VASILE SELARU DESPRE...SINCERITATEA LUI SPIRACHE
-CE -AI FĂCUT, NEMERNICULE?
-LE-AM VORBIT SINCER…CINSTIT…OMENEŞTE…
Pentru mulţi, sfaturile lui Niccolo Machiavelli date principilor italieni reprezintă şi astăzi, după aproape cinci secole, învăţături de bază. Şi trebuie să ecunoaştem că acestea pot fi urmate chiar şi astăzi. Insă, pentru a le urma trebuie să şi citim şi nu doar să evocăm opera Machiavellică prin sintagma “scopul scuză mijlocele”. Avem un capitol privind pe aceia care au obţinut “principatul” prin fapte nelegiuite. In acelaşi timp aveam şi modele reale, care după cinci secole au urmat învăţăturile lui Machiavelli pas cu pas. Iată ce spune Machiavelli în “Despre aceia care au dibândit Principatul prin fapte nelegiuite. ”
Desigur că nu putem considera drept un act de merit faptul de a-şi ucide cetăţenii, de a-şi trăda prietenii, de a nu avea nici o credinţă, de a fi lipsit de milă şi religie, deoarece toate acestea îţi pot îngădui să cucereşti puterea dar nu şi gloria.
Dacă veţi reflecta puţin asupra acestui citat veţi descoperi personaje ale lumii politice actuale.Vă mintiţi de acel preşedinte al României care spunea în 1989 că “teroriştii trag din toate poziţiile”,ca în “ianuarie şi apoi în iunie 1990 a chemat minerii pentru înlătura protestatarii din Piaţa Universităţii”,care şi-a trădat prietenii alungând un prim ministru cu minerii,care este liber cucetător.A cucerit puterea dar nu şi gloria.
Puterea lipsită de glorie este ca şi cum acela care a obţinut-o s-ar concedia singur din istoria pozitivă a conducătorilor de stat. Din păcate mulţi politiceni ai lumii moderne nu mai preţuiesc gloria ei fiind doar dornici de a obţine puterea. Modelul clasicizat este cel oferit de scriitorul Nicole Filimon în “Ciocoii vechi şi noi”. Un personaj pe numele Dinu Păturică ajunge, dintr-o biată slugă un adevărat boier. Prin intrigă, minciună, manipulare. Cineva ar fi tentat să spună că Dinu Păturică este un personaj “machiavellic”. Ei bine nu este deloc aşa deoarece în “Cum trebuie să-şi ţină cuvântul un principe” acesta spune:
Trebuie aşa dar , să fii vulpe, pentru a recunoaşte cursele, şi să fii leu pentru a-i speria pe lupi.
După cum este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, întegru şi religios, şi chiar să fie:dar în acelaşi timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de o asemenea comportare, să poată şi să ştie să se comporte tocmai dimporivă…
…. . De aceia, trebuie ca spiritul lui să fie gata oricând să se îndrepte după cum îi poruncesc sorţii şi schimbările ei, după cum am spus mai sus, să nu se îndepărteze de la ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă rău.
Când vorbim de un personaj precum Dinu Păturică vorbim de om om viclean. Iar viclenia în acest caz este asociată cu ticăloşia. Politica adevărată nu este rezervată ticăloşilor. Chiar dacă aceştia au supraviţuit evenimentelor istorice. Insă, în mod ciudat, ticălosul (cel care ucide, îşi trădează prietenii şi este lipsit de credinţă doar pentru a ajunge la putere) este vazut ca un “politicean abil”. Judecata publică lasă de dorit din moment ce prin canalele subtile ale manipulării acesta a ajuns să-l catalogheze pe hoţ a fi drept un individ descurcăreţ. Pe ideea, cine fură e deştept. Din acestă cauză cazurile de corpuţie publicate în presă îi sesibilizează doar pe aceia care sunt cinstiţi şi care doresc să se înconjoare de oameni morali.
