivoc ”da” însă, în ceea ce privește prezentul, Brașovul nu mai are nimic din măreția trecutului său. Îi lipsesc oamenii de valoare autentică, care să se exprime public. Atenție, nu spun că Brașovul nu are oameni de valoare, spun doar că aceste valori sunt individuale, egocentrice și nu sunt interesate de spațiul public.

        În altă ordine de idei, viziunea administrației locale s-a văzut și la ultimul ”mare” eveniment organizat la Brașov: FOTE (Festivalul Olimpic al Tineretului European). Orașul nu s-a înconjurat de aura evenimentului. Doar primarul Brașovului, George Scripcaru, s-a împăunat într-un costum prazuliu, cu un fes cu moț pe cap. Și au mai fost și alți câțiva prazulii în apropierea sa, desigur simpatizanții și membrii PDL prezentați drept ”voluntari”. Cu acest prilej a descoperit și primarul Scripcaru instituția voluntariatului și cât de prețuită este aceasta în Occident. În rest, nimic. Singurul eveniment notabil consemnat pe fluxul media privind FOTE a fost un cetățean mușcat de un câine. Cine a văzut un steag olimpic arborat pe undeva, cine a văzut magazine care să comercializeze suveniruri cu FOTE, cine a văzut turiști dând buzna la Brașov?! Cine? Nimeni. Brașovul a ratat o bună ocazie de afirmare internațională. Brașovenii nu au trăit bucuria unui eveniment olimpic iar oamenii de afaceri din turism nu au înregistrat beneficii peste cele obișnuite. FOTE a fost un eveniment banal, incolor.

      Insă, tot la Brașov, există un etern proiect: Aeroportul! Toată armata de deputați și senatori USL, în frunte cu președintele CJ-Brașov, Aristotel Căncescu, nu au obținut un ban pentru finanțarea construcției acestuia din Bugetul de stat. Guvernul Ponta nu i-a luat în serios. Acest fapt demonstrează că Brașovul nu are oameni politici notabili pentru București. În fapt, oamenii politici din Brașov (nu le spun brașoveni deoarece mulți sunt venetici), nu sunt capabili să se impună pe scena mare a politicii. Sunt buni prin cartiere, la ”șmenuit” sentimental cetățenii și desigur, Bugetul local. Cam atât. Ba nu, sunt foarte buni și pentru afacerile lor. Dar nu au treabă cu problemele brașovenilor, nu-i interesează niciun proiect de dezvoltare a județului Brașov.

    La Brașov nu mai avem nici măcar evenimente culturale notabile. Nu există o revistă de cultură autentică, de impact național, fie chiar regional, nu există o mișcare culturală în domeniul muzicii și al teatrului cu toate că astfel de evenimente au existat (Festivalul Internațional de Teatru Contemporan, Festivalul Internațional de Jazz). Brașovul doarme în legendele și miturile sale incapabil să mai trezească interesul investitorilor, să se impună ca mare centru economic și cultural așa cum în istoria sa a fost. Nutresc speranța că cineva va trezi orașul din starea hibernală în care se află de câțiva ani buni. Sunt sigur că există oameni ai Brașovului gata să activeze în spațiul public, să măture o parte dintre politicienii care nu au făcut decât să se îndoape din patrimoniul locativ și din industria brașoveană și astfel să se căpătuiască fără muncă. Sunt sigur că se vor ivi și acele caractere tari gata să schimbe orașul, să îl anime, să-i dea viață. Dar pentru aceasta nu trebuie decât o stare de umanitate și unitate în jurul unui proiect comun, un proiect care să-i anime pe toți locuitorii Brașovului, cu mic cu mare, indiferent de opțiunea lor politică, indiferent de statutul lor social. În fapt, vrem nu vrem, acceptăm sau nu, marile proiecte nu pot fi făcute decât de oameni providențiali, oameni care știu și pot să pună interesul unei comunități deasupra oricăror alte interese individuale. Sunt sigur că astfel de oameni sunt în Brașov. Nu trebuie decât o scânteie ca spiritul acestora să se anime.

