VASILE ȘELARU/ SERGIU VÂLCU ȘI FRUMOȘII SĂI „SMINTIȚI...”

       Sergiu Vâlcu, a pornit, probabil inspirat și de la cunoscuta piesă de teatru a lui Luigi Pirandello „Șase personaje în căutarea unui autor” - în care viața reală se suprapune peste ficțiune și invers, atunci când a publicat o serie de povestiri sub titlul, ”Romanul unui smintit sau Ultimul jucător de gin rummy” (213 pagini, Ed. Elikon, Cluj-Napoca, 2012). Însă ne duce cu gândul şi spre „Hanul Ancuței” a lui Mihail Sadoveanu cu cele nouă capitole dominate de setea „povestirii”. Deloc întâmplător, romanul debutează printr-un dialog teatral, spectaculos: cum spuneți că vă numiți - mă întrebă politicos vecinul de pat, părea un om de treabă. shakespeare, william shakespeare sau dacă vreți shake cum îmi spun prietenii. Un dialog sorescian, aparent bezmetic ca și absurdul lui Ionescu. Autorul, dintr-o strategie de compoziție, nu utilizează în anumite fragmente semnele de punctuație. Sergiu Vâlcu nu a urmărit firul dramei lui Pirandello, ci doar ideea de a suprapune ficțiunea peste realitate și invers, de a da prilej personajelor de a-și alege destinul. Acestea „evadează” din realitate (un ospiciu!?) în povestirile lui Sergiu Vâlcu. Mai mult, unele își aleg și personajul. Numai Scorilo nu! El merge în povestea lui. Astfel găsim cinci personaje în căutarea unui... roman:  Scorilo, Coclici, Tărășenie, Trestian și Mucus - cel din urmă fiind autorul (Sergiu Vâlcu) dedublat sau triplat uneori. Simularea merge până acolo încât pare că un singur personaj se insinuează sub alte nume. Mai puțin Scorilo. Apare precum un flash și un anume Serj... (probabil de la Sergiu!) Nu iese în evidență locul acțiunii declarat de autor: orașul Brașov! Ar fi putut fi foarte bine declarat oricare alt oraș de provincie.

         Personajele își asumă „sminteala” de a evada din realitatea „smintită și ea” și de a pătrunde pe firul unor povestiri din dorința de a trăi personajul creat de Mucus, autorul „smintit”. Atât de „smintit” de realitate este autorul încât se strecoară în aproape toate personajele sale care vorbesc „oltenește” utilizând perfectul simplu (Sergiu Vâlcu este chiar oltean!!!) De ce vorbește olteanul la perfectul simplu?! Pentru că este perfect și simplu, spune o cunoscută anecdotă. Culmea, Sergiu Vâlcu se lasă furat de perfectul simplu atât de mult încât până și un anume personaj din Făgăraș, născut pe Valea Izei (fără relevanță în povestire), devine oltean. Cităm: Mi-am luat și nevastă, nu chiar aceea pe care o căutam atunci când am plecat de pe malurile Izei (...) Ne mutarăm în miez de vară (...) Lăsarăm bagajele nedesfăcute și pornirăm să probăm... (pag. 32). Întâlnim utilizat perfectul simplu de zeci de ori: zisei în timp, văzuseși la circ (pag22); concluzionai (pag.23); îmi arătai (pag. 24); adresai (pag. 27); se uitară, izbucniră (pag. 30); ș.a.m.d până spre pag. 151, când scrisei (notează un alt personaj „smintit”).

        „Romanul unui smintit...” este doar un pretext de a lega povestiri solitare (ca și Hanul Ancuței). Unul dintre acestea este și momentul Revoluției din decembrie 1989. Conținutul acesteia ridică niște semne de întrebare. Autorul, când relatează revoluția, utilizează câteva nume de „revoluționari” cu familiaritate, ca și cum i-ar fi cunoscut dinaintea evenimentelor: Dezideriu, Demi... (un civil care conduce un detaşament de civili!!!) în vreme ce identitatea altor personaje este explicată, spre exemplu: V. Gogea, redactor al revistei ”Astra”. Iată și un scurt fragment controversat (pag. 129-130): „Eu îi explic (știam de la Lupu) că o astfel de tehnică de luptă nu au trupele de securitate, ea se află în dotarea contraspionajului militar. Mă uit ostentativ la lt.-colonelul Diaconescu (suspectat de Sergiu Vâlcu că ar fi fost șeful contraspionajului militar n.n), dar el întoarce privirea. Să vină generalul Bucur, șeful Securității (...)

