IOAN URSAN – ... SUB „ SEMNUL DE ARIPĂ”, UN DEBUT CÂT O ANTOLOGIE DE AUTOR...
Ioan Ursan debutează destul de târziu, la 55 de ani, când iată, este şi bunic... „ părul şi mustăţile mi-au albit. Şi mi-au căzut şi dinţii. În schimb, neştirbite mi-au rămas visele” mărturiseşte acesta în deschiderea volumlui de poezie „ Semnul de aripă” ( Braşov, 2009). Un volum consistent, având 167 de pagini... în care poetul caută să afle dintru început „meşteşugul poeziei”, un fel de ars poetica ; mi-ai spus / tu nu eşti pasăre / eşti cheie franceză / cheie franceză eşti / te strângi şi te desfaci/ ca o aripă/ tu nu eşti / pasăre // cheie franceză eşti şi / trusă de scule / pentru a meşteşugi Poezia / precum Brâncuşi Infinitul / asta eşti tu /repet / nu eşti pasăre. Poezia ar fi putut foarte bine să se sfârşească aici, însă autorul continuă într-un registru cotidian, intrând în monolog : mi-ai spus / hai, lasă-mă / nici măcar nu mă / numesc Nicolae Diaconu / pentru ca lutul /Ţăran să fie / /nici măcar Nicolae Diaconu / eu n-aş putea fi / ţi-am spus / te rog, ia cheia franceză /şi trusa de scule care eşti / te rog, trudeşte la Cuvânt / te aşteaptă în Eternitatea Morţii / Meşterul Poeziei... Iată, două poezii întruna singură. Cine să fie Nicolae Diaconu?! Nu, nu este vorba de diaconii ( cântăreţii de strană) de odinioară consideraţi a fi şi scriitori ci un meşter popular, un artist lucrător însă acesta „poet” în lut... Căutăm să aflăm şi „ cheia” cheii franceze la care autorul face referire... probabil şi la subtilul său gust înspre poezia franceză... ( dar şi la renumitul apetit pentru dragoste al acesteia...)... Poetul strecoară subtile sugestii de erotism, un ertotism sub voal ( te strângi şi te desfaci / ca o aripă – versuri ce transpun voluptatea fără a defini şi carnea acesteia...). Îşi păstrează tonul poetic uşor postmodernist şi în „ Bătrân vagabond”, un fel de autoportret de „arlechin” cu început pictural, în tonuri vi şi puţin autoironic (sunt un bătrân vagabond /cu tabieturi şi mentalităţi /învechite,/ fumez ţigări Carpaţi – din patriotism - /cu sipcă de lemn / beau bere la halbă / şi cafeaua cât mai mare, cât mai tare /şi absolut fără zahăr... poezia curge frumos, „îmi hrănesc pruncii / cu versuri din Nichita Stănescu...” Abandonează imaginea idilică a existenţie spre coronica social-politică :am schimbat / -mereu în pierdere- / vreo trei-patru şefi de stat, /... ştiam că va exploda preţul benzinei... bânuian că vor creşte dobânzile la bănci... ca în cele din urmă autorul să-l aducă”vorba” de vânzările lui Iuda / din ce în ce mai ieftine ( şi dacă ar fi fost mai scumpe ?! Care-i hazul... aici nu înţeleg !!!) ca în final să tragă concluzia că este „un bătrân vagabond”. Un sentimental, ironic, autoironic sau romantic pur : Noi doi mai pribegeam aiurea / Pe undeva ne primeneam în vis / Ca-ntr-o-mplinire ne-nplinea pădurea / Când eu în cântec te-am ucis... ( Flori de vişin, pag. 143), sau Credeai că dimineţile se desfac / petalele trandafir / aşa îmi spunei / ”nu laptele Căii Lacteee – îţi spun- / nu acel lapte mama mi-a dat, / ci laptele florii de păpădie / şi-ntoarcerea de la deochi / mi-a dat mama... ( poetul nu va mai „închide” ghilimelele, deci nici noi...) ... de aici acesta alunecă spre „nostalgia” versului stănescian : eu las acum efemera-mi urmă/ al efemerei mele tălpi pe /efemera zăpadă / tu laşi perenul sărut / pe buzele mele doritoare de /catifeaua buzelor tale... ( Uitat sărut, pag. 155). Ioan Ursan nu poate scrie o singură poezie şi astfel „înnoadă”, cel puţin două deoarece îşi doreşte şi un alt mesaj... o emoţie mai grea decât cea dată de început... Adunând mai multe poezii, în fond scrie demult poezie, schimbă tonurile amalgamând astfel unitatea volumului de poezie. Este asemeni unui muzician care îşi schimbă intrumentul la care cântă, vrea mai mult decât un ritm, îşi doreşte un concert poetic, mânat de o sesibilitate cumplită şi zbuciumată în acelaşi timp. Ioan Ursan este omul orchestră, deoarece volumul „Semnul de aripă” nu este o carte de debut ci o... antologie de autor... Poeziile lui Ioan Urasan, în ciuda „inegalităţilor” şi-a rimei facile îşi păstrează precum o bancnotă autentică „firul” de argint ... în acest caz, fiind vorba de romantism... de un perpetuu lirism... Şi poate mai bine aşa, pentru poezie dar şi pentru Ioan Ursan un romantic „întârziat”. Nu un postmodernist care să-şi construiască un adevărat „stil” din beţia de cuvinte. Poezia lui Ioan Ursan nu este nici rurală nici urbană. Este un elegiac. Un romantic cu versurile alese... „meşteşugit”, cu sânge de menestrel „Mânie, când câinii vor prinde-n nări / Miros de fecioară pierdută,/ Se va întoarce / Printre păianjeni şi molii bătrâne / În vechiul ei loc, pe trepideul de ceară...”„cerşindu-şi Madona” ... ( Madona furată, pag. 89). Însă „ menestrelul” I. Ursan nu de puţine ori este şi lapidar, dintr-o prea multă şlefuire a versului. Astfel, dispar reguli elementare de cromatică fonetică :...aşa cum / cu de la sine putere...//...aşa cum / cu numai simbolul de zbor... ( Tot aşa, pag.37) putând să evite cu uşurinţă cum-cu... De asemenea, poetul se pierde în enunţuri pur prozaice... suntem siguri că a distrus rima intenţionat însă a aplatizat complet poezia... transformând versul în propoziţie, enunţ... prea „alb”... Şi acum dacă m-ai asculta/ lasă pleoapa ochiului să se zbată ; nu e prea târziu, deloc nu-i târziu ! ( Inventar incomplet, pag.40). Repetiţia de la sfârşit nu îşi atinge scopul şi nu reuşeşte să transmită acel fior de care este capabil poetul nu de puţine ori. Însă, ceea ce este de remarcat cu adevărat la Ioan Ursan se află în primele sale poezii, cele care deschid... semnul de aripă în care versul are o prespeţime ce îl particularizează. Poeziile sale, faţă de cele ale multor pretinşi poeţi cu legitimaţie, sunt curăţate de „balast” de acele cuvinte şi versuri care nu fac decât să reducă din efectul pe care o poezie îl are asupra cititorului. I. Ursan a învăţat/ştie că metafora trebuie bine dozată, că rima şi ritmul nu de fiecare dată generează poezie... În conţinutul poeziei se simte un echilibru de stil care mă îndreptăţeşte să afirm că a reuşit să facă astfel ca toate poeziile sale să devină o carte, fapt întâlnit tot mai rar la poeţii generaţiei sale, debutaţi editorial după 1990... Ioan Ursan este un poet „altfel” şi poate din această cauză îşi va atrage multe antipatii „colegiale”... mai ales că cele două cărţi ale sale sunt tipărite la editura subsemnatului ( Vasile Şelaru) autor al „ Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...” – fiind un critic exigent al fenomenului literar actual din Ţara Bârsei şi nu numai... care nu face rabat nici de la morală şi nici de la estetică...
Este necesar să spun că, Ioan Ursan ar fi trebuit demult să debuteze în urmă cu cel puţin treizeci de ani... însă, atunci trăiam o altă epocă, atunci şi poetul scria într-un alt „stil” ( Cânta România... îşi tapetase pereţii cu diplome „de poet” al Cântării...). Totuşi, nu va abandona rima, simplă, deoarece, într-o plachetă de data aceasta - „Poezii pentru copii”, ne relevă un suflet de copil ( când nu mai suntem copii, suntem deja morţi avea să scrie Herbert Read în eseul „ Educaţia prin artă” ). Ioan Ursan scrie în stilul lui Şt. O. Iosif poate cu dorinţa de a-i continua „cântările” : Simt că vine primăvara/ Iarna-şi dă cojocul jos,/ Soarele îmbracă ţara/ C-un covor verde, frumos/...sau Mama este brutăriţă /Face pâine la cuptor / Eu voi fi o doctoriţă / Frate-meu va fi sudor. În mod special vom remarca rima cinstit / ciuntit atât de actuală pildă - dată vremurilor de acum şi dintodeauna... Versurile lui Ioan Ursan destinate copiilor nu se remarcă prin orginalitate însă acurateţea şi limpezimea acestora sunt cu adevărat pe înţelesul copiilor şi trebuie să recunoaştem că abordarea acestui gen de literatură nu este la îndemâna oricui... Atât volumul de vesuri cât şi placheta sunt ilustrate de Mircea Codleanu – un grafician discret dar de excepţie, peniţa acestuia atrage atenţia prin linii poematice sugerând seducătoare umbre înnobilându-se firesc cu timbrul versurilor.
Pentru Ioan Ursan – poetul ( eu voi spune scriitorul deoarece ştiu că scrie şi proză, şi apoi este şi un bun gazetar, la nevoie un iscusit pamfletar deoarece simţul umorului nu l-a părăsit niciodată), va fi destul de greu să se facă remarcat de către criticii literari... precupaţi de isterii literare ( după cum scrie şi I.U. într-un vers...) care nu îi vor putea înţelege nici debutul târziu nici faptul că acesta este din... Cristian ( ei, iată, am comis-o şi eu , pelicanul sau babiţa... ). Între poeţii braşoveni, Ioan Ursan se particularizează prin tonalitate de aceia şi este de remarcat, un început de bun augur... Rămâne de văzut ce va mai scrie... Porţile literaturii i-au fost deschise dintodeauna...
joi, 15 octombrie 2009
miercuri, 20 mai 2009
VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIM
VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIMAL...
X O dilemă : de ce oare domnul Manolescu nu ne spune întregul nume al boierului Neacşu...
X Canoanele care răstălmăcesc literatura... după cheful unui comando critic mânat de dorinţa de a proteja mediocritatea şi veleitarismul.
De la o vreme tot răsfoiesc şi citesc „ Istoria critică a literaturii române” a domnului profesor Nicolae Manolescu – se întâmplă astfel deoarece nu mi-am propus să o citesc din scoarţă în scoaţă aşa cum am procedat cândva bunăoară cu „ Biblia”. Pentru mine cartea domnului Manolescu este o lectură de delectare... o parcurg cu savoare gustând din text cu grijă aşa cum fac uneori cu un vin bun din care sorb câte puţin în speranţa că nu se va mai isprăvi licoarea. Din acest motiv şi observaţiile ce urmează. Evident este cartea unui mare cronicar literar şi prea puţin a unui critic literar. Poate Istoria recenzată a literaturii române ar fi fost un titlu mult mai potrivit. O sugestie doar. Îi aştept pe detractorii „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor...” să scrie despre „ caracterul ştiinţific al Istoriei domnului Manolescu...” să publice articole semidocte în Gazeta de Transilvania ori în Astra scriitorului Doru Munteanu. Desigur, fiind lipsiţi de caracter nu vor avea un astfel de curaj intelectual. Dar vai, am amintit de Doru Munteanu şi numele acestuia nu este nominalizat nici măcar la paginile de dicţionar al Istoriei manolesciene cu toate că este preşedintele filialei USR – Braşov (s-a pozat când a stat cu cartea întinsă la autograf printre tinerii învăţăcei ai lui Bodiu, precum un peţifelnic literar ) ... aştept ca, într-un gest de demnitate şi onoare dacă dispune de astfel de simţăminte nobile, să îşi prezinte demisia şi scuze publice deoarece i s-a încredinţat o plălărie prea mare ... de două ori. Odată prin propunerea mea ( Vasile Şelaru ) la şefia filialei Scriitorilor braşoveni – îmi asum greşeala şi o regret, şi apoi prin păparea (tocarea, rispirea ş.a.m.d. ) fără de folos a banilor publici oferiţi cu naivitate asumată de către Consiliul Judeţean Braşov.
Însă, mă întorc la chestiune...Istoria... domnului Manolescu. Acesta acordă mari spaţii criticilor literari şi cronicarilor – în sensul celor care se îndeleptnicesc cu recenziile de carte... între care şi Ion Chinezu (1894 – 1966 ) un reputat recenzor ardelean. Domnul Manolescu uită să ne spună că Ion Chinezu era un strălucit cunoscător şi traducător al literaturii maghiare, un spirit european multicultural specific doar scriitorilor din Transilvania dar lipsit de operă... are în schimb o bogată activitate publicistică. Aflăm totuşi de recenziile privind cărţile scriitorilor maghiari strânse în volum chiar de către autor şi publicate în 1930, şi faptul că a fost recuperat formal de către I. Negoiţescu prin publicarea în anul 1969 a unei cărţi, Pagini de critică.... Sigur, semnalez un aspect minor şi poate, cu sinceritate afirm, lipsit de importanţă în economia cărţii ( cu puţin peste1500 de pagini)...
Însă trebuie să se hotărască domnul Nicolae Manolescu ce este cu revizuirea valorilor literaturii de după 1989 ... Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care nu a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „ Marin Preda şi mitul omului nou ”... ( Istoria... pag. 950 )...