ȘELARU VASILE/ ”PRÂSLEA CEL VOINIC ȘI MERELE DE AUR”

Petre Ispirescu – Legendele sau basmele românilor, vol. l, pag. 87-100, Ed. Erc Press – București, 2009

Gradina Raiului… pământesc. Cunoaștem care-i miza întregii povești: ”Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită nevoie mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci p-acolo. În fundul grădinii avea și un măr care avea mere de aur și, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând și pârguindu-se venea oarecine noaptea și le fura, tocmai când erau să se coacă. Toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoți.” Nu știm dacă aceste mere au și vreo putere miraculoasă. Însă, descrierea grădinii este asemănătoare Raiului în care trăiseră, conform textului biblic, Adam și Eva. Și acolo întâlnim mărul. Mai exact avem doi: Pomul cunoașterii și Pomul vieții veșnice dar și interdicția de a nu mânca fructele acestora. Omul va mușca doar din mărul cunoașterii din cel al vieții veșnice nu mai apucă deoarece, pentru încălcarea poruncii, Dumnezeu îi alungă pe cei doi (Adam și Eva) din Rai. Iată, pe pământ, omului i s-au lăsat doar mere de aur. Am putea spune că prin acestea el a dobânit doar bucuria de a trăi. Dar nu oricum. Cineva trebuie să păzească rodul.
Modestie, prudență și strategie. În acținea de a păzi merele din aur frații mai mari eșuează. Însă, Prâselea nu promite ci doar își exprimă dorința de a încerca:”Pentru mine n-are să fie așa mare rușine – zise el fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari ci numai o cercare să fac”. Prudent își caută și o eventuală scuză a eșecului spunând că este mai mic.

Prâslea își ia cu el ” cărți de cetit, două țepușe, arcul și tolba cu săgețile”. Așadar, pentru a veghea omul are nevoie de cunoaștere ( cărți de cetit) de precauție - prevedere (două țepușe) dar și de arme pentru a lupta la nevoie (arcul și tolba cu săgețile). Starea de veghe implică și o anumită pregătire temeinică.

Iată și strategia: ”Își alese un loc de pândă într-un colț, pe lângă pom, bătu țepușele în pământ și se puse între ele, așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate ca, dacă îi va veni somn și va moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui, și dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu cefa de cel de dinaintea lui.”
Omul între veghe și somn. Aflăm că cei care păzesc mărul, timp de o săptămână (reprezentând și perioada biblică de creație a lumii), la un moment dat sunt cuprinși de un somn adânc precum și cei doi frați mai mari ai lui Prâslea.