Sigur, limbajul de cancelarie nu poate fi utilizat public. In acelaşi timp, limbajul simplu trebuie căutat. Un discurs bun seduce imediat mulţimea dar uneori el poate avea şi un efect pervers asupra acesteia, după principiul unde dai şi unde crapă. Avm un astfel de caz ilustrat de dramaturgul Tudor Muşatescu, în cunoscuta piesă de teatru “Titanic vals”. Merită să reproducem câteva din dialogurile personajelor pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu Spirache,(personajul principal), un funcţionar de provincie care , prin scufundarea “Titanicului”, ajunge moştenitorul unei impresionante averi lăsate de un unchi. De aici un şir de probleme, între care şi înscrierea acestuia într-un partid şi cadidatura sa pentru Parlament. Dar omul nu doreşte nici să se implice în politică şi nici să candideze. Iată cum este catalogat discursul acestuia chiar de către fiul săi, Traian.
Traian (uluit, strigă):Mamăăăă!E nebun!Pe onoarea ma dacă n-a-nnebunit subit…
Dacia(mama lui Traian şi soţia lui Sprache):Cine, frate?
Traian:Cum, cine?Tata…
Dacia:Spirache?Dar ce a făcut?
Traian:Adiniauri…a vorbit…a ţinut un discurs…
Chiriachiţa(soacra lui Spirache):Am priceput…Mai bine îl făcea Dumnezeu mut. . .
Traian:Ce mut?Ce mut?Mai bine nu-l mai făcea deloc.
Aceasta este reacţia familiei lui Spirache. Dar să vedem ce fel de discurs a ţinut acesta, povestit de chiar fiul săi care nu si-ar fi dorit să nu fi avut un astfel de tată iar soacra l-ar fi dorit “doar” mut.
Traian:Şi-ncepe să ţie un discurs…”Fraţilor!zice, viu în faţa voastră pentru prima dată, ca să vă rog să m-ascultaţi…”
Chiriachiţa :Până aici nu e aşa rău.
Traian:Stai niţel!…”N-am să vă spui…- zice - decât două cuvinte…”
Dacia:Slab…slab…fără convingere…
Traian :”Şi aceste două vorbe sunt:vă rog să nu mă votaţi!…”
Traian (continuă volubil şi indignat):”Să nu mă votaţi – zice – fiindcă nu merit să intru în parlement , pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?…”
Deci, acesta a fost dicursul Spiache. De cum a intat în casă a şi fost luat la rost de nevastă.
Dacia(văzându-l):Ce ai făcut nemernicule?Ce ai făcut?Ce ne-ai făcut?
…………. .
Spirache……….le-am vorbit sincer…cinstit…omeneşte…
“Nemernicul” vorbise în faţa alegătorilor exact cum a gândit. Dar vorbirea sa a fost sinceră, cinstită şi omenească. In acelaşi timp a fost simplă, am putea spune extrem de simplă. Şi apoi el ceruse electoratului să nu fie votat în timp ce, toţi aceia care candidează cer să fie votaţi. Electoratul s-a întâlnit pentru prima dată cu un politicean care le-a vorbit într-un mod absolut original. Dar cum a votat electoratul, aflăm chiar de la Nercea, omul care îl băgase pe Spirache în politică.
Nercea (intră în goană…E vesel, exuberant, alergând spre Spiache): Nene Spirache, nene Spirache…Dă-mi voie să te pup…Ai fost piramidal…(Il pupă. )Piramidal…Imediat după discurs te-am căutat să te felicit şi nu te-am găsit…Dispăruseşi!Am aflat că eşti aici şi am venit într-o fugă…Ai fost extraordinar…Iertaţi-mă vă rog că nu v-am dat nici bună ziua…dar sunt emoţionat…(Către cei din jur)Mai rar am văzut un atât de gandios debut poliic…Atâta fineaţă, atâta tact…(Spirache e pur şi simplu tâmpit)Să spui drept nu mă aştptam la atâta din partea unui debutant…Ştiam că eşti un om de mare valoareda, mărturisesc, nu ştiam că eşti în acelaşi timp şi un geniu politic în stare latentă…Să trăieşti, nene Spirache….
Alegătorii l-au votat pe Spirache iar Nercea încearcă să explice de ce.