După 1989 s-a întâmplat, din contra, dar tot ca urmare a unor astfel de confuzii, să fie decanonizaţi autori realişti, care plătiseră un preţ mai mare sau mai mic pentru adevărul operelor lor, şi propuşi cu mare stăruinţă în locul lor autorii aceloraşi ficţiuni non- politice, care nu erau neapărat superioare, dar nu plătiseră – nu trebuiseră să plătească vreun preţ. Cea din urmă şi cea mai puternică agresiune contra criticii şi istoriei literare se produce tocamai când toată lumea nutrea speranţa întoarcerii definitive a criticului şi a istoricului literar la uneltele lor : după 1989.( Istoria... pag. 1450 ). Trebuie reamintit că „ Decanonizarea unor scriitori” s-a produs în mai multe etape şi în perioada comunistă. Rămâne o enigmă pentru cititorii Istoriei... numele scriitorilor decanonizaţi de după 1989. Însă, în mod fericit, chiar cartea domnului Manolescu este o revizuire a valorilor întregii literaturi române de la cap la coadă. Totuşi, poate domnul profesor nu ar fi fost atât de superficial şi ar fi scris numele boierului Neacşu de la Câmpulung Muscelului complet... (aştept, ca la un fel de concurs cine ştie câştigă, să-mi scrie cineva, Neacşu şi mai cum îl chema pe boierul a cărei scrisoare de la 1521 ne bucură şi ne întristează deopotrivă... ). Dar în chestiuni de literatură veche domnul Manolescu poate apela la Eugen Negrici – care fie vorba între noi s-a ferit ca dracu de tămâie să caute prin arhive şi s-a mulţumit cu revizuirea şi compilarea ideilor din cărţile ardelenilor ori cu lecturi de ocazie din Biblioteca Naţională... Deci, iată, domnul Manolescu execută o revizuire a istoriei literaturii în tăcere. Îi „ execută” moral pe Octavian Paler în vreme ce unor scriitori activişti de extremă stânga aproape că nu le reproşează nimic... În acelaşi timp, sunt câţiva critici care se cred lideri ai unui grup de comando literar – se premiază periodic între ei, mânaţi de dorinţa de a îşi proteja mediocritatea şi velitarismul literar având credinţa că mai ţine o desantare... critică. Şi acum urmează cireaşa de pe tort. Domnul Manolescu îl citează pe Sorin Alexandrescu : „ O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că „ ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni : Maiorescu ( 1840 în text apare greşit anul 1940 !!! – 1917 ), Lovinescu ( 1899 – 1965 ), Călinescu ( 1899-1965 ) şi Manolescu ( n. 1939 – multă sănătate ...) ... Însemnătatea celor patru este enormă” (Istoria... pag. 1451). Textul m-a lăsat cu gura căscată deoarece pe lângă faptul că ascunde un neadevăr nu respectă corect cronologia iniţiatorilor canonului în literatura română. Aşadar iată primii manipulatori ai fenomenului literar românesc autori de direcţii literare: canonul literar este impus pentru prima dată de Cezar Bolliac ( 1813-1881), angajat puternic în politica vremii, revoluţionar la 1848 - , iată ce scrie acesta în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în anul 1844, nr. 40, într-un „cuvânt către cititorii noştri ” : A trecut vremea petrarcilor, domnilor poeţi !...Că au dulcineele ochi negri sau albaştri, că este primăvara veselă şi toamna tristă, că este cald vara şi frig iarna, - toate acestea le ştim, le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Aflându-se astfel în contradicţie cu Ion – Heliade Rădulescu şi deja cunoscutul său îndemn, „Scrieţi băieţi, numai scrieţi !” Heliade Rădulescu acordă o mică importanţă criticii literare chiar dacă la 1838, îşi doreşte o rubrică de „analis” a poeziilor publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Însă, după 1848, odată cu întoarecerea sa din exil, acesta devine din concesiv-pozitivist un critic literar aspru, renunţând la calitatea de simplu analist al operei lui Gr. Alexandrecu, Bolliac, C.A. Rosetti... doar datorită adversităţii politice. Astfel, literatura română va fi marcată cel puţin până la sfârşitul secolului XX, de direcţia militantă ( mai clar spus – politică) pe care o primeşte din partea scriitorilor paşoptişti continuată de romantismul junimist. N. Manolescu doar când scrie de avangarda românească aminteşte şi de politizarea literaturii. Însă, chiar documentele o dovedesc, prioritară va fi funcţia politică a literaturii. „ Să nu ne mai trudim dar iubite Basile – îi scrie Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în anul 1847 ,- a alerga după fericirea intimă...Să întoarcem ceea ce a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.” Alecu Russo, autorul celebrei lucrări „ Cântarea Românei ” avea să mai scrie : ”Ne învârtim într-o dilemă gre ; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi, sau, suntem pre proşti pentru acţentele divei armoni nouă...” Da data aceasta dilema gre ne-o dau criticii. Ce vor aceştia de la literatură, sau care este locul lor în literatura de dinainte de 1989 şi de după... nu cumva acelaşi. De, la vremuri noi tot noi. Mărturisesc că mă preocupă în mod deosebit fenomenul crticii literare.
Istoria critică a literaturii române a domnului Manolescu este o carte ce se poate citi, încetul cu încetul că de, la rândul ei ne oferă literatura cu... linguriţa. Însă, am o dilemă : domnule profesor, când aţi intrat ultima dată într-o arhivă, sibian fiind, nu aţi dat cumva şi de cronicarii din Transilvania ?! Dacă da, unde’s că nu le-am întâlnit numele nici măcar la „ indice”... Să înţeleg oare eu greşit precum că strălucitul cărţoi al domniei dumneavostră are multe pagini tip „ şavaiţer” ?! Însă toate aceste observaţii, speculative le-aş numi, nu mă impiedică să afirm că Istoria critică a literaturii române este tot atât de necesară într-o biblioteca precum monumentala Istorie... a lui George Călinescu sau Istoria limbii române a lui Ovid Densuşianu şi mai apoi a lui Rosetti. Istoria manolesciană este un uriaş manual de literatură în viziunea unui singur autor, este o carte didactică. Astfel, Nicolae Manolescu a conceput o Istorie... care îi va purta definitiv amprenta selectivă în Literatura română.
Important ! O scurtă concluzie privind fenomenul critic românesc am putea avea într-un final de articol dedidcat de Nicolae Manolescu lui Eugen Simion : E. Simion n-are suficentă vigoare nici în entuziasm nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa performanţelor e vădită criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici : egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj : slabul accent emoţional. Un critic care nu îşi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă dar frigidă. ( N. Manolescu, Istoria..., pag. 1220). Repet, această observaţie este valabilă aproape întregului fenomen critic românesc ( Negoiţescu, Grigurcu spre exemplu nu pot fi incluşi aici )...
Într-o lucrare recentă, mai tânărul critic Alexandru Matei observa că, după 200 de ani, literatura se reîntoarece la funcţia de divertisment, ceea ce nu ar fi rău deloc dar cam greu de crezut. Ea va rămâne, mereu, legată şi de fenomenul politic, conjunctural...
X O dilemă : de ce oare domnul Manolescu nu ne spune întregul nume al boierului Neacşu...
X Canoanele care răstălmăcesc literatura... după cheful unui comando critic mânat de dorinţa de a proteja mediocritatea şi veleitarismul.
De la o vreme tot răsfoiesc şi citesc „ Istoria critică a literaturii române” a domnului profesor Nicolae Manolescu – se întâmplă astfel deoarece nu mi-am propus să o citesc din scoarţă în scoaţă aşa cum am procedat cândva bunăoară cu „ Biblia”. Pentru mine cartea domnului Manolescu este o lectură de delectare... o parcurg cu savoare gustând din text cu grijă aşa cum fac uneori cu un vin bun din care sorb câte puţin în speranţa că nu se va mai isprăvi licoarea. Din acest motiv şi observaţiile ce urmează. Evident este cartea unui mare cronicar literar şi prea puţin a unui critic literar. Poate Istoria recenzată a literaturii române ar fi fost un titlu mult mai potrivit. O sugestie doar. Îi aştept pe detractorii „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor...” să scrie despre „ caracterul ştiinţific al Istoriei domnului Manolescu...” să publice articole semidocte în Gazeta de Transilvania ori în Astra scriitorului Doru Munteanu. Desigur, fiind lipsiţi de caracter nu vor avea un astfel de curaj intelectual. Dar vai, am amintit de Doru Munteanu şi numele acestuia nu este nominalizat nici măcar la paginile de dicţionar al Istoriei manolesciene cu toate că este preşedintele filialei USR – Braşov (s-a pozat când a stat cu cartea întinsă la autograf printre tinerii învăţăcei ai lui Bodiu, precum un peţifelnic literar ) ... aştept ca, într-un gest de demnitate şi onoare dacă dispune de astfel de simţăminte nobile, să îşi prezinte demisia şi scuze publice deoarece i s-a încredinţat o plălărie prea mare ... de două ori. Odată prin propunerea mea ( Vasile Şelaru ) la şefia filialei Scriitorilor braşoveni – îmi asum greşeala şi o regret, şi apoi prin păparea (tocarea, rispirea ş.a.m.d. ) fără de folos a banilor publici oferiţi cu naivitate asumată de către Consiliul Judeţean Braşov.
Însă, mă întorc la chestiune...Istoria... domnului Manolescu. Acesta acordă mari spaţii criticilor literari şi cronicarilor – în sensul celor care se îndeleptnicesc cu recenziile de carte... între care şi Ion Chinezu (1894 – 1966 ) un reputat recenzor ardelean. Domnul Manolescu uită să ne spună că Ion Chinezu era un strălucit cunoscător şi traducător al literaturii maghiare, un spirit european multicultural specific doar scriitorilor din Transilvania dar lipsit de operă... are în schimb o bogată activitate publicistică. Aflăm totuşi de recenziile privind cărţile scriitorilor maghiari strânse în volum chiar de către autor şi publicate în 1930, şi faptul că a fost recuperat formal de către I. Negoiţescu prin publicarea în anul 1969 a unei cărţi, Pagini de critică.... Sigur, semnalez un aspect minor şi poate, cu sinceritate afirm, lipsit de importanţă în economia cărţii ( cu puţin peste1500 de pagini)...
Însă trebuie să se hotărască domnul Nicolae Manolescu ce este cu revizuirea valorilor literaturii de după 1989 ... Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care nu a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „ Marin Preda şi mitul omului nou ”... ( Istoria... pag. 950 )...
După 1989 s-a întâmplat, din contra, dar tot ca urmare a unor astfel de confuzii, să fie decanonizaţi autori realişti, care plătiseră un preţ mai mare sau mai mic pentru adevărul operelor lor, şi propuşi cu mare stăruinţă în locul lor autorii aceloraşi ficţiuni non- politice, care nu erau neapărat superioare, dar nu plătiseră – nu trebuiseră să plătească vreun preţ. Cea din urmă şi cea mai puternică agresiune contra criticii şi istoriei literare se produce tocamai când toată lumea nutrea speranţa întoarcerii definitive a criticului şi a istoricului literar la uneltele lor : după 1989.( Istoria... pag. 1450 ). Trebuie reamintit că „ Decanonizarea unor scriitori” s-a produs în mai multe etape şi în perioada comunistă. Rămâne o enigmă pentru cititorii Istoriei... numele scriitorilor decanonizaţi de după 1989. Însă, în mod fericit, chiar cartea domnului Manolescu este o revizuire a valorilor întregii literaturi române de la cap la coadă. Totuşi, poate domnul profesor nu ar fi fost atât de superficial şi ar fi scris numele boierului Neacşu de la Câmpulung Muscelului complet... (aştept, ca la un fel de concurs cine ştie câştigă, să-mi scrie cineva, Neacşu şi mai cum îl chema pe boierul a cărei scrisoare de la 1521 ne bucură şi ne întristează deopotrivă... ). Dar în chestiuni de literatură veche domnul Manolescu poate apela la Eugen Negrici – care fie vorba între noi s-a ferit ca dracu de tămâie să caute prin arhive şi s-a mulţumit cu revizuirea şi compilarea ideilor din cărţile ardelenilor ori cu lecturi de ocazie din Biblioteca Naţională... Deci, iată, domnul Manolescu execută o revizuire a istoriei literaturii în tăcere. Îi „ execută” moral pe Octavian Paler în vreme ce unor scriitori activişti de extremă stânga aproape că nu le reproşează nimic... În acelaşi timp, sunt câţiva critici care se cred lideri ai unui grup de comando literar – se premiază periodic între ei, mânaţi de dorinţa de a îşi proteja mediocritatea şi velitarismul literar având credinţa că mai ţine o desantare... critică. Şi acum urmează cireaşa de pe tort. Domnul Manolescu îl citează pe Sorin Alexandrescu : „ O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că „ ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni : Maiorescu ( 1840 în text apare greşit anul 1940 !!! – 1917 ), Lovinescu ( 1899 – 1965 ), Călinescu ( 1899-1965 ) şi Manolescu ( n. 1939 – multă sănătate ...) ... Însemnătatea celor patru este enormă” (Istoria... pag. 1451). Textul m-a lăsat cu gura căscată deoarece pe lângă faptul că ascunde un neadevăr nu respectă corect cronologia iniţiatorilor canonului în literatura română. Aşadar iată primii manipulatori ai fenomenului literar românesc autori de direcţii literare: canonul literar este impus pentru prima dată de Cezar Bolliac ( 1813-1881), angajat puternic în politica vremii, revoluţionar la 1848 - , iată ce scrie acesta în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în anul 1844, nr. 40, într-un „cuvânt către cititorii noştri ” : A trecut vremea petrarcilor, domnilor poeţi !...Că au dulcineele ochi negri sau albaştri, că este primăvara veselă şi toamna tristă, că este cald vara şi frig iarna, - toate acestea le ştim, le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Aflându-se astfel în contradicţie cu Ion – Heliade Rădulescu şi deja cunoscutul său îndemn, „Scrieţi băieţi, numai scrieţi !” Heliade Rădulescu acordă o mică importanţă criticii literare chiar dacă la 1838, îşi doreşte o rubrică de „analis” a poeziilor publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Însă, după 1848, odată cu întoarecerea sa din exil, acesta devine din concesiv-pozitivist un critic literar aspru, renunţând la calitatea de simplu analist al operei lui Gr. Alexandrecu, Bolliac, C.A. Rosetti... doar datorită adversităţii politice. Astfel, literatura română va fi marcată cel puţin până la sfârşitul secolului XX, de direcţia militantă ( mai clar spus – politică) pe care o primeşte din partea scriitorilor paşoptişti continuată de romantismul junimist. N. Manolescu doar când scrie de avangarda românească aminteşte şi de politizarea literaturii. Însă, chiar documentele o dovedesc, prioritară va fi funcţia politică a literaturii. „ Să nu ne mai trudim dar iubite Basile – îi scrie Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în anul 1847 ,- a alerga după fericirea intimă...Să întoarcem ceea ce a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.” Alecu Russo, autorul celebrei lucrări „ Cântarea Românei ” avea să mai scrie : ”Ne învârtim într-o dilemă gre ; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi, sau, suntem pre proşti pentru acţentele divei armoni nouă...” Da data aceasta dilema gre ne-o dau criticii. Ce vor aceştia de la literatură, sau care este locul lor în literatura de dinainte de 1989 şi de după... nu cumva acelaşi. De, la vremuri noi tot noi. Mărturisesc că mă preocupă în mod deosebit fenomenul crticii literare.