Somnul este un motiv pe care îl întâlnim în mitologie, este chiar o obsesie a omului care caută răspunsuri la întrebări fundamentale privind nu numai scopul vieții sale dar și moartea. El știe că dacă dorește să găsească răspunsul la întrebări trebuie să nu doarmă. Somul (minții) nu aduce nimic bun. Epopeea lui Ghilgameș (considerată a fi prima epopee a lumii, scrisă cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice) ne relatează, printre altele, efortul lui Ghilgameș de a dobândi nemurirea. Înainte de a deveni nemuritor, acestuia i se spune: ” să nu dormi timp de șase zile și șase nopți! Dar abia se așezase Ghilgameș pe vine,/ că somul se lasă peste el ca o ceață…” În povestea lui Petre Ispirescu somul este atât de puternic încât pe fiul cel mare ” îl copleși și căzu ca mort”. La rândul său, Ghilgameș când este trezit după somnul de șase zile și șase nopți spune: ”Abia mă cuprinse somnul/ că tu m-ai și zgâlțâit și m-ai trezit”. Însă acel somn a făcut ca Ghilgameș să nu mai poată dobândi niciodată nemurirea. În Pildele sau povețele lui Solomon 19. 15, suntem avertizați asupra cauzalității somnului: Lenea te cufundă într-un somn adânc. Despre somn vorbește și Iisus, aflat în grădina Ghetsimani; Marcu 14.37. ”Și a venit la ucenici, pe cari i-a găsit dormind. Și a zis lui Petru: Simioane tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” Așadar omul trebuie să vegheze pentru a dobândi ce își dorește ( în primul caz nemurirea în cel biblic credința). Sigur, aici nu discutăm de somnul pentru odihnă ci de somnul minții. Despre conștiință și starea de conștiență a existenței avea să se exprime René Descartes ( filosof și matemetician francez, 1596–1650) astfel: Somnul rațiunii naște monștrii. Știm că somul odihnei este o stare periodică reversibilă caracterizată prin suprimarea temporară a conștienței. Se prea poate ca, la începuturile sale, omul să se fi întrebat dacă somnul nu este într-un anume fel sinonim cu moartea. Știm doar că somul este vital vieții însă în opoziție cu acesta se află conștiința (puterea de raționa) ca stare fundamentală. În acest caz vorbim de starea de luciditate și profunzime a individului în a vedea și a analiza lucruri și fapte.
Starea de veghe și curajul îi sunt răsplătite lui Prâslea deoarce acesta ”culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatăl său.” Orice învingător trebuie să știe că poate atrage și invidia. Nici Prâslea nu face excepție deoarece ” frații săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânșii și căutau prilej ca să-l piarză.”
Curaj. Însă lucrurile nu se opresc aici. Prâslea reușește să rănească pe hoțul merelor de aur și, împreună cu frații săi, pornește pe urmele acestuia. Cei trei frați urmăresc petele de sânge ale hoțului rănit și ajung pe marginea unei prăpasti. Aflăm că acolo ar fi ”un alt tărâm”. Adică o altă lume. ( Dar nu lumea morților așa cum apare în alte mitologii cum ar fi coborârea în Infern a lui Orfeu pentru a-și întâlni iubita, ci o lume care aparține altor ființe și care, în cele mai multe cazuri, au răpit fete frumoase de pe tărâmul pământenilor, însă alături de acestea, locuiesc și ființe binevoitoare ce vor contribui decisiv la victoria eroului). Cei doi frați nu au curajul de a coborî în necunoscut. Prâslea coboară pe o funie (timpul este văzut în folclor precum un fir de ață – fiecare om are un timp al său, când se rupe sau când se sfârșete de pe mosor ața omul moare) lăsându-i pe cei doi să-l aștepte la marginea prăpastiei și să-l tragă de pe tărâmul celălalt doar când ”vor vedea (funia n.n.) că se mișcă de lovește marginile groapei…”

Binecuvântarea. Doar lupta corp la corp ( numită și trânta voinicească – bazată numai pe forța mușchilor și agilitatea trupului, este considerată a fi mai dreaptă în raport cu cea a armele - instrucția mânuirii armelor precum și portul acestora în vechime era un privilegiu acordat doar anumitor persoane, cei săraci neavând acces la acestea). În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm? Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea. Corbul este nu numai vestitorul morții dar și pasăre a înțelepciunii. El dă seu (grăsime de oaie) lui Prâslea care îi promite trupurile celor trei zmei. Atingerea corpului cu grăsime este ritualică tot așa și apa pe care una din fete o dă lui Prâslea în schimbul promisiunii (făgăduinței) de a fi dusă pe tărâmul nostru (al oamenilor) și acolo să ne cununăm. Zmenii sunt uciși și fetele eliberate.
Desfătarea… După uciderea primilor doi zmei ne atrage atenția acest pasaj: O săptămână întreagă se desfătă împreună cu amândouă fetele, și Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și către zmeul de-al treilea. A se desfăta cu cele două fete înseamnă desigur mai mult decât a se ospăta! Să fi fost vorba și de o orgie sexuală, greu de spus sau doar este un mesaj subliminal privind virilitatea acestuia.

Altruism. Palatul fiecărui zmeu se transformă în câte un măr datorită unui bici fermecat. Prâslea trimite cu fiecare dintre fete (exceptând pe cea mică) și un bilețel către frați prin care îi anunță că se pot căsători cu ele.