Nercea:Tocmai aici a fost marea artă a lui nenea Spirache…Cerând alegătorilor să nu-l voteze …spunându-le că nu merită să fie deputat…le-a căpătat încrederea:”Iată un om sincer!” şi-au zis, şi curentul s-a format imediat…In noutatea acestui discurs…stă marea inspiraţie a oraorului…Adevăraţii oameni politici au momente de-astea…de inspiraţie subită…
Noutatea acestui discurs , iată ce este de sisizat aici. Prind acele discursuri care sunt simple, sincere dar care aduc şi noutatea mesajului. Apoi în jurul acestuia să existe şi cineva care să creeze un curent de opinie. Şi nu în ultimul rând atitudinea celui care cadidează în raport cu alegătorii.
Am întâlnit un politicean care se plângea de o durere la mâna dreaptă şi nu îi cunoaştea cauza. Am evitat să îi spun de ce îl durea muşchiul antebraţului. Omul se afla în campanie electorală, umblase în zeci de localităţi şi firesc dăduse mâna cu sute, mii de oameni. Culmea, acesta cu toate că se dovedise a fi un alergător de cursă lungă, nu a reuşit să obţină votul alegătorilor şi astfel să-şi asigure funcţia politică pentru care aspira. Şi ar fi fost şi cam greu deoarece se ducea într-o limuzină iar întâlnirile erau regizate de către organizaţiile de partid din acea localitate. In realitate acesta se întâlnea cu membrii din partidul din care şi el făcea parte şi cu simpatizanţii aduşi de aceştia. Dar nu şi cu alegătorii de care el avea nevoie şi pe care ar fi trebuit să îi convingă să-l voteze. Desigur, cu sinceritatea lui Spirache dar nu şi cu discursul acestuia. Dacă vrei să fii votat nu îţi fă campanie electorală între simpatizanţi, votul acestora oricum îl vei avea. Mergi în mijlocul celor care nu cred în tine şi în programul tău politic şi vorbeşte-le. Ai acest curaj, existi !
luni, 12 ianuarie 2009
INTRODUCEREA CURSURILOR DE COMUNICARE ÎN INVĂŢĂMÎNTUL PRIMAR O PRIORITATE A
INTRODUCEREA CURSURILOR DE COMUNICARE ÎN INVĂŢĂMÎNTUL PRIMAR O PRIORITATE A
LUMII CIVILIZATE
După mii de ani de existenţă, omul a învăţat sau nu să comunice? Existenţa stărilor conflictuale ne determină să credem că nu. In acelaşi timp ne punem întrebarea dacă omul de astăzi comunică mai mult decât cel de ieri, sau cel al secolelor anterioare. In Biblie, în Testamentul Vechi , la Facerea. ll. l. , întâlnim capitolul Turnul Babel (într-o traducere liberă am spune turnul încurcăturii). Oamenii erau un singur popor şi toţi vorbeau aceiaşi limbă. Ei au încercat să zidească un turn până la cer, pe o câmpie în ţara Şinear, Dumnzeu a zis:haidem să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. ll. 7. Deci, omul începuturilor noastre pe pământ vorbea aceiaşi limbă dar ulterior a fost pedepsit, fiind împărţit în popoare. Iar pentru fiecare popor s-a născut o limbă. Dar omului nu-i trebuiau atâtea limbi deoarece chiar în propria-i limbă acesta nu se înţelege. Omul a rămas încurcat de la origini mai ales atunci când limbajul său a evoluat , când nu a mai dorit să comunice doar lucruri simple legate de vânătoare , hrană, dragoste, spaime etc…Dacă dorim să ne înţelegem, suntem obligaţi să vorbim cât mai simplu cu toate că după uniii cercetători, un popor este considerat a fi la un nivel de civilizaţie înalt în funcţie de complexitatea limbii vorbite în timp ce alţii susţin simplitatea acesteia. Dar poate exista şi o simplitate a limbii care să ducă mesaje complexe, aşa cum este cazul poetului George Bacovia. Acesta în intreaga sa operă foloseşte un număr restrâns de cuvinte dar pe lângă faptul că generează emoţii majore, mesajele sunt profunde. In general marea literatură foloseşte un limbaj simplu, cum este cazul şi al poetului indian, Rabindranath Tagore. Dar sunt şi scriitori cum ar fi Proust sau James Joyce care folosesc un limbaj complex. In romanul “Ulisse”, Joyce foloseşte peste l5.000 de cuvinte în timp ce George Bacovia nu utilizează mai mult de 500 de cuvinte.