Istoria critică a literaturii române a domnului Manolescu este o carte ce se poate citi, încetul cu încetul că de, la rândul ei ne oferă literatura cu... linguriţa. Însă, am o dilemă : domnule profesor, când aţi intrat ultima dată într-o arhivă, sibian fiind, nu aţi dat cumva şi de cronicarii din Transilvania ?! Dacă da, unde’s că nu le-am întâlnit numele nici măcar la „ indice”... Să înţeleg oare eu greşit precum că strălucitul cărţoi al domniei dumneavostră are multe pagini tip „ şavaiţer” ?! Însă toate aceste observaţii, speculative le-aş numi, nu mă impiedică să afirm că Istoria critică a literaturii române este tot atât de necesară într-o biblioteca precum monumentala Istorie... a lui George Călinescu sau Istoria limbii române a lui Ovid Densuşianu şi mai apoi a lui Rosetti. Istoria manolesciană este un uriaş manual de literatură în viziunea unui singur autor, este o carte didactică. Astfel, Nicolae Manolescu a conceput o Istorie... care îi va purta definitiv amprenta selectivă în Literatura română.
Important ! O scurtă concluzie privind fenomenul critic românesc am putea avea într-un final de articol dedidcat de Nicolae Manolescu lui Eugen Simion : E. Simion n-are suficentă vigoare nici în entuziasm nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa performanţelor e vădită criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici : egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj : slabul accent emoţional. Un critic care nu îşi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă dar frigidă. ( N. Manolescu, Istoria..., pag. 1220). Repet, această observaţie este valabilă aproape întregului fenomen critic românesc ( Negoiţescu, Grigurcu spre exemplu nu pot fi incluşi aici )...
Într-o lucrare recentă, mai tânărul critic Alexandru Matei observa că, după 200 de ani, literatura se reîntoarece la funcţia de divertisment, ceea ce nu ar fi rău deloc dar cam greu de crezut. Ea va rămâne, mereu, legată şi de fenomenul politic, conjunctural...
marți, 24 martie 2009
Vasile Şelaru privind o scurtă clarificare şi clasificare a înjurăturilor... la adresa sa !
Vasile Şelaru privind o scurtă clarificare şi clasificare a înjurăturilor... la adesa sa !
Motto : „ ... mai bine să numărăm pe degete scriitorii decât să avem o sumedenie de spirite impotente ” - G. Bogdan-Duică.
Sigur, odată cu publicarea „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi „ este clar că mi-am asumat şi o sumedenie de atacuri şi eventuale calomni la adresa mea. Cu toate că, cei care citesc cartea constată că nu am minţit şi nu am calominat pe nimeni... scriitorii îţi cunosc bine viaţa personală, ştiu ce au făcut, îi doare că unul a notat cu scrupulozitate faptele lor... din această cauză NIMENI NU A AVUT CURAJUL SĂ MĂ ACŢIONEAZE ÎN JUDECATĂ în ciuda ameninţărilor publice. Firesc, ar fi urmat să le cer despăgubiri la finalul procesului...
Cine va urmări tot ce s-a scris despre mine pe Internet, şi nu numai, va afla ba despre etnia mea ce se scrie cu doi rr, ba despre familia mea, despre mama că este evreică trecută la ortodoxism, că tata o bătea după ce plecau musafirii... despre nivelul meu de inteligenţă şi pricepere în ale literaturii... Spre exemplu, „Elefantul cu breton” scrie că mă pricep la literatură precum coana Chiriţa la limba franceză, este părea sa şi va afla la momentul potrivit un răspuns clarificator în ceea ce mă şi îl priveşte. Din dorinţa de-a epata, ziarul unui talentat acordionist de seară reproduce cu o întârzâiere de o lună articolul „ elefantului...” Chiar eu mă amuzasem copios de remarca „elefantului...” pe care, cu umor şi autoironie, am şi împărtăşit-o unor prieteni... deci nu avea de ce să mă afecteze. Însă, toţi cei care mă atacă nu vor să vadă că lumea scriitoricească de la Braşov se bălăcăreşte într-o apă clocită şi nespălată de comunism, de activiştii P.C.R. de purtătorii de epoleţi pe sub piele şi mai nou de purtătorii de insignuţe pe reverul hainei... pe unii ajutându-i chiar eu să şi le obţină... Nici „presa” braşoveană nu este departe de aceştia deoarece pe lângă „şpăgari şi manglitori de drept comun” mai sunt şi o sumedenie de indivizi cu epoleţi pe sub piele... Sunt uşor de observat după cum scriu, după cum îşi lasă bărbile sau şi le rad... la nevoie, după cum se îmbracă, ce haine poartă şi ce maşini au – culmea, unii nu aveau până mai ieri bani nici să-şi cumpere un dop de la o sticlă cu bere... ba unii veneau şi pe la poarta casei mele să-mi ceară niscavai bani de împrumut... şi acum mă înjură cu dihai... Şi apropo de poartă, se lagă şi de proprietatea mea, de modul în care am fost angajat la „ România liberă”... Răspuns : la ziar m-am angajat prin concurs şi am plecat din orgoliu de a nu fi slugă. Patronul ziarului, Adamenscu a primit în schimb un teren lângă Gara Braşov... de la un fost viceprimar azi primar...de două mandate... Sigur, nu generalizez şi nu voi spune niciodată că toţi ziariştii de la Braşov sunt cu probleme. Sunt foarte mulţi ziarişti braşoveni entuziaşti, naivi, aşa cum încă mai sunt şi eu, şi care cred că în societatea românească există noţiunea de cinste, adevăr, moralitate ... În ceea ce mă priveşte, sunt braşovean, proprietăţile familiei mele sunt în acest oraş, altele în Ţara Bârsei altele în Trei Scaune... deci nu m-am născut într-o grasonieră de bloc şi nici nu am avut mobilă din placaj... Duc o viaţă modestă, la limita sărăciei, însă nu mă plâng, am învăţat să drămuiesc puţinul pe care îl am... Sunt multe chestiuni de spus, cum ar fi chiar şi informaţia care circulă pe Internet... privitoare la persoana mea şi bine controlată de către „cineva”... ( Cine oare ??!!!!) Odată scris numele meu, şelaru vasile, pe un motor de căutare la început se ivesc ... înjurăturile la adresa mea. Aşa iese informaţia de pe google... „ întâmplător”... Băieţii ştiu de ce... Mă opresc aici, cei care vor să mă înjure nu au decât să o facă, eu nu le voi răspunde, acest blog doresc să-l utiliezez doar pentru literatură şi nu pentru bălăcăreală... În ceea ce priveşte clasificarea înjurăturilor la adresa mea rog a se citi Jurnalul lui Salvador Dali şi clasificarea...băşinilor şi a băşinoşilor !
Motto : „ ... mai bine să numărăm pe degete scriitorii decât să avem o sumedenie de spirite impotente ” - G. Bogdan-Duică.
Sigur, odată cu publicarea „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi „ este clar că mi-am asumat şi o sumedenie de atacuri şi eventuale calomni la adresa mea. Cu toate că, cei care citesc cartea constată că nu am minţit şi nu am calominat pe nimeni... scriitorii îţi cunosc bine viaţa personală, ştiu ce au făcut, îi doare că unul a notat cu scrupulozitate faptele lor... din această cauză NIMENI NU A AVUT CURAJUL SĂ MĂ ACŢIONEAZE ÎN JUDECATĂ în ciuda ameninţărilor publice. Firesc, ar fi urmat să le cer despăgubiri la finalul procesului...
Cine va urmări tot ce s-a scris despre mine pe Internet, şi nu numai, va afla ba despre etnia mea ce se scrie cu doi rr, ba despre familia mea, despre mama că este evreică trecută la ortodoxism, că tata o bătea după ce plecau musafirii... despre nivelul meu de inteligenţă şi pricepere în ale literaturii... Spre exemplu, „Elefantul cu breton” scrie că mă pricep la literatură precum coana Chiriţa la limba franceză, este părea sa şi va afla la momentul potrivit un răspuns clarificator în ceea ce mă şi îl priveşte. Din dorinţa de-a epata, ziarul unui talentat acordionist de seară reproduce cu o întârzâiere de o lună articolul „ elefantului...” Chiar eu mă amuzasem copios de remarca „elefantului...” pe care, cu umor şi autoironie, am şi împărtăşit-o unor prieteni... deci nu avea de ce să mă afecteze. Însă, toţi cei care mă atacă nu vor să vadă că lumea scriitoricească de la Braşov se bălăcăreşte într-o apă clocită şi nespălată de comunism, de activiştii P.C.R. de purtătorii de epoleţi pe sub piele şi mai nou de purtătorii de insignuţe pe reverul hainei... pe unii ajutându-i chiar eu să şi le obţină... Nici „presa” braşoveană nu este departe de aceştia deoarece pe lângă „şpăgari şi manglitori de drept comun” mai sunt şi o sumedenie de indivizi cu epoleţi pe sub piele... Sunt uşor de observat după cum scriu, după cum îşi lasă bărbile sau şi le rad... la nevoie, după cum se îmbracă, ce haine poartă şi ce maşini au – culmea, unii nu aveau până mai ieri bani nici să-şi cumpere un dop de la o sticlă cu bere... ba unii veneau şi pe la poarta casei mele să-mi ceară niscavai bani de împrumut... şi acum mă înjură cu dihai... Şi apropo de poartă, se lagă şi de proprietatea mea, de modul în care am fost angajat la „ România liberă”... Răspuns : la ziar m-am angajat prin concurs şi am plecat din orgoliu de a nu fi slugă. Patronul ziarului, Adamenscu a primit în schimb un teren lângă Gara Braşov... de la un fost viceprimar azi primar...de două mandate... Sigur, nu generalizez şi nu voi spune niciodată că toţi ziariştii de la Braşov sunt cu probleme. Sunt foarte mulţi ziarişti braşoveni entuziaşti, naivi, aşa cum încă mai sunt şi eu, şi care cred că în societatea românească există noţiunea de cinste, adevăr, moralitate ... În ceea ce mă priveşte, sunt braşovean, proprietăţile familiei mele sunt în acest oraş, altele în Ţara Bârsei altele în Trei Scaune... deci nu m-am născut într-o grasonieră de bloc şi nici nu am avut mobilă din placaj... Duc o viaţă modestă, la limita sărăciei, însă nu mă plâng, am învăţat să drămuiesc puţinul pe care îl am... Sunt multe chestiuni de spus, cum ar fi chiar şi informaţia care circulă pe Internet... privitoare la persoana mea şi bine controlată de către „cineva”... ( Cine oare ??!!!!) Odată scris numele meu, şelaru vasile, pe un motor de căutare la început se ivesc ... înjurăturile la adresa mea. Aşa iese informaţia de pe google... „ întâmplător”... Băieţii ştiu de ce... Mă opresc aici, cei care vor să mă înjure nu au decât să o facă, eu nu le voi răspunde, acest blog doresc să-l utiliezez doar pentru literatură şi nu pentru bălăcăreală... În ceea ce priveşte clasificarea înjurăturilor la adresa mea rog a se citi Jurnalul lui Salvador Dali şi clasificarea...băşinilor şi a băşinoşilor !
luni, 23 martie 2009
Sergiu Vâlcu - Evanghelia după maghizi / Un roman privind viaţa lui Isus povestită până şi de măgarul Său...
Sergiu Vâlcu - Evanghelia după maghizi / Un roman privind viaţa lui Isus povestită până şi de măgarul Său...