Precauție. Fetele sunt scoase de pe tărâmul celălalt însă nu și Prâslea. Dacă nu ar fi fost prevăzător ar fi murit. ”El simțise mai-nainte că frații săi îi poartă sâmbetele și, când se mai lasă frânghia ca să-l ridice și pe el, dânsul legă o piatră și puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară frații dacă văzuseră căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțială, ceea ce făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit. ” Prâslea scapă cu viață deoarce testează încrederea (loialitatea) fraților săi. Pentru cineva care are suspiciuni asupra încrederii pe care trebuie să o acorde unei persoane, mai ales atunci când viața sa poate depinde de acesta, oricât de apropiată ar fi persoana, se impune un test. Cei doi frați au căzut testul iar Prâslea și-a slavat viața. Nu datorită neîncrederii ci mai ales a prudenței. Se spune despre prudență că este mama înțelepciunii. În acest caz, putem spune că Prâslea nu este doar isteț (isteț - reacționează spontan, mizând pe noroc și inspirație) ci și prudent (mizând pe analiza unor fapte precedente dar și anticipându-le pe cele viitoare). Adevărat are și intuiție; o consecință a analizei și nu a hazardului.

Sacrificiul de sine. Însă, pentru a trece de pe un tărâm pe altul se impune și un alt gen de sacrificiu. Nu ajunge doar să te cobori pe o frânghie, să ucizi trei zmei și să salvezi trei fete frumoase. În afara luptei se cere un sacrificiu. Nu ajunge nici chiar să veghezi. Dar să vedem la ce încercare mai este supus Prâslea. Pe când se gândea și se plângea dânsul, se auzi un țipăt și o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împrejur și văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci și se urca ca să mănânce niște pui de zgripsor.” Ucide ”balaurul” și astfel salvează viața puilor de zgripsor. Aceștia îl ascund de mama lor care ”de bucurie l-ar fi înghițit”. Totuși, văzând pe salvatorul puilor, zgripsoroaica cere la rândul ei să facă un bine. Prâslea o roagă să-l ducă pe tărâmul celălalt, și aceasta îl va duce însă fiind o clătorie extrem de epuizantă trebuie să i se pregătească o sută de pâini și tot atâtea bucăți de carne și, ”de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine și câte o bucată de carne”. Astfel, urcat pe pasărea uriașă, Prâslea își începe călătoria spre tărîmul din care venise. Însă, nemaiavând carne,” fără să își piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei”. Prâslea se simte obligat să taie ceva din el, adică să renunțe la o parte din trup. Să fie oare vorba de renunțarea la o parte din sine?! Probabil că da! Este un ritual de inițiere maximă (dureros) pentru cel care a fost pe un alt ”tărâm” și acum intenționează să se întoarcă în lumea sa. Totul a fost doar o încercare. Pasărea nu a înghițit ultima bucată din carne din contră, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său, și se lipi. Prâslea a avut puterea de a renunța la o parte din ființa sa pentru a reuși. Sigur, a fost vorba de o renunțare formală (să-i spunem doar sentimentală în lumea actuală) deoarce acesta a fost încercat. I s-a testat astfel voința. Dar a știut, a fost conștient că numai astfel va reuși să ajungă la capătul drumului propus. Renunțarea la o parte din sine este forma asumării destinului. Este neclintirea din drumul pe care și l-a propus (cineva) și, ceea ce este extrem de important, chiar l-a și parcurs. Decizia renunțării în schimbul reușitei depline aparține fiecăruia.

Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. Prâslea, odată ajuns pe tărâmul de pe care plecase, află că împăratul dorește să-i însoare pe cei doi feciori (frații săi) cu două surori însă cea de-a treia nu dorește sub niciun chip să se mărite. Fata l-a rugat pe împărat să accepte să se mărite cu cel care îi va împlini trei dorințe. Și astfel, Prâslea împlinește dorințele fetei, acestea având legătură cu mărul feremcat adus de pe tărâmul zmeilor și pe care el îl păstrase. În cele din urmă Prâslea ajunge la palatul tatălui său, este recunoscut și lucrurile se limpezesc. Așadar și viitoarea soție a lui Prâslea este o persoană deosebită deoarce a avut răbdare (a rămas loială salvatorului său, un fel de Penelopă care îl așteaptă pe Ulise punându-și la încercare pețitorii) și a dat dovadă că are o judecată profundă, nu numai sentimente. Calitățile morale și sufleteși ale fetei sunt compatibile cu cele ale lui Prâslea.