Se spune că omul comunică încă din stadiul de “fetus”. Cert este că din prima zi de naştere omul, ca şi celelalte vieţuitoare, începe să comunice. Singura fiinţă care îşi pefecţionează permanent limbajul este omul, tot el este cel care caută cât mai mult cuvinte şi înţelesul acestora. Dar în pezent, comunică omul mai mult decât cel de acum un secol…Este clar, se poate spune că omul comunică mai rapid. Inimaginabil de rapid dacă ne gândim că la începuturile sale comunicarea la distanţă se făcea prin sunete rtimice, fum, foc etc…Dar în comunicarea cotidiană cum este omul. Omul comunică în funcţie de temperament, un extravertit comunică mai mult decât introvertitul. Dar cât trebuinţele generale sunt aceleaşi comunicarea de acum este ca şi ea de acum o sută de ani, o mie de ani, două mii de ani. Zilnic discutăm despre hrană, despre partenerii de viaţă, despe întâmplările prin care am trecut, despre haine, automobile…Sigur, nu mai utilizăm aceleaşi cuvinte şi expresii dar miezul preocupărilor a rămas şi va rămâne şi de acum în colo mult timp acelaşi. Numai când discutăm despre un concept filosofic, despre o operă spirituală , tehnică etc…comunicarea noastră diferă, limbajul căutând complexitatea cuvintelor (dorind ca acestea să acopere termeni) care prin ele însele exprimă sisteme şi iedei. Insă pentru a comunica tebuie să şi vrei să înţelegi ceea ce auzi. Dar în ciuda faptului că se vorbeşte mai mult, de comunicat se comunică tot mai puţin. Omul are tendinţa de a se retage în sine, de a se asculta doar pe el. Şi nu de puţine ori, când vorbeşte cu sine are impresia că a vorbit şi cu altcineva. De unde şi expesiile, eu am înţeles că ai spus că, eu credeam că vrei că, eu mă gândeam că tu ai spus, eu am crezut , sau pur şi simplu, eu aşa am auzit.
Omul învaţă să vorbească dar nu să şi comunice. De aceia ar fi necesară introducerea în studiul primar a ştiinţei comunicării. Anticii o considerau importantă din moment ce toţi aceia care urmau un sistem de învăţământ urmau şi “oratoria”.Cu toate acestea,comunicarea cu sine şi apoi comunicarea cu cei din jurul tău rămâne vitală.Prin studierea şi învăţarea acesteia vom avea mai puţine conflicte şi violenţă şi vom trăi mai puţin în confuzie. In fond, comunicarea nu ţine numai de limba vorbită, de cuvintele utilizate ci şi de dispoziţie, de simpatia care există între cei care doresc să comunice.
Despe ce comunică oamenii cel mai mult pe parcursul unei vieţi?! Sexul (despre plăcere în sine),proprietatea (bani şi ceea ce derivă din aceştia),religia (cea mistică de sorginte divină dar şi cea laică pe care o vom numi simplu:politică).Iată, în principal temele care se siuează în centrul existenţei umane.In acelaşi timp aceste teme le găsim zilnic expuse în presă.Lor li se aduagă mondenităţile şi sportul, dar mai ales fotbalul…
Comunicarea cea mai simplă se face prin intermediul imaginilor. Incepând de la revistele/cărţile ilustate până la cele în mişcare pezentate pe ecranul unui cinematograf, televizor sau chiar miniecranul unui telefon mobil. Mesajul pe care îl conţine o imagine poate fi mai convingător decât un discurs.In acelaşi timp omul ultimiilor douăzeci şi cinci de ani este tributar desenelor animate. Acestea i-au marcat copilăria.Şi tot atât de adevărat este că violenţa “desenelor animate” este mai uşor acceptată de către cei mari,chiar şi de către Consiliul Naţional al Audiovizualului,decât violenţa prezentată în filmele artistice.”Arta războiului” şi “vânătoarea” este genul de joacă al “băieţilor” iar “fetiţele” de mici sunt învăţate că trebuie să stea lângă păpuşile “barbby” şi “să gătească”…Astfel,încă din copilărie se induce o “specializare a comportamentului”.Iar copilul imită în jocurile sale comporamentul văzut la cei mari.”Mămica grijulie, tăticul violent” sunt atitudini pe care le adoptă copiii. Acest joc contină până la maturitate.Chiar şi atunci el se derulează în suconştienul nostru.Dacă în copilărie se vorbeşte o predispoziţie de specializare a comportamentului, la maturitate se poate vorbi de profesionalizarea acestuia. In acelaşi timp “jocul” din copilărie se transformă în unul grav (dar nu foarte), în care sancţiunea sau recompensa devin reale. Sunt conştientizate regulile acestui joc, nucleul acestuia fiind dat de caracterul fiecărui individ. In acelaşi timp, se conturează expresia existenţială a fiecăruia. Foarte puţini sunt aceia care acceptă că ludicul (jocul) nu dispare niciodată din viaţa noastră. Acesta ne însoţeşte permanent.Ultimul spectacol la care participăm este ritualul înmormântării noaste. Dar până atunci ne dorim să rămânem potagoniştii acestui “joc”. Viata !