Sergiu Vâlcu debutează la 55 de ani cu un roman, Evanghelia după magizi ( Editura Titronic, 2009) care, suntem siguri, dacă va fi citit va genera multe discuţii aprinse. Dar cine sunt maghizi ?! Aflăm că aceştia sunt povestitori, cei care însoţeau caravanserai-urile, făcuţi să „băsmuiască” doar pe timp de noapte. Dumnezeu a plăsmuit maghidul în ziua a opta şi până a doua zi l-a învăţat toate poveştile lumii. Sedus de poveşti, un rege îşi pierde regatul devenind un rătăcitor prin deşert cu o corabie. Regele, pe numele său Bashtanul ( personaj foarte bine conturat ca şi Ezechil ) este însoţit de Cea mai frumoasă femeie din lume... Dacă tot am amintit de personaje, Phanteras – soldatul roman, executat la începutul cărţii, apare ca o nălucă apoi dispare din nou ca să reapară în momentul curcificării... nu este un personaj convingător. Misteriosul şi simpaticul pelerin... este un personaj prea puţin conturat însă chiar şi aşa devine captivant ca şi Bashtanul dealtfel... Stilul de poveste abordat de Sergiu Vâlcu este seducător, autorul devine la rândul său un maghid, vrăjit într-un fel de băsmuială chiar se întreabă retoric, oare mai există ceva în afara poveştii ? Ritmul de povestire este poematic, aducând într-un fel cu al marilor aiezi ai lumii ( un fel de odisee). Povestea curge frumos, din această cauză punctul ( ca semn ortografic), nu de puţine ori se transformă în virgulă, deoarece imaginile sunt spectaculoase, discursul curge... din gura cui nu te aştepţi. Uneori povestesc maghizii, alteori povestesc personajele... ba chiar şi flacăra focului... Iată, aproape un poem, frază selectată la întâmplare : Cine să mai guste vorbele deşarte, cine să răspundă când bântuie în faţă doar tăceri de vremi călărind ecoul, mila Lui e doar nour de dimineaţă, e roua timpurie ce se duce, casa lui Iacob este foc, casa lui Esau mirişte, casa lui Negheb ciulini, carele de luptă se învălmăşesc şi se ciocnesc pe uliţe şi leii de pe metreze sunt mâncaţi de sabie unul după altul, vărsând sângelor lor cum verşi nisipul. Astfel de fraze poematice sunt comune în romanul „evanghelie” băsmuită. În anumite pasaje, tonul povestirii preia cu succes rostirea autentică evenghelică a apostolilor lui Isus. Mult timp Isus nu apare în poveste există doar prin cuvintele maghizilor, prin întrebări. Ni se reproduce epoca lui Isus, chiar timpul său de dinainte de naştere şi apoi viaţa acestuia prin alte voci. Voci ale maghizilor care nu îi sunt nici ucenici şi nici apropiaţi. Până aici totul pare spectaculos. Captivant chiar. Însă, există şi câteva clişee privind corabia deşertului, biblioteca labirint...bibliotecarul orb. Un capitol, Marele Prizonier ( amintind de un altul deocamdată mai celebru, Marele Inchizitor...), în care Isus face un adevărat rechizitoriu lui Caiafa... marele preot al Templului... Destul de stranie decizia autorului, ştiut fiind faptul că Isus nu a făcut nimănui un rechizitoriu... În fapt, ce nu este „straniu” în Evanghelia după maghizi ( în fapt evanghelii după maghizi, deoarece sunt mai multe povestiri, spuse de mai mulţi...). Isus, este candamnat din motive politice... nu numai religioase... o vor spune mulţi autori, o repetă şi Sergiu Vâlcu... Întreaga mitologie creştină, relatată de maghizi unde din când în când intervine şi povestaşul ( uneori ne face să credem că ar fi autorul) este străbătută de un fior ironic şi de aceia nu poate fi luată în serios... Iată un astfel de fragment când Iosif, tatăl Lui Isus constată că măgăriţa Rashela este gestantă : Şi tu, Rashela ? Ce măgar ţi-a făcut felul, fără ştirea mea ? Puse palma pe burta ei şi percepu pâlpâirea vieţii, abia simţită. Dar mai este o problemă. Odată cu măgăriţa gestantă şi Maria este gravidă ducând în pântec pe Isus. De aici, romanul prinde un alt contur alternând şi mai accentuat între ironie, fantastic, fantezie cu date autentice din viaţa lui Isus. La rândul său, Isus apare ca personaj. Păcat. Existenţa sa nevăzută, misterioasă, era o abordare halucinantă care ţinea în „ priză” cititorul. Acesta ar fi avut în faţă o Evanghelie după maghizi şi o imagine a vieţii lui Isus spusă altcumva decât a fost spusă până acum... Pe parcursul băsmuielii autorul se contrazice. Iată frazele paradoxale : În urma lui, Maria n-avea să mai nască, de parcă Iosif s-ar fi răzbunat pentru că pierduse întâietatea la pântecele femeii ( pag. 85). Astfel, aflăm de la autor că Isus nu a mai avut fraţi... ca într-un alt pasaj, la nici şapte pagini distanţă, să aflăm că ... pentru ca Isus, dimpreună cu fraţii săi, să aibă sandale noi în picioare, mâncare destulă în blid, şi casă prin care să nu treacă vântul ? ( pag. 92).
Singur, autorul urmăreşte firul evenaghelilor însă crează şi un nou univers. Vieţi paralele faţă de cele cunoscute până acum. Mai scandaloase decât în alte romane cu temă asemănătoare... Iosif, tatăl lui Isus, este un individ rapace, care adună şi numără banii rezultaţi în urma faptul că acesta ar fi făcut crucile necesare execuţiilor galilienilor de către romani...Iosif răsturnă în pat punga cu monede şi începu să le numere. În jurul lui, mici şi mari urmăreau încântaţi gesturile largi cu care bărabatul rânduia banii pe categorii, în funcţie de mărime ( pag. 87). Astfel, Iosif nu devine decât un evreu rapace. Isus descoperă din greşeală în atelierul tatălui cele două componente ale crucii ( patibulae şi crux) pe care meşterul le executa separat pentru a nu se afla că el furnizează instrumentele morţii romanilor şi le asamblează. Copilul Isus se urcă pe crucea aşezată pe pământ şi se „ răstingneşte” având deasupra capului floarea de lotus semnătura tâmplarului Iosif. Sigur, autorul forţează nota romanului încercând să şocheze cu orice preţ. În fapt chiar autorul ne vorbeşte de răstignirea unei poveşti ( pag. 133). Când Isus ajunge să fie răstignit există un moment în care măgarul său ( asinul) devine... maghid (povestitor), şi astfel totul cade în derizoriu Am ajuns la sfârşitul vieţii. La treizecişitrei de ani, un asin e nefiresc de bătrân pentru a trăi.Mă aflu pe străzile Ierusalimului şi nu înţeleg, de ce oamenii aceştia îl chinuiesc astfel pe Isus?... Deci, momentul răstignirii lui Isus este relatat chiar de măgarul Său... Mai mult, Isus este răstignit pe o cruce care avea încrustrată floarea de lotus deci, era unul din obiectele fabricate de tatăl Său, Iosif. Ce ironie ! Singur, întregul roman abundă de un limgaj poematic, căutat cu grijă de către autor. Nici un cuvânt la întâmplare. Totuşi, se strecoară şi greşeli, de nuanţă, lipsite de importanţă în economia unui roman care se vrea scandalos. Unii vor fi şocaţi, bulversaţi, citind Evanghelia după maghizi. În ceea ce mă priveşte am receptat un scriitor de talent, având o reală vocaţie literară care din când în când trădează şi un posibilul dramaturg. Iată un decor în viziunea „ prozatorului” expus cu instrumentele „ dramaturgului”. Pe pereţi atârnau sculele de tâmplar, câteva fierăstraie, un joagăr, rigle de măsură, câteva ciocane, un sfredel, tesle, trei rindele. La mijlocul încăperii, bancul de lucru cu menghină la capăt, talaş împrăştiat împrejurul lui. ( pag. 88)... Romanul Evaghelia după maghizi este un adevărat regal pentru cine a citit Biblia, sau o cunoaşte cât de cât şi pentru cine a mai citit şi câteva texte aporcrife legate de viaţa lui Isus. Dacă, personal, receptez textul ca pe o simfonie poematică ( în care „epilogul” şi „ bibliografia” nu îşi găsesc locul – citatele din Biblie şi nu numai sunt uşor de recunoscut nu numai prin caracterul de literă folosit dar şi prin faptul că au fost evocate şi în alte lucrări... epilogul, este năucitor, strică povestea... o ridiculizează... ) este evident şi un scandal căutat cu lumea creştină, cu preoţii, cu evreii chiar... cu oricine se mai poate... deoarece autorul simte nevoia de popularitate încă de la debut... Însă, după cum ştim noi că se desfăşoară evenimentele literare în România, va fi un scandal numai dacă autorul şi-l va regiza. Până atunci, Evanghelia după mahizi rămâne un roman de excepţie... la nivelul compoziţiei. În ceea ce priveşte acţiunea, acesta se poate asocia romanelor de serie şi de profil privind căutarea marilor succese financiare în baza textelor religioase. Pentru acest fapt autorului şi editurii îi este necesar un program de imagine... bine pus la punct. Poate va fi un nou experiment în publicistica românească. Succes !
Sergiu Vâlcu debutează la 55 de ani cu un roman, Evanghelia după magizi ( Editura Titronic, 2009) care, suntem siguri, dacă va fi citit va genera multe discuţii aprinse. Dar cine sunt maghizi ?! Aflăm că aceştia sunt povestitori, cei care însoţeau caravanserai-urile, făcuţi să „băsmuiască” doar pe timp de noapte. Dumnezeu a plăsmuit maghidul în ziua a opta şi până a doua zi l-a învăţat toate poveştile lumii. Sedus de poveşti, un rege îşi pierde regatul devenind un rătăcitor prin deşert cu o corabie. Regele, pe numele său Bashtanul ( personaj foarte bine conturat ca şi Ezechil ) este însoţit de Cea mai frumoasă femeie din lume... Dacă tot am amintit de personaje, Phanteras – soldatul roman, executat la începutul cărţii, apare ca o nălucă apoi dispare din nou ca să reapară în momentul curcificării... nu este un personaj convingător. Misteriosul şi simpaticul pelerin... este un personaj prea puţin conturat însă chiar şi aşa devine captivant ca şi Bashtanul dealtfel... Stilul de poveste abordat de Sergiu Vâlcu este seducător, autorul devine la rândul său un maghid, vrăjit într-un fel de băsmuială chiar se întreabă retoric, oare mai există ceva în afara poveştii ? Ritmul de povestire este poematic, aducând într-un fel cu al marilor aiezi ai lumii ( un fel de odisee). Povestea curge frumos, din această cauză punctul ( ca semn ortografic), nu de puţine ori se transformă în virgulă, deoarece imaginile sunt spectaculoase, discursul curge... din gura cui nu te aştepţi. Uneori povestesc maghizii, alteori povestesc personajele... ba chiar şi flacăra focului... Iată, aproape un poem, frază selectată la întâmplare : Cine să mai guste vorbele deşarte, cine să răspundă când bântuie în faţă doar tăceri de vremi călărind ecoul, mila Lui e doar nour de dimineaţă, e roua timpurie ce se duce, casa lui Iacob este foc, casa lui Esau mirişte, casa lui Negheb ciulini, carele de luptă se învălmăşesc şi se ciocnesc pe uliţe şi leii de pe metreze sunt mâncaţi de sabie unul după altul, vărsând sângelor lor cum verşi nisipul. Astfel de fraze poematice sunt comune în romanul „evanghelie” băsmuită. În anumite pasaje, tonul povestirii preia cu succes rostirea autentică evenghelică a apostolilor lui Isus. Mult timp Isus nu apare în poveste există doar prin cuvintele maghizilor, prin întrebări. Ni se reproduce epoca lui Isus, chiar timpul său de dinainte de naştere şi apoi viaţa acestuia prin alte voci. Voci ale maghizilor care nu îi sunt nici ucenici şi nici apropiaţi. Până aici totul pare spectaculos. Captivant chiar. Însă, există şi câteva clişee privind corabia deşertului, biblioteca labirint...bibliotecarul orb. Un capitol, Marele Prizonier ( amintind de un altul deocamdată mai celebru, Marele Inchizitor...), în care Isus face un adevărat rechizitoriu lui Caiafa... marele preot al Templului... Destul de stranie decizia autorului, ştiut fiind faptul că Isus nu a făcut nimănui un rechizitoriu... În fapt, ce nu este „straniu” în Evanghelia după maghizi ( în fapt evanghelii după maghizi, deoarece sunt mai multe povestiri, spuse de mai mulţi...). Isus, este candamnat din motive politice... nu numai religioase... o vor spune mulţi autori, o repetă şi Sergiu Vâlcu... Întreaga mitologie creştină, relatată de maghizi unde din când în când intervine şi povestaşul ( uneori ne face să credem că ar fi autorul) este străbătută de un fior ironic şi de aceia nu poate fi luată în serios... Iată un astfel de fragment când Iosif, tatăl Lui Isus constată că măgăriţa Rashela este gestantă : Şi tu, Rashela ? Ce măgar ţi-a făcut felul, fără ştirea mea ? Puse palma pe burta ei şi percepu pâlpâirea vieţii, abia simţită. Dar mai este o problemă. Odată cu măgăriţa gestantă şi Maria este gravidă ducând în pântec pe Isus. De aici, romanul prinde un alt contur alternând şi mai accentuat între ironie, fantastic, fantezie cu date autentice din viaţa lui Isus. La rândul său, Isus apare ca personaj. Păcat. Existenţa sa nevăzută, misterioasă, era o abordare halucinantă care ţinea în „ priză” cititorul. Acesta ar fi avut în faţă o Evanghelie după maghizi şi o imagine a vieţii lui Isus spusă altcumva decât a fost spusă până acum... Pe parcursul băsmuielii autorul se contrazice. Iată frazele paradoxale : În urma lui, Maria n-avea să mai nască, de parcă Iosif s-ar fi răzbunat pentru că pierduse întâietatea la pântecele femeii ( pag. 85). Astfel, aflăm de la autor că Isus nu a mai avut fraţi... ca într-un alt pasaj, la nici şapte pagini distanţă, să aflăm că ... pentru ca Isus, dimpreună cu fraţii săi, să aibă sandale noi în picioare, mâncare destulă în blid, şi casă prin care să nu treacă vântul ? ( pag. 92).