Pedeapsa divină în locul unei proces juridic. Împăratul era despotic. Poruncile în împărăția sa sunt însoțite de averstismente dure către cel care nu le împlinește întocmai: de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul! Și totuși, împăratul reunță la autoritatea sa întrebându-l pe Prâslea cum să-i pedepsească pe cei vinovați. Însă, Prâslea nu cere moartea fraților ( în acest caz ar fi lipsit un proces juridic) dar nici judecarea lor de către alți oameni sau de către împărat. Nu dă nicio sentință. Lasă totul la judecata divină. Pentru a fi credibil și a nu fi suspectat de mărturie mincinoasă se supune și pe sine acestei judecăți. Astfel, toți trei frați trag în același timp cu arcul o săgeată în sus. Săgețile fraților celor mari căzură drept în creștetul capului și-i omorâră, dar a celui mic îi căzu dinainte.

În loc de concluzie: ”Prâslea cel Voinic și merele de aur”, exprimă prin Petre Ispirescu, esența universală a basmului, combinând spiritul diferitelor mitologii axându-se pe actul inițierii tânărului spre maturitate, totodată dând indirect răspunsuri la întrebările ce tulbură permanent conștiința umană.

ȘELARU VASILE/ ȚINUTUL SECUIESC NU A EXISTAT NICIODATĂ ÎN DOCUMENTE ADMINISTRATIVE

       În niciun document administrativ de-alungul istoriei, nu apare mențiunea denumirii Ținutul Secuiesc. Firesc, nu a existat nici vreun steag al acestuia. Ținutul Secuiesc apare ca mențiune referitoare la Treiscaune și Scaunul Ciuc. Inventarea unui steag, ar însemna că acest ținut desemnează un popor care își poate revendica un teritoriu.

      În secolul al XII-lea, secuii din clanurile sepsi, orbai şi telegd ( prin alianţă se vor numi, kezdi), vor forma fiecare câte un scaun cu acelaşi nume, mai târziu, unindu-se într-un singur scaun numit Scaunul Trei Scaune. ( Se va scrie şi Treiscaune). Cele trei mari clanuri de războinici s-au stabilit pe actualul teritoriu al Transivaniei (în zona aproximativă a judeţului Covasna), având privilegii medievale dinstincte precum acela al conducerii comunităţii prin adunare generală ( obicei păstrat din perioada tribală). Însă, cea mai veche atestare documetară a unei entităţi secuieşti este Ciucul (1342). Autoritatea locală din Transilvania era dată de existenţa unui scaun administrativ ( probabil fost mic voievodat), cu precădere având rol de instanţă judecătorească – locul în care se afla reşedinţa judelui (regal sau princiar ), acesta fiind identificat nu de puţine ori şi în persoana stăpânului latifundiar. Unele teritorii vor fi menţionate ca Scaune filiale, ale Scaunului Ciuc. Casin în anul 1397, şi Giurgeu în anul 1403. Un secol mai târziu, Scaunul Ciuc se împarte în două : Ciucul de Sus şi Ciucul de Jos. Scaunul Odorhei s-a constituit în zona depresionară creată de Munţii Harghita, Carpaţii Orientali şi cursul superior al Târnavei Mari. A fost, timp îndelungat, Scaunul matcă al tuturor Scaunelor secuieşti numit din acest motiv şi Scaunul mamă (Anya Szek). În perioada dominaţiei otomane a principatului Transilvaniei, prin Dieta Transilvaniei din anul 1562, se hotărăşte instituirea funcţiei de notar, care avea atribuţia, ajutat de un vicenotar, să consemneze cele discutate în şedinţele de judecată sau Adunarea Generală a Scaunului. O parte dintre secui, în trecutul lor, au fost luptători de temut, principala lor activitate fiind războiul: „Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea... ” consemna Mihai Viteazul într-un document intitulat „ Interviu” acordat de Mihai Viteazul solului polon Lubieniecki la Bucureşti, în ziua de 27 iunie, 1595. (vezi în, Literatură română veche, I. Rotaru, pag. 76-77, Bucureşti, 1971). Nu ştim dacă Mihai Viteazul făcea dinstincţie între secui şi unguri, probabil că da, însă neîncrederea îi era dată şi de principiul mercenarului ce luptă nu pentru gloria cuiva anume ci pentru sine. Secuii nu au fost numai mercenari ci şi agricultori, păstori, culegători de fructe de pădure, tăietori de lemne şi căruţaşi.