LUMII CIVILIZATE
După mii de ani de existenţă, omul a învăţat sau nu să comunice? Existenţa stărilor conflictuale ne determină să credem că nu. In acelaşi timp ne punem întrebarea dacă omul de astăzi comunică mai mult decât cel de ieri, sau cel al secolelor anterioare. In Biblie, în Testamentul Vechi , la Facerea. ll. l. , întâlnim capitolul Turnul Babel (într-o traducere liberă am spune turnul încurcăturii). Oamenii erau un singur popor şi toţi vorbeau aceiaşi limbă. Ei au încercat să zidească un turn până la cer, pe o câmpie în ţara Şinear, Dumnzeu a zis:haidem să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. ll. 7. Deci, omul începuturilor noastre pe pământ vorbea aceiaşi limbă dar ulterior a fost pedepsit, fiind împărţit în popoare. Iar pentru fiecare popor s-a născut o limbă. Dar omului nu-i trebuiau atâtea limbi deoarece chiar în propria-i limbă acesta nu se înţelege. Omul a rămas încurcat de la origini mai ales atunci când limbajul său a evoluat , când nu a mai dorit să comunice doar lucruri simple legate de vânătoare , hrană, dragoste, spaime etc…Dacă dorim să ne înţelegem, suntem obligaţi să vorbim cât mai simplu cu toate că după uniii cercetători, un popor este considerat a fi la un nivel de civilizaţie înalt în funcţie de complexitatea limbii vorbite în timp ce alţii susţin simplitatea acesteia. Dar poate exista şi o simplitate a limbii care să ducă mesaje complexe, aşa cum este cazul poetului George Bacovia. Acesta în intreaga sa operă foloseşte un număr restrâns de cuvinte dar pe lângă faptul că generează emoţii majore, mesajele sunt profunde. In general marea literatură foloseşte un limbaj simplu, cum este cazul şi al poetului indian, Rabindranath Tagore. Dar sunt şi scriitori cum ar fi Proust sau James Joyce care folosesc un limbaj complex. In romanul “Ulisse”, Joyce foloseşte peste l5.000 de cuvinte în timp ce George Bacovia nu utilizează mai mult de 500 de cuvinte.