Singur, autorul urmăreşte firul evenaghelilor însă crează şi un nou univers. Vieţi paralele faţă de cele cunoscute până acum. Mai scandaloase decât în alte romane cu temă asemănătoare... Iosif, tatăl lui Isus, este un individ rapace, care adună şi numără banii rezultaţi în urma faptul că acesta ar fi făcut crucile necesare execuţiilor galilienilor de către romani...Iosif răsturnă în pat punga cu monede şi începu să le numere. În jurul lui, mici şi mari urmăreau încântaţi gesturile largi cu care bărabatul rânduia banii pe categorii, în funcţie de mărime ( pag. 87). Astfel, Iosif nu devine decât un evreu rapace. Isus descoperă din greşeală în atelierul tatălui cele două componente ale crucii ( patibulae şi crux) pe care meşterul le executa separat pentru a nu se afla că el furnizează instrumentele morţii romanilor şi le asamblează. Copilul Isus se urcă pe crucea aşezată pe pământ şi se „ răstingneşte” având deasupra capului floarea de lotus semnătura tâmplarului Iosif. Sigur, autorul forţează nota romanului încercând să şocheze cu orice preţ. În fapt chiar autorul ne vorbeşte de răstignirea unei poveşti ( pag. 133). Când Isus ajunge să fie răstignit există un moment în care măgarul său ( asinul) devine... maghid (povestitor), şi astfel totul cade în derizoriu Am ajuns la sfârşitul vieţii. La treizecişitrei de ani, un asin e nefiresc de bătrân pentru a trăi.Mă aflu pe străzile Ierusalimului şi nu înţeleg, de ce oamenii aceştia îl chinuiesc astfel pe Isus?... Deci, momentul răstignirii lui Isus este relatat chiar de măgarul Său... Mai mult, Isus este răstignit pe o cruce care avea încrustrată floarea de lotus deci, era unul din obiectele fabricate de tatăl Său, Iosif. Ce ironie ! Singur, întregul roman abundă de un limgaj poematic, căutat cu grijă de către autor. Nici un cuvânt la întâmplare. Totuşi, se strecoară şi greşeli, de nuanţă, lipsite de importanţă în economia unui roman care se vrea scandalos. Unii vor fi şocaţi, bulversaţi, citind Evanghelia după maghizi. În ceea ce mă priveşte am receptat un scriitor de talent, având o reală vocaţie literară care din când în când trădează şi un posibilul dramaturg. Iată un decor în viziunea „ prozatorului” expus cu instrumentele „ dramaturgului”. Pe pereţi atârnau sculele de tâmplar, câteva fierăstraie, un joagăr, rigle de măsură, câteva ciocane, un sfredel, tesle, trei rindele. La mijlocul încăperii, bancul de lucru cu menghină la capăt, talaş împrăştiat împrejurul lui. ( pag. 88)... Romanul Evaghelia după maghizi este un adevărat regal pentru cine a citit Biblia, sau o cunoaşte cât de cât şi pentru cine a mai citit şi câteva texte aporcrife legate de viaţa lui Isus. Dacă, personal, receptez textul ca pe o simfonie poematică ( în care „epilogul” şi „ bibliografia” nu îşi găsesc locul – citatele din Biblie şi nu numai sunt uşor de recunoscut nu numai prin caracterul de literă folosit dar şi prin faptul că au fost evocate şi în alte lucrări... epilogul, este năucitor, strică povestea... o ridiculizează... ) este evident şi un scandal căutat cu lumea creştină, cu preoţii, cu evreii chiar... cu oricine se mai poate... deoarece autorul simte nevoia de popularitate încă de la debut... Însă, după cum ştim noi că se desfăşoară evenimentele literare în România, va fi un scandal numai dacă autorul şi-l va regiza. Până atunci, Evanghelia după mahizi rămâne un roman de excepţie... la nivelul compoziţiei. În ceea ce priveşte acţiunea, acesta se poate asocia romanelor de serie şi de profil privind căutarea marilor succese financiare în baza textelor religioase. Pentru acest fapt autorului şi editurii îi este necesar un program de imagine... bine pus la punct. Poate va fi un nou experiment în publicistica românească. Succes !
luni, 2 februarie 2009
Vasile Şelaru : Un festin literar, Istoria literaturii contemporane a lui Alex. Ştefănescu
Evident lucru, lui Alex. Ştefănescu îi place la televizor, prezintă cu multă voluptate şi seducţie, săptămână de săptămână câte un scriitor de care s-a ocupat şi în a sa Istorie a literaturii române contemporane 1941-2000. Uneori stă pe un scaun mare, din fier, anume fabricat pentru fizicul impozant al criticului, alteori stă doar lângă acesta, sprijinit cumva într-un mod elegant, având în faţă o masă înaltă pe care sunt răsfirate, alături de un cărţoi deschis, câteva coli... În ciuda fizicului aparent greoi, Alex Ştefănescu este un balerin plin de graţie, un suav subtil, mânuind cu dibăcie limbajul seducător al cunoaşterii profunde a istoriei şi criticii literare, a numeroaselor sale lecturi... De când cu această istorie literară vorbită, Alex. Ştefănescu mi-a devenit mai simpatic, oricum cu mult mai simpatic decât în vremea când, într-o sală a Bibliotecii M. Sadoveanu din Bucureşti, ţinea un cenaclu literar, iar eu, un anonim, parcurgeam săptămânal distanţa Constanţa- Bucureşti ( la acel timp locuiam undeva prin Dobrogea...şi frecventam cu discreţie mai multe grupări literare de prin Bucureşti ) iar criticul de atunci sprijinea talentul poeticesc al confratelui Mihai Gălăţanu. Îmi este mai simpatic criticul Alex. Ştefănescu decât în perioada când susţinea P.N.Ţ.-C.D.-ul, firesc datorită seniorului Coposu, lucru pe care fără regret l-am făcut şi eu, fără a fi membru al partidului de mai sus citat, ori când publica diverse articole cu implicare politică, unele în România liberă prin bunăvoinţa lui Dan Stanca ( red. la secţia cultură a jurnalului). A fost drăguţ când l-a prezentat pe criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu cu prilejul premierii primului din zece în cadrul unei emisiuni televizate, afirmând că Manolescu este mai bun...pătruns de rafinamentul estetic care îl caracterizează.
Firesc, din mai multe motive, am cutezat a citi această carte, în realitate un cărţoi de peste 1000 de pagini, într-un format mare, tip călinescian. Într-un fel cartea lui Alex. Ştefănescu este o continuare a monumentalei opere, Istoria literaturii române de la origini până în prezent publicată în anul 1941...o spun fără ironie. Fără a prelua stilul critic călinescian Alex. Ştefănescu reuşeşte să producă o lucrare monumentală, fastuoasă, spumoasă, lectura acesteia fiind un adevărat festin. Spre exemplu ajunge să citeşti titlul capitolelor consacrate scriitorilor să îţi dai seama de capacitatea sintetică şi precisă ( era să spun exactă – cunoscătorii ştiu de ce ), a criticului literar. Spre exemplu : Mihail Sadoveanu...macultură şi literatură ; Tudor Arghezi – un bijutier obosit ; Mircea Eliade – evadare din timp ; Camil Petrescu – amorfizare; Geo Bogza – cât reportaj, atâta literatură ; Marin Preda – dacă moromete nu e, nimic nu e ;Nicolae Labiş- a spune adevărul fără a fi clovn ; Nichita Stănescu – simbol al „dezgheţului ideologic” ; Grigore Vieru – un malentrandru ; Ion Caraion – retorica disperării ; Adrian Păunescu – enciclopedia României ; Eugen Simion – „ insigne prinse la reverul operelor” ; Mircea Cărtărescu – un autor care publică tot ce scrie ; Mihai Sin – cartea roză a securităţii ; Andrei Pleşu – spectacol stilistic ; Petru Creţia – intelectualitatea ardentă ; Şerban Foarţă – un spectacol lingvistic ; Nicolae Velea – ridicarea în rang a „ făpturilor neînsemnate „ ; Mircea Horia Simionescu – domul literatură ; Ioan D. Sârbu – o brutalitate virilă ; V. Voiculescu – o lecţie de întâmplări bizare ; Ileana Mălăncioiu – o Antigona a românilor ;Geo Dumitrescu – profesionalismul simulării ; Paul Goma – Încercarea de a face din literatură o „cutie neagră „ ; Fănuş Neagu – orgine de imagini... mă opresc aici deşi aş mai fi continuat deoarece toate aceste sintagme, savuroase, sunt argumentate lucid, concis, astfel încât să priceapă opera autorului evocat chiar şi acela care nu a citit nici un rând din aceasta. Este o calitate la Alex. Ştefănescu care într-un fel nu mă surprinde deoarece criticul ştie să se joace cu ideile şi opţiunile critice ceea ce demonstrează şi un real talent scriitoricesc, imaginativ nu numai critic. A trasformat Istoria literaturii contemporane...într-un adevărat roman. Nu este o carte ştiinţifică după care să fie leşinaţi scriitorii braşoveni şi nici nu ar avea de ce deoarece sunt puţini care apar în această operă genială. Astfel, întâlnim numele lui Radu Anton Roman, Mihai Sin, Ioana Pârvulescu şi sunt enumeraţi Caius Dobrescu, Marius Oprea, Gheorghe Crăciun, Leonard Oprea, Ştefan Baciu şi cam atât, semn că fiecare critic şi istoric literar are propria sa listă a valorilor din literatura română...( În ceea ce îl priveşte pe Loenard Oprea criticul face o confuzie, afirmând că acesta s-a stabilit în S.U.A. după 1989...vezi pag.1097)
Sunt blamat că am scris un Dicţionar al scriitorilor braşoveni...însă nu reuşesc să-i găsesc pe scriitorii braşoveni într-o lucrare semnificativă de Istorie literară...Nu sunt enumeraţi nici măcar la şi alţii... Îi aflu în schimb în Dicţionar de literatură română contemporană scris de Marian Popa şi publicat în 1977, la editura Albatros ( dicţionar total neştiinţific cum ar spune semidocţii braşoveni deoarece nu are referinţe critice pentru scriitori ) dar şi în Istoria literaturii de la 23 august... scrisă de acelaşi autor şi publicată după anul 2000. Şi atunci de ce mă înjură numai pe mine, de ce nu se leagă de Ştefănescu, de Manolescu de Popa deoarece aceştia nici măcar nu îi ignoră pe scriitori braşoveni ?! Eu cred că ai mei critici sunt laşi iar laşii, este ştiut lucru, sunt linguşitori. Foarte linguşitori. Laşi sunt şi aceia care mă înjură sub anonimat...
Oricum, pe cei care iubesc literatura îi îndemn să-l citească, ori de câte ori au prilejul, pe Alex. Ştefănescu şi nu vor regreta.
Firesc, din mai multe motive, am cutezat a citi această carte, în realitate un cărţoi de peste 1000 de pagini, într-un format mare, tip călinescian. Într-un fel cartea lui Alex. Ştefănescu este o continuare a monumentalei opere, Istoria literaturii române de la origini până în prezent publicată în anul 1941...o spun fără ironie. Fără a prelua stilul critic călinescian Alex. Ştefănescu reuşeşte să producă o lucrare monumentală, fastuoasă, spumoasă, lectura acesteia fiind un adevărat festin. Spre exemplu ajunge să citeşti titlul capitolelor consacrate scriitorilor să îţi dai seama de capacitatea sintetică şi precisă ( era să spun exactă – cunoscătorii ştiu de ce ), a criticului literar. Spre exemplu : Mihail Sadoveanu...macultură şi literatură ; Tudor Arghezi – un bijutier obosit ; Mircea Eliade – evadare din timp ; Camil Petrescu – amorfizare; Geo Bogza – cât reportaj, atâta literatură ; Marin Preda – dacă moromete nu e, nimic nu e ;Nicolae Labiş- a spune adevărul fără a fi clovn ; Nichita Stănescu – simbol al „dezgheţului ideologic” ; Grigore Vieru – un malentrandru ; Ion Caraion – retorica disperării ; Adrian Păunescu – enciclopedia României ; Eugen Simion – „ insigne prinse la reverul operelor” ; Mircea Cărtărescu – un autor care publică tot ce scrie ; Mihai Sin – cartea roză a securităţii ; Andrei Pleşu – spectacol stilistic ; Petru Creţia – intelectualitatea ardentă ; Şerban Foarţă – un spectacol lingvistic ; Nicolae Velea – ridicarea în rang a „ făpturilor neînsemnate „ ; Mircea Horia Simionescu – domul literatură ; Ioan D. Sârbu – o brutalitate virilă ; V. Voiculescu – o lecţie de întâmplări bizare ; Ileana Mălăncioiu – o Antigona a românilor ;Geo Dumitrescu – profesionalismul simulării ; Paul Goma – Încercarea de a face din literatură o „cutie neagră „ ; Fănuş Neagu – orgine de imagini... mă opresc aici deşi aş mai fi continuat deoarece toate aceste sintagme, savuroase, sunt argumentate lucid, concis, astfel încât să priceapă opera autorului evocat chiar şi acela care nu a citit nici un rând din aceasta. Este o calitate la Alex. Ştefănescu care într-un fel nu mă surprinde deoarece criticul ştie să se joace cu ideile şi opţiunile critice ceea ce demonstrează şi un real talent scriitoricesc, imaginativ nu numai critic. A trasformat Istoria literaturii contemporane...într-un adevărat roman. Nu este o carte ştiinţifică după care să fie leşinaţi scriitorii braşoveni şi nici nu ar avea de ce deoarece sunt puţini care apar în această operă genială. Astfel, întâlnim numele lui Radu Anton Roman, Mihai Sin, Ioana Pârvulescu şi sunt enumeraţi Caius Dobrescu, Marius Oprea, Gheorghe Crăciun, Leonard Oprea, Ştefan Baciu şi cam atât, semn că fiecare critic şi istoric literar are propria sa listă a valorilor din literatura română...( În ceea ce îl priveşte pe Loenard Oprea criticul face o confuzie, afirmând că acesta s-a stabilit în S.U.A. după 1989...vezi pag.1097)
Sunt blamat că am scris un Dicţionar al scriitorilor braşoveni...însă nu reuşesc să-i găsesc pe scriitorii braşoveni într-o lucrare semnificativă de Istorie literară...Nu sunt enumeraţi nici măcar la şi alţii... Îi aflu în schimb în Dicţionar de literatură română contemporană scris de Marian Popa şi publicat în 1977, la editura Albatros ( dicţionar total neştiinţific cum ar spune semidocţii braşoveni deoarece nu are referinţe critice pentru scriitori ) dar şi în Istoria literaturii de la 23 august... scrisă de acelaşi autor şi publicată după anul 2000. Şi atunci de ce mă înjură numai pe mine, de ce nu se leagă de Ştefănescu, de Manolescu de Popa deoarece aceştia nici măcar nu îi ignoră pe scriitori braşoveni ?! Eu cred că ai mei critici sunt laşi iar laşii, este ştiut lucru, sunt linguşitori. Foarte linguşitori. Laşi sunt şi aceia care mă înjură sub anonimat...
Oricum, pe cei care iubesc literatura îi îndemn să-l citească, ori de câte ori au prilejul, pe Alex. Ştefănescu şi nu vor regreta.
luni, 12 ianuarie 2009
VASILE SELARU DESPRE...SINCERITATEA LUI SPIRACHE
VASILE SELARU DESPRE...SINCERITATEA LUI SPIRACHE
-CE -AI FĂCUT, NEMERNICULE?