       Mai multe localităţi de pe versantul curburii interioare a Carpaţiilor Răsăriteni vor fi populate în secolul al XVIII-lea de ţărani iobagi refugiaţi din Moldova. Aceşti iobagi molodoveni apar în documentele vremii ca vagabonzi, sau venetici. Voşlobeni, Sub Cetate, Bicazul Ardelean, Tulgheş dar şi o serie de localităţi de pe Valea Ghimeşului s-au dezvoltat în urma migraţiei moldovenilor. Însă şi secuii s-au refugiat în zona Rădăuţi şi Suceava în preajma anilor 1761/1764, întregind populaţia acelor locuri. Cert este că, într-o vreme, în cele trei principate, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească sunt înregistrate o serie de migraţii ale populaţiilor în special români şi unguri iar saşi aproape deloc.

       În urma reformelor împăratului Iosif al II-lea, în anul 1784, în Transilvania au fost înfiinţate 11 comitate – Ţara Bârsei (Circulus Barcesius) fiind inclusă în Trei Scaune. ( Între 1784-1790, vom avea „ trei cercuri” care vor forma noul comitat Trei Scaune – Circulus Sepsiensis, Circulus Kezdiensis şi Circulus Barcensis ). Din anul 1829, sediul Scaunului Trei Scaune este stabilit în oraşul Sfântul Gheorghe, aici se afla reşedinţa unui comite suprem numit de către Curtea imperială de la Viena. Până la această dată, sediul Scaunului Trei Scaune era dat de reşedinţa judelui. Având mai multe forme de administraţie, într-o zonă teritorial-administrativă, poate fi întâlnită şi denumirea de Comitat, Gubernie. Astfel, vom întâlni şi funcţia de comite, echivalentă celei de jude (autoritatea publică şi administrativă locală). Pentru judeţul Covasna vom utiliza vechea numire Trei Scaune, zonă învecinatăŢării Bârsei şi a Ţării Oltului.

        În anul 1950 ( la 22 august, prin decret), este înfiinţată Regiunea „ Stalin”, multe localităţi din Trei Scaune vor fi înglobate acestei regiuni ( când va fi creată şi Regiunea Autonomă-Maghiară). Regiunea Stalin îşi va schimba denimirea în anul 1956, în Regiunea Braşov, iar din anul 1968, întreaga România va fi împărţită teritorial în judeţe, o formă administrativă mai veche, pusă în practică de către Alexandru Ioan Cuza în anul 1864, după Unirea Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti (1859). Însă, trebuie spus că judeţele create în 1968, nu păstrează împărţirea teritorială din perioada Evului Mediu. Astfel, în Transilvania Evului Mediu, vom avea „ ţări” dar şi „ţinuturi” cum ar fi Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului (sau Ţara Oltului), Ţara Zarandului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului, Ţara Crişurilor, Ţara Lăpuşului, Ţinutul Secuilor ş.a. În Moldova, împărţirea teritorială o aflăm preponderent sub denumirea de „ţinuturi” iar în Oltenia „bănii”. În Muntenia vor exista Judeţe, cea mai veche denumire fiind atestată încă din vremea lui Mircea cel Bătrân ( judeţul Ilfov). Acest gen de împărţire teritorială se regăseşte în întreaga Europă Medievală, spre exemplu în Italia Evului Mediu vor exista „ducatele” iar conducătorii acestora se vor numi chiar principi, unirea acestora în jurul Casei regale de Savoia, survenind în urma revoluţiei lui Giseppe Garibaldi ( 1807-1882).