Se spune că omul comunică încă din stadiul de “fetus”. Cert este că din prima zi de naştere omul, ca şi celelalte vieţuitoare, începe să comunice. Singura fiinţă care îşi pefecţionează permanent limbajul este omul, tot el este cel care caută cât mai mult cuvinte şi înţelesul acestora. Dar în pezent, comunică omul mai mult decât cel de acum un secol…Este clar, se poate spune că omul comunică mai rapid. Inimaginabil de rapid dacă ne gândim că la începuturile sale comunicarea la distanţă se făcea prin sunete rtimice, fum, foc etc…Dar în comunicarea cotidiană cum este omul. Omul comunică în funcţie de temperament, un extravertit comunică mai mult decât introvertitul. Dar cât trebuinţele generale sunt aceleaşi comunicarea de acum este ca şi ea de acum o sută de ani, o mie de ani, două mii de ani. Zilnic discutăm despre hrană, despre partenerii de viaţă, despe întâmplările prin care am trecut, despre haine, automobile…Sigur, nu mai utilizăm aceleaşi cuvinte şi expresii dar miezul preocupărilor a rămas şi va rămâne şi de acum în colo mult timp acelaşi. Numai când discutăm despre un concept filosofic, despre o operă spirituală , tehnică etc…comunicarea noastră diferă, limbajul căutând complexitatea cuvintelor (dorind ca acestea să acopere termeni) care prin ele însele exprimă sisteme şi iedei. Insă pentru a comunica tebuie să şi vrei să înţelegi ceea ce auzi. Dar în ciuda faptului că se vorbeşte mai mult, de comunicat se comunică tot mai puţin. Omul are tendinţa de a se retage în sine, de a se asculta doar pe el. Şi nu de puţine ori, când vorbeşte cu sine are impresia că a vorbit şi cu altcineva. De unde şi expesiile, eu am înţeles că ai spus că, eu credeam că vrei că, eu mă gândeam că tu ai spus, eu am crezut , sau pur şi simplu, eu aşa am auzit.
Omul învaţă să vorbească dar nu să şi comunice. De aceia ar fi necesară introducerea în studiul primar a ştiinţei comunicării. Anticii o considerau importantă din moment ce toţi aceia care urmau un sistem de învăţământ urmau şi “oratoria”.Cu toate acestea,comunicarea cu sine şi apoi comunicarea cu cei din jurul tău rămâne vitală.Prin studierea şi învăţarea acesteia vom avea mai puţine conflicte şi violenţă şi vom trăi mai puţin în confuzie. In fond, comunicarea nu ţine numai de limba vorbită, de cuvintele utilizate ci şi de dispoziţie, de simpatia care există între cei care doresc să comunice.
Despe ce comunică oamenii cel mai mult pe parcursul unei vieţi?! Sexul (despre plăcere în sine),proprietatea (bani
Comunicarea cea mai simplă se face prin intermediul imaginilor. Incepând de la revistele/cărţile ilustate până la cele în mişcare pezentate pe ecranul unui cinematograf, televizor sau chiar miniecranul unui telefon mobil. Mesajul pe care îl conţine o imagine poate fi mai convingător decât un discurs.In acelaşi timp omul ultimiilor douăzeci şi cinci de ani este tributar desenelor animate. Acestea i-au marcat copilăria.Şi tot atât de adevărat este că violenţa “desenelor animate” este mai uşor acceptată de către cei mari,chiar şi de către Consiliul Naţional al Audiovizualului,decât violenţa prezentată în filmele artistice.”Arta războiului” şi “vânătoarea” este genul de joacă al “băieţilor” iar “fetiţele” de mici sunt învăţate că trebuie să stea lângă păpuşile “barbby” şi “să gătească”…Astfel,încă din copilărie se induce o “specializare a comportamentului”.Iar copilul imită în jocurile sale comporamentul văzut la cei mari.”Mămica grijulie, tăticul violent” sunt atitudini pe care le adoptă copiii. Acest joc contină până la maturitate.Chiar şi atunci el se derulează în suconştienul nostru.Dacă în copilărie se vorbeşte o predispoziţie de specializare a comportamentului, la maturitate se poate vorbi de profesionalizarea acestuia. In acelaşi timp “jocul” din copilărie se transformă în unul grav (dar nu foarte), în care sancţiunea sau recompensa devin reale. Sunt conştientizate regulile acestui joc, nucleul acestuia fiind dat de caracterul fiecărui individ. In acelaşi timp, se conturează expresia existenţială a fiecăruia. Foarte puţini sunt aceia care acceptă că ludicul (jocul) nu dispare niciodată din viaţa noastră. Acesta ne însoţeşte permanent.Ultimul spectacol la care participăm este ritualul înmormântării noaste. Dar până atunci ne dorim să rămânem potagoniştii acestui “joc”. Viata !