-LE-AM VORBIT SINCER…CINSTIT…OMENEŞTE…
Pentru mulţi, sfaturile lui Niccolo Machiavelli date principilor italieni reprezintă şi astăzi, după aproape cinci secole, învăţături de bază. Şi trebuie să ecunoaştem că acestea pot fi urmate chiar şi astăzi. Insă, pentru a le urma trebuie să şi citim şi nu doar să evocăm opera Machiavellică prin sintagma “scopul scuză mijlocele”. Avem un capitol privind pe aceia care au obţinut “principatul” prin fapte nelegiuite. In acelaşi timp aveam şi modele reale, care după cinci secole au urmat învăţăturile lui Machiavelli pas cu pas. Iată ce spune Machiavelli în “Despre aceia care au dibândit Principatul prin fapte nelegiuite. ”
Desigur că nu putem considera drept un act de merit faptul de a-şi ucide cetăţenii, de a-şi trăda prietenii, de a nu avea nici o credinţă, de a fi lipsit de milă şi religie, deoarece toate acestea îţi pot îngădui să cucereşti puterea dar nu şi gloria.
Dacă veţi reflecta puţin asupra acestui citat veţi descoperi personaje ale lumii politice actuale.Vă mintiţi de acel preşedinte al României care spunea în 1989 că “teroriştii trag din toate poziţiile”,ca în “ianuarie şi apoi în iunie 1990 a chemat minerii pentru înlătura protestatarii din Piaţa Universităţii”,care şi-a trădat prietenii alungând un prim ministru cu minerii,care este liber cucetător.A cucerit puterea dar nu şi gloria.
Puterea lipsită de glorie este ca şi cum acela care a obţinut-o s-ar concedia singur din istoria pozitivă a conducătorilor de stat. Din păcate mulţi politiceni ai lumii moderne nu mai preţuiesc gloria ei fiind doar dornici de a obţine puterea. Modelul clasicizat este cel oferit de scriitorul Nicole Filimon în “Ciocoii vechi şi noi”. Un personaj pe numele Dinu Păturică ajunge, dintr-o biată slugă un adevărat boier. Prin intrigă, minciună, manipulare. Cineva ar fi tentat să spună că Dinu Păturică este un personaj “machiavellic”. Ei bine nu este deloc aşa deoarece în “Cum trebuie să-şi ţină cuvântul un principe” acesta spune:
Trebuie aşa dar , să fii vulpe, pentru a recunoaşte cursele, şi să fii leu pentru a-i speria pe lupi.
După cum este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, întegru şi religios, şi chiar să fie:dar în acelaşi timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de o asemenea comportare, să poată şi să ştie să se comporte tocmai dimporivă…
…. . De aceia, trebuie ca spiritul lui să fie gata oricând să se îndrepte după cum îi poruncesc sorţii şi schimbările ei, după cum am spus mai sus, să nu se îndepărteze de la ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă rău.
Când vorbim de un personaj precum Dinu Păturică vorbim de om om viclean. Iar viclenia în acest caz este asociată cu ticăloşia. Politica adevărată nu este rezervată ticăloşilor. Chiar dacă aceştia au supraviţuit evenimentelor istorice. Insă, în mod ciudat, ticălosul (cel care ucide, îşi trădează prietenii şi este lipsit de credinţă doar pentru a ajunge la putere) este vazut ca un “politicean abil”. Judecata publică lasă de dorit din moment ce prin canalele subtile ale manipulării acesta a ajuns să-l catalogheze pe hoţ a fi drept un individ descurcăreţ. Pe ideea, cine fură e deştept. Din acestă cauză cazurile de corpuţie publicate în presă îi sesibilizează doar pe aceia care sunt cinstiţi şi care doresc să se înconjoare de oameni morali.
Sigur, limbajul de cancelarie nu poate fi utilizat public. In acelaşi timp, limbajul simplu trebuie căutat. Un discurs bun seduce imediat mulţimea dar uneori el poate avea şi un efect pervers asupra acesteia, după principiul unde dai şi unde crapă. Avm un astfel de caz ilustrat de dramaturgul Tudor Muşatescu, în cunoscuta piesă de teatru “Titanic vals”. Merită să reproducem câteva din dialogurile personajelor pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu Spirache,(personajul principal), un funcţionar de provincie care , prin scufundarea “Titanicului”, ajunge moştenitorul unei impresionante averi lăsate de un unchi. De aici un şir de probleme, între care şi înscrierea acestuia într-un partid şi cadidatura sa pentru Parlament. Dar omul nu doreşte nici să se implice în politică şi nici să candideze. Iată cum este catalogat discursul acestuia chiar de către fiul săi, Traian.
Traian (uluit, strigă):Mamăăăă!E nebun!Pe onoarea ma dacă n-a-nnebunit subit…
Dacia(mama lui Traian şi soţia lui Sprache):Cine, frate?
Traian:Cum, cine?Tata…
Dacia:Spirache?Dar ce a făcut?
Traian:Adiniauri…a vorbit…a ţinut un discurs…
Chiriachiţa(soacra lui Spirache):Am priceput…Mai bine îl făcea Dumnezeu mut. . .
Traian:Ce mut?Ce mut?Mai bine nu-l mai făcea deloc.
Aceasta este reacţia familiei lui Spirache. Dar să vedem ce fel de discurs a ţinut acesta, povestit de chiar fiul săi care nu si-ar fi dorit să nu fi avut un astfel de tată iar soacra l-ar fi dorit “doar” mut.
Traian:Şi-ncepe să ţie un discurs…”Fraţilor!zice, viu în faţa voastră pentru prima dată, ca să vă rog să m-ascultaţi…”
Chiriachiţa :Până aici nu e aşa rău.
Traian:Stai niţel!…”N-am să vă spui…- zice - decât două cuvinte…”
Dacia:Slab…slab…fără convingere…
Traian :”Şi aceste două vorbe sunt:vă rog să nu mă votaţi!…”
Traian (continuă volubil şi indignat):”Să nu mă votaţi – zice – fiindcă nu merit să intru în parlement , pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?…”
Deci, acesta a fost dicursul Spiache. De cum a intat în casă a şi fost luat la rost de nevastă.
Dacia(văzându-l):Ce ai făcut nemernicule?Ce ai făcut?Ce ne-ai făcut?
…………. .
Spirache……….le-am vorbit sincer…cinstit…omeneşte…
“Nemernicul” vorbise în faţa alegătorilor exact cum a gândit. Dar vorbirea sa a fost sinceră, cinstită şi omenească. In acelaşi timp a fost simplă, am putea spune extrem de simplă. Şi apoi el ceruse electoratului să nu fie votat în timp ce, toţi aceia care candidează cer să fie votaţi. Electoratul s-a întâlnit pentru prima dată cu un politicean care le-a vorbit într-un mod absolut original. Dar cum a votat electoratul, aflăm chiar de la Nercea, omul care îl băgase pe Spirache în politică.
Nercea (intră în goană…E vesel, exuberant, alergând spre Spiache): Nene Spirache, nene Spirache…Dă-mi voie să te pup…Ai fost piramidal…(Il pupă. )Piramidal…Imediat după discurs te-am căutat să te felicit şi nu te-am găsit…Dispăruseşi!Am aflat că eşti aici şi am venit într-o fugă…Ai fost extraordinar…Iertaţi-mă vă rog că nu v-am dat nici bună ziua…dar sunt emoţionat…(Către cei din jur)Mai rar am văzut un atât de gandios debut poliic…Atâta fineaţă, atâta tact…(Spirache e pur şi simplu tâmpit)Să spui drept nu mă aştptam la atâta din partea unui debutant…Ştiam că eşti un om de mare valoareda, mărturisesc, nu ştiam că eşti în acelaşi timp şi un geniu politic în stare latentă…Să trăieşti, nene Spirache….
Alegătorii l-au votat pe Spirache iar Nercea încearcă să explice de ce.
Nercea:Tocmai aici a fost marea artă a lui nenea Spirache…Cerând alegătorilor să nu-l voteze …spunându-le că nu merită să fie deputat…le-a căpătat încrederea:”Iată un om sincer!” şi-au zis, şi curentul s-a format imediat…In noutatea acestui discurs…stă marea inspiraţie a oraorului…Adevăraţii oameni politici au momente de-astea…de inspiraţie subită…
Noutatea acestui discurs , iată ce este de sisizat aici. Prind acele discursuri care sunt simple, sincere dar care aduc şi noutatea mesajului. Apoi în jurul acestuia să existe şi cineva care să creeze un curent de opinie. Şi nu în ultimul rând atitudinea celui care cadidează în raport cu alegătorii.
Am întâlnit un politicean care se plângea de o durere la mâna dreaptă şi nu îi cunoaştea cauza. Am evitat să îi spun de ce îl durea muşchiul antebraţului. Omul se afla în campanie electorală, umblase în zeci de localităţi şi firesc dăduse mâna cu sute, mii de oameni. Culmea, acesta cu toate că se dovedise a fi un alergător de cursă lungă, nu a reuşit să obţină votul alegătorilor şi astfel să-şi asigure funcţia politică pentru care aspira. Şi ar fi fost şi cam greu deoarece se ducea într-o limuzină iar întâlnirile erau regizate de către organizaţiile de partid din acea localitate. In realitate acesta se întâlnea cu membrii din partidul din care şi el făcea parte şi cu simpatizanţii aduşi de aceştia. Dar nu şi cu alegătorii de care el avea nevoie şi pe care ar fi trebuit să îi convingă să-l voteze. Desigur, cu sinceritatea lui Spirache dar nu şi cu discursul acestuia. Dacă vrei să fii votat nu îţi fă campanie electorală între simpatizanţi, votul acestora oricum îl vei avea. Mergi în mijlocul celor care nu cred în tine şi în programul tău politic şi vorbeşte-le. Ai acest curaj, existi !
-CE -AI FĂCUT, NEMERNICULE?
-LE-AM VORBIT SINCER…CINSTIT…OMENEŞTE…
Pentru mulţi, sfaturile lui Niccolo Machiavelli date principilor italieni reprezintă şi astăzi, după aproape cinci secole, învăţături de bază. Şi trebuie să ecunoaştem că acestea pot fi urmate chiar şi astăzi. Insă, pentru a le urma trebuie să şi citim şi nu doar să evocăm opera Machiavellică prin sintagma “scopul scuză mijlocele”. Avem un capitol privind pe aceia care au obţinut “principatul” prin fapte nelegiuite. In acelaşi timp aveam şi modele reale, care după cinci secole au urmat învăţăturile lui Machiavelli pas cu pas. Iată ce spune Machiavelli în “Despre aceia care au dibândit Principatul prin fapte nelegiuite. ”
Desigur că nu putem considera drept un act de merit faptul de a-şi ucide cetăţenii, de a-şi trăda prietenii, de a nu avea nici o credinţă, de a fi lipsit de milă şi religie, deoarece toate acestea îţi pot îngădui să cucereşti puterea dar nu şi gloria.
Dacă veţi reflecta puţin asupra acestui citat veţi descoperi personaje ale lumii politice actuale.Vă mintiţi de acel preşedinte al României care spunea în 1989 că “teroriştii trag din toate poziţiile”,ca în “ianuarie şi apoi în iunie 1990 a chemat minerii pentru înlătura protestatarii din Piaţa Universităţii”,care şi-a trădat prietenii alungând un prim ministru cu minerii,care este liber cucetător.A cucerit puterea dar nu şi gloria.
Puterea lipsită de glorie este ca şi cum acela care a obţinut-o s-ar concedia singur din istoria pozitivă a conducătorilor de stat. Din păcate mulţi politiceni ai lumii moderne nu mai preţuiesc gloria ei fiind doar dornici de a obţine puterea. Modelul clasicizat este cel oferit de scriitorul Nicole Filimon în “Ciocoii vechi şi noi”. Un personaj pe numele Dinu Păturică ajunge, dintr-o biată slugă un adevărat boier. Prin intrigă, minciună, manipulare. Cineva ar fi tentat să spună că Dinu Păturică este un personaj “machiavellic”. Ei bine nu este deloc aşa deoarece în “Cum trebuie să-şi ţină cuvântul un principe” acesta spune:
Trebuie aşa dar , să fii vulpe, pentru a recunoaşte cursele, şi să fii leu pentru a-i speria pe lupi.
După cum este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, întegru şi religios, şi chiar să fie:dar în acelaşi timp să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de o asemenea comportare, să poată şi să ştie să se comporte tocmai dimporivă…
…. . De aceia, trebuie ca spiritul lui să fie gata oricând să se îndrepte după cum îi poruncesc sorţii şi schimbările ei, după cum am spus mai sus, să nu se îndepărteze de la ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să ştie să facă rău.
Când vorbim de un personaj precum Dinu Păturică vorbim de om om viclean. Iar viclenia în acest caz este asociată cu ticăloşia. Politica adevărată nu este rezervată ticăloşilor. Chiar dacă aceştia au supraviţuit evenimentelor istorice. Insă, în mod ciudat, ticălosul (cel care ucide, îşi trădează prietenii şi este lipsit de credinţă doar pentru a ajunge la putere) este vazut ca un “politicean abil”. Judecata publică lasă de dorit din moment ce prin canalele subtile ale manipulării acesta a ajuns să-l catalogheze pe hoţ a fi drept un individ descurcăreţ. Pe ideea, cine fură e deştept. Din acestă cauză cazurile de corpuţie publicate în presă îi sesibilizează doar pe aceia care sunt cinstiţi şi care doresc să se înconjoare de oameni morali.
Sigur, limbajul de cancelarie nu poate fi utilizat public. In acelaşi timp, limbajul simplu trebuie căutat. Un discurs bun seduce imediat mulţimea dar uneori el poate avea şi un efect pervers asupra acesteia, după principiul unde dai şi unde crapă. Avm un astfel de caz ilustrat de dramaturgul Tudor Muşatescu, în cunoscuta piesă de teatru “Titanic vals”. Merită să reproducem câteva din dialogurile personajelor pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu Spirache,(personajul principal), un funcţionar de provincie care , prin scufundarea “Titanicului”, ajunge moştenitorul unei impresionante averi lăsate de un unchi. De aici un şir de probleme, între care şi înscrierea acestuia într-un partid şi cadidatura sa pentru Parlament. Dar omul nu doreşte nici să se implice în politică şi nici să candideze. Iată cum este catalogat discursul acestuia chiar de către fiul săi, Traian.