      Cum vor fi oare secuii, în opinia românilor ?! Populaţia secuiască , este harnică, şi bine organizată sub raport economic, respectoasă faţă de lege şi autoritate şi deprinde repede miezul din învelişul lucrurilor. Cine se apropie cinstit, cu simţul dreptăţii şi corectitudinii, dându-i respectul cuvenit, îşi câştigă repede simpatia, chiar dacă se dovedeşte mare român în activitatea şi simţirea sa. Astfel, îi descrie pe secui protopopul Aurel Nistor, din Araci, în anul 1929. Nu vor fi singurele cuvinte de apreciere privind secuii şi maghiarii din Trei Scaune (şi nu numai), enunţate de români. Însă, tot la fel de adevărat este că, de-alungul istoriei, şi de o parte şi de alta, între români, saşi şi maghiari, vor exista excese şi violenţe nu numai de limbaj dar şi confruntări fizice.

      Statisticile confesionale din Trei Scaune, din anii 1733-1760, consemnează existenţa românilor în 97 de comune cea ce demostrează că regiunea este locuită şi de români şi nu este o zonă exclusiv secuiască.

       Putem consemna în Trei Scaune, existenţa de-alungul veacurilor, a unui număr de aproximativ patruzeci de biserici ortodoxe, care astăzi aparţin altor culte. Spre exemplu, Biserica unitariană din Chichiş, construită în prima jumătate a secolului al XV-lea, avea iniţial o absidă circulară în stil bizantin, cu altarul orientat spre răsărit. În cursul secolului al XVI-lea, aceasta va deveni protestantă iar ansamblul arhitectural va fi modificat în stil gotic... În tradiţia locală din localitatea Cernat se spune că ar fi existat o biserică ortodoxă care a dăinuit până la anul 1560, când a fost trecută la cultul calvin. Biserica unitariană din Chilieni ( denumirea localităţi vine de la cuvântul „chilie” – conform tradiţiei orale, aici ar fi existat mai multe chili ale călugărilor ortodocşi). Biserica romano-catolică din Ghelinţa, monument de artă datând din secolul al XIII-lea, ar fi avut iniţial zugrăvite picturi în stil orotodox ( bizantin), peste care au fost aplicate alte picturi. Biserica romano-catolică din comuna Zagon, are un clopot care aparţine Bisericii ortodoxe „ Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril”, din aceiaşi localitate...

     Românii ortodocşi din ţinutul celor TreiScaune îşi vor afla protopopiatul doar la 25 septembrie, 1994, când va lua fiinţă Episcopia Covasnei şi Harghitei având ca episcop pe P.S. Ioan Selejan. Astfel, împlinindu-se o dorinţă seculară a românilor ortodocşi din secuime. Prin Ioan Codru Dărguşanu, scriitor, peregrin transilvănean, mai aflăm câte ceva şi despre maghiari, cei din Ungaria, care sunt deosebit de ospitalieri.

      Adolf Meschendörfer (1877-1963) , scriitor sas, nu evită amintească de perioada maghiarizării Transilvaniei şi implicit a saşilor. Contele Appony Albert ( 1846-1933), politician conservator, şeful partidului naţional maghiar şi ministru al cultelor şi al învăţământului, care prin Legea nr. 27 /1907, ce îi poartă şi numele, privea obligativitatea învăţământului în limba maghiară în şcolile de stat: Demenţa naţionalistă voia ca fiecare colţişor din imperiul lui Ştefan cel Sfânt, fiecare târg şi cătun, fiecare munte, râu şi pădure să-şi vadă numele spoit ungureşte, cu toate că jumătate din ţară nu era populată de unguri ( vezi, Corona, Bucureşti, 1982, pag. 225). Să fi rămas oare unii unguri din Treiscaune și din Ciuc cu astfel de apucături până în ziua de astăzi?! De unde au scos ei un steag al așa zisului Ținut Secuiesc, de unde tupeul avut în urmă cu câțiva ani de a își face o monedă prorie numită ”sic”, oare nu cumva din dorințe evident separatiste?!