ŞELARU VASILE DESPRE AL SĂU DICŢIONAR INTERZIS
ŞELARU VASILE DESPRE AL SĂU DICŢIONAR INTERZIS
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
Deocamdată, mult prea prinsă în capcana funcţiei politice, literatura română, paradoxal, imatură, însă fără a fi mediocră, este condamnată la mediocritate. În prezent, o nouă generaţie de scriitori de valoare prinde contur fiind prea puţin interesată de a face parte din vreo uniune sau asociaţie...ori de a se angaja în polemici sterile. Însă, celor care vor dori să privească şi asupra culturii locale scrise această lucrare le va oferi o platformă (studiu) de plecare sigură deoarece are la bază adevărul şi cercetarea. Este o garanţie a profunzimii, a onestităţii şi a corectitudinii. Din păcate, chiar aceste atribute m-au expus nepermis de mult în faţa unui sistem literar bolnav (egoist), creat chiar de către cei care astăzi contestă la Braşov, Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor.... De aceia nu voi intra în polemică cu nimeni. Ştiu că natura bolnavă a acestui sistem este muribundă. De asemenea, sunt sigur, funcţia literaturii se va regândi de la sine, intrând în scopurile ei fireşti, în esenţă novatoare, estetice, contemplative şi moralizatoare, apoi vor urma desigur şi alte funcţii, între care şi cele politice şi civice de care literatura autentică nu se va putea despărţi niciodată. Arta deţine proprile mijloace de autoreglare şi de stabilire a valorilor, omul nefiind decât un protagonist al acesteia. Este evident că această lucrare a fost elaborată dintr-o nemărginită dragoste faţă de literatură...
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
Deocamdată, mult prea prinsă în capcana funcţiei politice, literatura română, paradoxal, imatură, însă fără a fi mediocră, este condamnată la mediocritate. În prezent, o nouă generaţie de scriitori de valoare prinde contur fiind prea puţin interesată de a face parte din vreo uniune sau asociaţie...ori de a se angaja în polemici sterile. Însă, celor care vor dori să privească şi asupra culturii locale scrise această lucrare le va oferi o platformă (studiu) de plecare sigură deoarece are la bază adevărul şi cercetarea. Este o garanţie a profunzimii, a onestităţii şi a corectitudinii. Din păcate, chiar aceste atribute m-au expus nepermis de mult în faţa unui sistem literar bolnav (egoist), creat chiar de către cei care astăzi contestă la Braşov, Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor.... De aceia nu voi intra în polemică cu nimeni. Ştiu că natura bolnavă a acestui sistem este muribundă. De asemenea, sunt sigur, funcţia literaturii se va regândi de la sine, intrând în scopurile ei fireşti, în esenţă novatoare, estetice, contemplative şi moralizatoare, apoi vor urma desigur şi alte funcţii, între care şi cele politice şi civice de care literatura autentică nu se va putea despărţi niciodată. Arta deţine proprile mijloace de autoreglare şi de stabilire a valorilor, omul nefiind decât un protagonist al acesteia. Este evident că această lucrare a fost elaborată dintr-o nemărginită dragoste faţă de literatură...
miercuri, 7 ianuarie 2009
NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
ŞELARU VASILE DESPRE AL SĂU DICŢIONAR INTERZIS
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Pentru prima dată în istoria literară a Braşovului, unii membrii ai Uniunii Scriitorilor – filiala Braşov, şi-au exprimat cu vehemenţă dorinţa de a interzice o carte. Acestora li s-a alăturat şi un consilier UDMR, i/responsabil al Culturii Judeţului Braşov. S-au crezut la şedinţele P.C.R.-ului şi în vreme ce vorbeau, aşa precum scrie şi în Scripturi, în loc de cuvinte, pe gură le ieşeau broaşte...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Pentru prima dată în istoria literară a Braşovului, unii membrii ai Uniunii Scriitorilor – filiala Braşov, şi-au exprimat cu vehemenţă dorinţa de a interzice o carte. Acestora li s-a alăturat şi un consilier UDMR, i/responsabil al Culturii Judeţului Braşov. S-au crezut la şedinţele P.C.R.-ului şi în vreme ce vorbeau, aşa precum scrie şi în Scripturi, în loc de cuvinte, pe gură le ieşeau broaşte...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)