Traian (uluit, strigă):Mamăăăă!E nebun!Pe onoarea ma dacă n-a-nnebunit subit…
Dacia(mama lui Traian şi soţia lui Sprache):Cine, frate?
Traian:Cum, cine?Tata…
Dacia:Spirache?Dar ce a făcut?
Traian:Adiniauri…a vorbit…a ţinut un discurs…
Chiriachiţa(soacra lui Spirache):Am priceput…Mai bine îl făcea Dumnezeu mut. . .
Traian:Ce mut?Ce mut?Mai bine nu-l mai făcea deloc.
Aceasta este reacţia familiei lui Spirache. Dar să vedem ce fel de discurs a ţinut acesta, povestit de chiar fiul săi care nu si-ar fi dorit să nu fi avut un astfel de tată iar soacra l-ar fi dorit “doar” mut.
Traian:Şi-ncepe să ţie un discurs…”Fraţilor!zice, viu în faţa voastră pentru prima dată, ca să vă rog să m-ascultaţi…”
Chiriachiţa :Până aici nu e aşa rău.
Traian:Stai niţel!…”N-am să vă spui…- zice - decât două cuvinte…”
Dacia:Slab…slab…fără convingere…
Traian :”Şi aceste două vorbe sunt:vă rog să nu mă votaţi!…”
Traian (continuă volubil şi indignat):”Să nu mă votaţi – zice – fiindcă nu merit să intru în parlement , pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel buna voastră credinţă?…”
Deci, acesta a fost dicursul Spiache. De cum a intat în casă a şi fost luat la rost de nevastă.
Dacia(văzându-l):Ce ai făcut nemernicule?Ce ai făcut?Ce ne-ai făcut?
…………. .
Spirache……….le-am vorbit sincer…cinstit…omeneşte…
“Nemernicul” vorbise în faţa alegătorilor exact cum a gândit. Dar vorbirea sa a fost sinceră, cinstită şi omenească. In acelaşi timp a fost simplă, am putea spune extrem de simplă. Şi apoi el ceruse electoratului să nu fie votat în timp ce, toţi aceia care candidează cer să fie votaţi. Electoratul s-a întâlnit pentru prima dată cu un politicean care le-a vorbit într-un mod absolut original. Dar cum a votat electoratul, aflăm chiar de la Nercea, omul care îl băgase pe Spirache în politică.
Nercea (intră în goană…E vesel, exuberant, alergând spre Spiache): Nene Spirache, nene Spirache…Dă-mi voie să te pup…Ai fost piramidal…(Il pupă. )Piramidal…Imediat după discurs te-am căutat să te felicit şi nu te-am găsit…Dispăruseşi!Am aflat că eşti aici şi am venit într-o fugă…Ai fost extraordinar…Iertaţi-mă vă rog că nu v-am dat nici bună ziua…dar sunt emoţionat…(Către cei din jur)Mai rar am văzut un atât de gandios debut poliic…Atâta fineaţă, atâta tact…(Spirache e pur şi simplu tâmpit)Să spui drept nu mă aştptam la atâta din partea unui debutant…Ştiam că eşti un om de mare valoareda, mărturisesc, nu ştiam că eşti în acelaşi timp şi un geniu politic în stare latentă…Să trăieşti, nene Spirache….
Alegătorii l-au votat pe Spirache iar Nercea încearcă să explice de ce.
Nercea:Tocmai aici a fost marea artă a lui nenea Spirache…Cerând alegătorilor să nu-l voteze …spunându-le că nu merită să fie deputat…le-a căpătat încrederea:”Iată un om sincer!” şi-au zis, şi curentul s-a format imediat…In noutatea acestui discurs…stă marea inspiraţie a oraorului…Adevăraţii oameni politici au momente de-astea…de inspiraţie subită…
Noutatea acestui discurs , iată ce este de sisizat aici. Prind acele discursuri care sunt simple, sincere dar care aduc şi noutatea mesajului. Apoi în jurul acestuia să existe şi cineva care să creeze un curent de opinie. Şi nu în ultimul rând atitudinea celui care cadidează în raport cu alegătorii.
Am întâlnit un politicean care se plângea de o durere la mâna dreaptă şi nu îi cunoaştea cauza. Am evitat să îi spun de ce îl durea muşchiul antebraţului. Omul se afla în campanie electorală, umblase în zeci de localităţi şi firesc dăduse mâna cu sute, mii de oameni. Culmea, acesta cu toate că se dovedise a fi un alergător de cursă lungă, nu a reuşit să obţină votul alegătorilor şi astfel să-şi asigure funcţia politică pentru care aspira. Şi ar fi fost şi cam greu deoarece se ducea într-o limuzină iar întâlnirile erau regizate de către organizaţiile de partid din acea localitate. In realitate acesta se întâlnea cu membrii din partidul din care şi el făcea parte şi cu simpatizanţii aduşi de aceştia. Dar nu şi cu alegătorii de care el avea nevoie şi pe care ar fi trebuit să îi convingă să-l voteze. Desigur, cu sinceritatea lui Spirache dar nu şi cu discursul acestuia. Dacă vrei să fii votat nu îţi fă campanie electorală între simpatizanţi, votul acestora oricum îl vei avea. Mergi în mijlocul celor care nu cred în tine şi în programul tău politic şi vorbeşte-le. Ai acest curaj, existi !
INTRODUCEREA CURSURILOR DE COMUNICARE ÎN INVĂŢĂMÎNTUL PRIMAR O PRIORITATE A
INTRODUCEREA CURSURILOR DE COMUNICARE ÎN INVĂŢĂMÎNTUL PRIMAR O PRIORITATE A
LUMII CIVILIZATE
După mii de ani de existenţă, omul a învăţat sau nu să comunice? Existenţa stărilor conflictuale ne determină să credem că nu. In acelaşi timp ne punem întrebarea dacă omul de astăzi comunică mai mult decât cel de ieri, sau cel al secolelor anterioare. In Biblie, în Testamentul Vechi , la Facerea. ll. l. , întâlnim capitolul Turnul Babel (într-o traducere liberă am spune turnul încurcăturii). Oamenii erau un singur popor şi toţi vorbeau aceiaşi limbă. Ei au încercat să zidească un turn până la cer, pe o câmpie în ţara Şinear, Dumnzeu a zis:haidem să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. ll. 7. Deci, omul începuturilor noastre pe pământ vorbea aceiaşi limbă dar ulterior a fost pedepsit, fiind împărţit în popoare. Iar pentru fiecare popor s-a născut o limbă. Dar omului nu-i trebuiau atâtea limbi deoarece chiar în propria-i limbă acesta nu se înţelege. Omul a rămas încurcat de la origini mai ales atunci când limbajul său a evoluat , când nu a mai dorit să comunice doar lucruri simple legate de vânătoare , hrană, dragoste, spaime etc…Dacă dorim să ne înţelegem, suntem obligaţi să vorbim cât mai simplu cu toate că după uniii cercetători, un popor este considerat a fi la un nivel de civilizaţie înalt în funcţie de complexitatea limbii vorbite în timp ce alţii susţin simplitatea acesteia. Dar poate exista şi o simplitate a limbii care să ducă mesaje complexe, aşa cum este cazul poetului George Bacovia. Acesta în intreaga sa operă foloseşte un număr restrâns de cuvinte dar pe lângă faptul că generează emoţii majore, mesajele sunt profunde. In general marea literatură foloseşte un limbaj simplu, cum este cazul şi al poetului indian, Rabindranath Tagore. Dar sunt şi scriitori cum ar fi Proust sau James Joyce care folosesc un limbaj complex. In romanul “Ulisse”, Joyce foloseşte peste l5.000 de cuvinte în timp ce George Bacovia nu utilizează mai mult de 500 de cuvinte.
Se spune că omul comunică încă din stadiul de “fetus”. Cert este că din prima zi de naştere omul, ca şi celelalte vieţuitoare, începe să comunice. Singura fiinţă care îşi pefecţionează permanent limbajul este omul, tot el este cel care caută cât mai mult cuvinte şi înţelesul acestora. Dar în pezent, comunică omul mai mult decât cel de acum un secol…Este clar, se poate spune că omul comunică mai rapid. Inimaginabil de rapid dacă ne gândim că la începuturile sale comunicarea la distanţă se făcea prin sunete rtimice, fum, foc etc…Dar în comunicarea cotidiană cum este omul. Omul comunică în funcţie de temperament, un extravertit comunică mai mult decât introvertitul. Dar cât trebuinţele generale sunt aceleaşi comunicarea de acum este ca şi ea de acum o sută de ani, o mie de ani, două mii de ani. Zilnic discutăm despre hrană, despre partenerii de viaţă, despe întâmplările prin care am trecut, despre haine, automobile…Sigur, nu mai utilizăm aceleaşi cuvinte şi expresii dar miezul preocupărilor a rămas şi va rămâne şi de acum în colo mult timp acelaşi. Numai când discutăm despre un concept filosofic, despre o operă spirituală , tehnică etc…comunicarea noastră diferă, limbajul căutând complexitatea cuvintelor (dorind ca acestea să acopere termeni) care prin ele însele exprimă sisteme şi iedei. Insă pentru a comunica tebuie să şi vrei să înţelegi ceea ce auzi. Dar în ciuda faptului că se vorbeşte mai mult, de comunicat se comunică tot mai puţin. Omul are tendinţa de a se retage în sine, de a se asculta doar pe el. Şi nu de puţine ori, când vorbeşte cu sine are impresia că a vorbit şi cu altcineva. De unde şi expesiile, eu am înţeles că ai spus că, eu credeam că vrei că, eu mă gândeam că tu ai spus, eu am crezut , sau pur şi simplu, eu aşa am auzit.
Omul învaţă să vorbească dar nu să şi comunice. De aceia ar fi necesară introducerea în studiul primar a ştiinţei comunicării. Anticii o considerau importantă din moment ce toţi aceia care urmau un sistem de învăţământ urmau şi “oratoria”.Cu toate acestea,comunicarea cu sine şi apoi comunicarea cu cei din jurul tău rămâne vitală.Prin studierea şi învăţarea acesteia vom avea mai puţine conflicte şi violenţă şi vom trăi mai puţin în confuzie. In fond, comunicarea nu ţine numai de limba vorbită, de cuvintele utilizate ci şi de dispoziţie, de simpatia care există între cei care doresc să comunice.
Despe ce comunică oamenii cel mai mult pe parcursul unei vieţi?! Sexul (despre plăcere în sine),proprietatea (bani şi ceea ce derivă din aceştia),religia (cea mistică de sorginte divină dar şi cea laică pe care o vom numi simplu:politică).Iată, în principal temele care se siuează în centrul existenţei umane.In acelaşi timp aceste teme le găsim zilnic expuse în presă.Lor li se aduagă mondenităţile şi sportul, dar mai ales fotbalul…
Comunicarea cea mai simplă se face prin intermediul imaginilor. Incepând de la revistele/cărţile ilustate până la cele în mişcare pezentate pe ecranul unui cinematograf, televizor sau chiar miniecranul unui telefon mobil. Mesajul pe care îl conţine o imagine poate fi mai convingător decât un discurs.In acelaşi timp omul ultimiilor douăzeci şi cinci de ani este tributar desenelor animate. Acestea i-au marcat copilăria.Şi tot atât de adevărat este că violenţa “desenelor animate” este mai uşor acceptată de către cei mari,chiar şi de către Consiliul Naţional al Audiovizualului,decât violenţa prezentată în filmele artistice.”Arta războiului” şi “vânătoarea” este genul de joacă al “băieţilor” iar “fetiţele” de mici sunt învăţate că trebuie să stea lângă păpuşile “barbby” şi “să gătească”…Astfel,încă din copilărie se induce o “specializare a comportamentului”.Iar copilul imită în jocurile sale comporamentul văzut la cei mari.”Mămica grijulie, tăticul violent” sunt atitudini pe care le adoptă copiii. Acest joc contină până la maturitate.Chiar şi atunci el se derulează în suconştienul nostru.Dacă în copilărie se vorbeşte o predispoziţie de specializare a comportamentului, la maturitate se poate vorbi de profesionalizarea acestuia. In acelaşi timp “jocul” din copilărie se transformă în unul grav (dar nu foarte), în care sancţiunea sau recompensa devin reale. Sunt conştientizate regulile acestui joc, nucleul acestuia fiind dat de caracterul fiecărui individ. In acelaşi timp, se conturează expresia existenţială a fiecăruia. Foarte puţini sunt aceia care acceptă că ludicul (jocul) nu dispare niciodată din viaţa noastră. Acesta ne însoţeşte permanent.Ultimul spectacol la care participăm este ritualul înmormântării noaste. Dar până atunci ne dorim să rămânem potagoniştii acestui “joc”. Viata !
LUMII CIVILIZATE
După mii de ani de existenţă, omul a învăţat sau nu să comunice? Existenţa stărilor conflictuale ne determină să credem că nu. In acelaşi timp ne punem întrebarea dacă omul de astăzi comunică mai mult decât cel de ieri, sau cel al secolelor anterioare. In Biblie, în Testamentul Vechi , la Facerea. ll. l. , întâlnim capitolul Turnul Babel (într-o traducere liberă am spune turnul încurcăturii). Oamenii erau un singur popor şi toţi vorbeau aceiaşi limbă. Ei au încercat să zidească un turn până la cer, pe o câmpie în ţara Şinear, Dumnzeu a zis:haidem să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. ll. 7. Deci, omul începuturilor noastre pe pământ vorbea aceiaşi limbă dar ulterior a fost pedepsit, fiind împărţit în popoare. Iar pentru fiecare popor s-a născut o limbă. Dar omului nu-i trebuiau atâtea limbi deoarece chiar în propria-i limbă acesta nu se înţelege. Omul a rămas încurcat de la origini mai ales atunci când limbajul său a evoluat , când nu a mai dorit să comunice doar lucruri simple legate de vânătoare , hrană, dragoste, spaime etc…Dacă dorim să ne înţelegem, suntem obligaţi să vorbim cât mai simplu cu toate că după uniii cercetători, un popor este considerat a fi la un nivel de civilizaţie înalt în funcţie de complexitatea limbii vorbite în timp ce alţii susţin simplitatea acesteia. Dar poate exista şi o simplitate a limbii care să ducă mesaje complexe, aşa cum este cazul poetului George Bacovia. Acesta în intreaga sa operă foloseşte un număr restrâns de cuvinte dar pe lângă faptul că generează emoţii majore, mesajele sunt profunde. In general marea literatură foloseşte un limbaj simplu, cum este cazul şi al poetului indian, Rabindranath Tagore. Dar sunt şi scriitori cum ar fi Proust sau James Joyce care folosesc un limbaj complex. In romanul “Ulisse”, Joyce foloseşte peste l5.000 de cuvinte în timp ce George Bacovia nu utilizează mai mult de 500 de cuvinte.
Se spune că omul comunică încă din stadiul de “fetus”. Cert este că din prima zi de naştere omul, ca şi celelalte vieţuitoare, începe să comunice. Singura fiinţă care îşi pefecţionează permanent limbajul este omul, tot el este cel care caută cât mai mult cuvinte şi înţelesul acestora. Dar în pezent, comunică omul mai mult decât cel de acum un secol…Este clar, se poate spune că omul comunică mai rapid. Inimaginabil de rapid dacă ne gândim că la începuturile sale comunicarea la distanţă se făcea prin sunete rtimice, fum, foc etc…Dar în comunicarea cotidiană cum este omul. Omul comunică în funcţie de temperament, un extravertit comunică mai mult decât introvertitul. Dar cât trebuinţele generale sunt aceleaşi comunicarea de acum este ca şi ea de acum o sută de ani, o mie de ani, două mii de ani. Zilnic discutăm despre hrană, despre partenerii de viaţă, despe întâmplările prin care am trecut, despre haine, automobile…Sigur, nu mai utilizăm aceleaşi cuvinte şi expresii dar miezul preocupărilor a rămas şi va rămâne şi de acum în colo mult timp acelaşi. Numai când discutăm despre un concept filosofic, despre o operă spirituală , tehnică etc…comunicarea noastră diferă, limbajul căutând complexitatea cuvintelor (dorind ca acestea să acopere termeni) care prin ele însele exprimă sisteme şi iedei. Insă pentru a comunica tebuie să şi vrei să înţelegi ceea ce auzi. Dar în ciuda faptului că se vorbeşte mai mult, de comunicat se comunică tot mai puţin. Omul are tendinţa de a se retage în sine, de a se asculta doar pe el. Şi nu de puţine ori, când vorbeşte cu sine are impresia că a vorbit şi cu altcineva. De unde şi expesiile, eu am înţeles că ai spus că, eu credeam că vrei că, eu mă gândeam că tu ai spus, eu am crezut , sau pur şi simplu, eu aşa am auzit.
Omul învaţă să vorbească dar nu să şi comunice. De aceia ar fi necesară introducerea în studiul primar a ştiinţei comunicării. Anticii o considerau importantă din moment ce toţi aceia care urmau un sistem de învăţământ urmau şi “oratoria”.Cu toate acestea,comunicarea cu sine şi apoi comunicarea cu cei din jurul tău rămâne vitală.Prin studierea şi învăţarea acesteia vom avea mai puţine conflicte şi violenţă şi vom trăi mai puţin în confuzie. In fond, comunicarea nu ţine numai de limba vorbită, de cuvintele utilizate ci şi de dispoziţie, de simpatia care există între cei care doresc să comunice.
Despe ce comunică oamenii cel mai mult pe parcursul unei vieţi?! Sexul (despre plăcere în sine),proprietatea (bani
Comunicarea cea mai simplă se face prin intermediul imaginilor. Incepând de la revistele/cărţile ilustate până la cele în mişcare pezentate pe ecranul unui cinematograf, televizor sau chiar miniecranul unui telefon mobil. Mesajul pe care îl conţine o imagine poate fi mai convingător decât un discurs.In acelaşi timp omul ultimiilor douăzeci şi cinci de ani este tributar desenelor animate. Acestea i-au marcat copilăria.Şi tot atât de adevărat este că violenţa “desenelor animate” este mai uşor acceptată de către cei mari,chiar şi de către Consiliul Naţional al Audiovizualului,decât violenţa prezentată în filmele artistice.”Arta războiului” şi “vânătoarea” este genul de joacă al “băieţilor” iar “fetiţele” de mici sunt învăţate că trebuie să stea lângă păpuşile “barbby” şi “să gătească”…Astfel,încă din copilărie se induce o “specializare a comportamentului”.Iar copilul imită în jocurile sale comporamentul văzut la cei mari.”Mămica grijulie, tăticul violent” sunt atitudini pe care le adoptă copiii. Acest joc contină până la maturitate.Chiar şi atunci el se derulează în suconştienul nostru.Dacă în copilărie se vorbeşte o predispoziţie de specializare a comportamentului, la maturitate se poate vorbi de profesionalizarea acestuia. In acelaşi timp “jocul” din copilărie se transformă în unul grav (dar nu foarte), în care sancţiunea sau recompensa devin reale. Sunt conştientizate regulile acestui joc, nucleul acestuia fiind dat de caracterul fiecărui individ. In acelaşi timp, se conturează expresia existenţială a fiecăruia. Foarte puţini sunt aceia care acceptă că ludicul (jocul) nu dispare niciodată din viaţa noastră. Acesta ne însoţeşte permanent.Ultimul spectacol la care participăm este ritualul înmormântării noaste. Dar până atunci ne dorim să rămânem potagoniştii acestui “joc”. Viata !
ŞELARU VASILE DESPRE AL SĂU DICŢIONAR INTERZIS
ŞELARU VASILE DESPRE AL SĂU DICŢIONAR INTERZIS
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
Deocamdată, mult prea prinsă în capcana funcţiei politice, literatura română, paradoxal, imatură, însă fără a fi mediocră, este condamnată la mediocritate. În prezent, o nouă generaţie de scriitori de valoare prinde contur fiind prea puţin interesată de a face parte din vreo uniune sau asociaţie...ori de a se angaja în polemici sterile. Însă, celor care vor dori să privească şi asupra culturii locale scrise această lucrare le va oferi o platformă (studiu) de plecare sigură deoarece are la bază adevărul şi cercetarea. Este o garanţie a profunzimii, a onestităţii şi a corectitudinii. Din păcate, chiar aceste atribute m-au expus nepermis de mult în faţa unui sistem literar bolnav (egoist), creat chiar de către cei care astăzi contestă la Braşov, Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor.... De aceia nu voi intra în polemică cu nimeni. Ştiu că natura bolnavă a acestui sistem este muribundă. De asemenea, sunt sigur, funcţia literaturii se va regândi de la sine, intrând în scopurile ei fireşti, în esenţă novatoare, estetice, contemplative şi moralizatoare, apoi vor urma desigur şi alte funcţii, între care şi cele politice şi civice de care literatura autentică nu se va putea despărţi niciodată. Arta deţine proprile mijloace de autoreglare şi de stabilire a valorilor, omul nefiind decât un protagonist al acesteia. Este evident că această lucrare a fost elaborată dintr-o nemărginită dragoste faţă de literatură...
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
Deocamdată, mult prea prinsă în capcana funcţiei politice, literatura română, paradoxal, imatură, însă fără a fi mediocră, este condamnată la mediocritate. În prezent, o nouă generaţie de scriitori de valoare prinde contur fiind prea puţin interesată de a face parte din vreo uniune sau asociaţie...ori de a se angaja în polemici sterile. Însă, celor care vor dori să privească şi asupra culturii locale scrise această lucrare le va oferi o platformă (studiu) de plecare sigură deoarece are la bază adevărul şi cercetarea. Este o garanţie a profunzimii, a onestităţii şi a corectitudinii. Din păcate, chiar aceste atribute m-au expus nepermis de mult în faţa unui sistem literar bolnav (egoist), creat chiar de către cei care astăzi contestă la Braşov, Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor.... De aceia nu voi intra în polemică cu nimeni. Ştiu că natura bolnavă a acestui sistem este muribundă. De asemenea, sunt sigur, funcţia literaturii se va regândi de la sine, intrând în scopurile ei fireşti, în esenţă novatoare, estetice, contemplative şi moralizatoare, apoi vor urma desigur şi alte funcţii, între care şi cele politice şi civice de care literatura autentică nu se va putea despărţi niciodată. Arta deţine proprile mijloace de autoreglare şi de stabilire a valorilor, omul nefiind decât un protagonist al acesteia. Este evident că această lucrare a fost elaborată dintr-o nemărginită dragoste faţă de literatură...
miercuri, 7 ianuarie 2009
NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
ŞELARU VASILE DESPRE AL SĂU DICŢIONAR INTERZIS
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Pentru prima dată în istoria literară a Braşovului, unii membrii ai Uniunii Scriitorilor – filiala Braşov, şi-au exprimat cu vehemenţă dorinţa de a interzice o carte. Acestora li s-a alăturat şi un consilier UDMR, i/responsabil al Culturii Judeţului Braşov. S-au crezut la şedinţele P.C.R.-ului şi în vreme ce vorbeau, aşa precum scrie şi în Scripturi, în loc de cuvinte, pe gură le ieşeau broaşte...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
SCRIITORI ŞI VELEITARI DUPĂ PRINCIPIUL: NU TOŢI ACEIA CARE CÂNTĂ ÎN BAIE SUNT ŞI CÂNTĂREŢI...
Pentru prima dată în istoria literară a Braşovului, unii membrii ai Uniunii Scriitorilor – filiala Braşov, şi-au exprimat cu vehemenţă dorinţa de a interzice o carte. Acestora li s-a alăturat şi un consilier UDMR, i/responsabil al Culturii Judeţului Braşov. S-au crezut la şedinţele P.C.R.-ului şi în vreme ce vorbeau, aşa precum scrie şi în Scripturi, în loc de cuvinte, pe gură le ieşeau broaşte...
Dicţionar sau...Carte de telefon ?!
Pentru unii, un Dicţionar conţine date strict biografice din viaţa autorilor ( dacă se poate modificate pozitiv) şi laudativ excesive privind opera literară a acestora. De exemplu în Mic dicţionar filozofic, ( Ed. Politică- Bucureşti, 1973), la pag. 79, apare numele dictatorului Nicolae Ceauşescu – cu următorul articol : eminent om politic român, militant de seamă al mişcării comuniste şi muncitoreşti, prestigioasă personalitate a vieţii politice internaţionale...ş.a.m.d...Iată cum, un instrument de lucru poate deveni un mijloc de a statisface orgolii de moment. Când este vorba de actualitate, majoritatea criticilor aplică un cod al prudenţei şi al lucrurilor spuse cu o jumătate de măsură, un gen de critică exclamativă în tonul celei practicate cândva de Ion Heliade Rădulescu. Însă literatura română nu se mai află la început când celebrul îndemn, scrieţi băieţi, numai scrieţi era de mare actualitate...
Autorul consideră că, într-o lume modernă, nu poate fi un Dicţionar complet decât acea lucrare ce conţine în cadrul articolului, pe lângă datele statistice privind subiectul cercetat şi opera acestuia, şi o abordare specifică istoriei şi criticii literare. Un Dicţionar nu poate sta într-o bibliotecă asemeni unei cărţi de telefon care peste câţiva ani să expire. Iată de ce prezint cititorilor o operă vie, captivantă, şi astfel Dicţionarul poate fi citit precum o carte, un roman al vieţii literare, nu precum un index. Dacă vreţi, propun un nou concept privind redactarea unui dicţionar.
Pentru unii, nu se face ca într-un dicţionar să fie înscrise chestiuni legate de istoria persoanei, cum că aceasta a fost activist P.C.R. de exemplu sau că beat a intrat cu maşina în clădirea miliţiei şi în urma acestui fapt a fost destituit dintr-o funcţie publică de către politrucii comunişti ş.a.... Ei, uite că autorul nu a dorit să ţină cont de astfel de păreri şi a dorit să prezinte fapte şi atitudini din viaţa scriitorilor care au avut urmări pozitive sau negative şi asupra comunităţii. Oare să nu mai scriem de cineva că a fost condamnat politic deoarece acest gen de date nu sunt importante într-un dicţionar ?! Dar cine stabileşte criteriile absolute care trebuie utilizate la redactarea unui dicţionar şi oare acestea, din când în când, nu ar trebui şi schimbate...spre a da multiple utilităţi lucrării lexicografice ?! Se schimbă reguli gramaticale, chestiuni legate de ortografie etc...de ce nu s-ar schimba şi cele lexicografice ?! Un amic, pe bună dreptate îmi reproşează că nu apar anumite date privind, ba anul morţii, ba anul naşterii...Păi autorul face cercetare prin bibliteci şi arhive şi nu prin cimitire şi nici prin biserici spre a afla datele unuia şi altuia privind anul naşterii şi al morţii – şi în nici un caz nu va depune o listă de „căutaţi” la serviciul de stare civilă al Primăriei... Cine mai ştie unde şi când a murit, spre exemplu concret, Crăciun Maria născută la anul 1909...Poate urmaşii acesteia, poate există şi alte documente dar pe care autorul, în ciuda strădaniei nu le-a aflat. Nici urmaşii acesteia, de-o fi având, nu l-au contactat. Şi atunci, să fi eliminat această autoare din Dicţionar...?!
Într-un cuvânt, autorul ( în acest caz Vasile Şelaru), a devenit - pentru o minoritate a scriitorilor braşoveni, ( de nu cumva între timp se vor transforma într-o majoritate, numai Dumnezeu ştie ), un fel de paria – persona non grata. Concret, mai puţin de zece scriitori lezaţi în amorul propriu – a se citi foşti activişti P.C.R. ori informatori ai securităţii, ori „savanţi” în ale scrisului, având o operă literară mediocră, lipsită de valoare literară cel puţin până în momentul publicării prezentei lucrări, au găsit că Dicţionarul scriitorilor braşoveni şi al veletitarilor este o lucrare infamă. Culmea, acestora li s-au adăugat şi vre-o doi trei angajaţi ba de la Muzeul Casa Mureşenilor ba de la Biblioteca G. Bariţiu enervaţi la culme că nu au fost ei capabili să scrie o astfel de lucrare. Asta este moncher, la noi ca la nimenea. Suntem o naţie cu mari probleme în a ne recunoaşte valoriile, deoarece sistemul la care ne raportăm este dat de axa ordonatelor şi nu a abciselor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)