- La ordinele dumneavoastră, mi se adresează respectuos.

- Luați megafonul acesta, ieșiți în balcon și vă recomandați ordonând încetarea focului (...)

-  Sunt generalul Bucur și ordon încetarea focului.

Era ora 1, și din clipa aceea nu s-a mai auzit acolo niciun foc de armă.”

Firesc, ne întrebăm: dacă în populație au tras și trupele de contraspionaj militar (posibil și acestea n.n) cum de acestora le comandă încetarea focului generalul de Securitate, Bucur... Ce autoritate ar fi avut un securist fie și general, asupra unei arme distincte, așa cum era Direcția de Informații a Armatei (DIA), subordonată Armatei și nu Securității!!! Cum de autorul are încredere în colonelul Lupu... comandantul trupelor de Securitate (și nu numai, în subordinea acestuia se aflau și trupele antitero, specializate în diversiune și în  represiunea populației nu doar banala pază a „obiectivelor” industriale). Trecând peste aceste confuzii (voite sau nu) ale lui Sergiu Vâlcu dar și peste faptul că Securitatea nu joacă niciun rol criminal în viața personajelor sale, între care și o victimă a fenomenului „Pitești”, ”Romanul unui smintit...”  se transformă pe alocuri în pilde dar și într-o mini culegere de bancuri gen: Pe pământ în fiecare secundă se naște un fraier. Problema este cine ajunge primul la el; Băutura este biserica Satanei! Pildele sunt presărate constant de-alungul textului, multe fiind culese din folclorul urban sau pur și simplu clișee literare. Iată o parte din bancuri: De ce o prostituată nu mănâncă pește­? Răspuns: să nu ia bătaie! Transformat în dialog:

- Fetelor vă place peștele?

- Nu că ne bate! sau „nu suntem noi țara unde portmoneul coboară cu o stație înaintea ta?” Dar și alte dialoguri iuți gen ”D-ale lui Mitică” de I. L. Caragiale. Nu de puține ori, Sergiu Vâlcu imită dialogul metaforic al lui Fănuș Neagu sau Marin Sorescu (vezi, Trei dinți din față). Din când în când metafore superbe bântuie textul: „...se apropie de el, ca păduchele de bibilică; Doar vocea-i era aceiași. Lamă de despicat vise; În vocea lui blândă se odihneau îngeri...; boala subţire a clevetirii; Masa zburdă de bunătăţi;  Albăstrele... au mirosul cerului fără nori. O femeie, cutreieră întregul roman: Svetlana! Doar cu numele. Svetlana se dorește a fi tiparul tuturor femeilor personaj. Svetlana va fi chiar și numele unei iepe! Sergiu Vâlcu ratează personajele. Doar unul singur este bine conturat, și anume Scorilo! Obsedat de pictură. A pictat până și pereții peșterilor.

       „Retragerea” (sinuciderea) personajelor din viața romanului printr-un ultim joc de gim-rummy este o „cheie” facilă, mult prea simplistă și neconvingătoare. Supraviețuiește acestui joc doar... Sergiu Vâlcu (ultimul „smintit” - epitet asumat de autor). Sunt strecurate mici întâmplări, chiar dacă amuzante, în mod artificial, dialogul, în câteva pagini, își pierde savoarea prin exces de metaforă fără a contura imaginea personajelor (ziariști-scriitori). Paginile în care apare schimbul de replici supermetaforizate nu de fiecare dată înseamnă și dialog.

       În schimb, povestirile cu daci și creștinarea acestora, sunt de un umor debordant, dialogul autentic dar și teatralitatea spumoasă a personajelor, și-ar fi găsit locul într-un mini roman satiric, plin de savoarea originalității, ca și romanul lui Ioan Groșan, „O sută de zile la Porțile Orientului” (roman publicat în patru ediții).

... cu Nero am alte socoteli. Vreau să-l scot din minți cu arta mea, să-l umilesc. Poate se enervează într-o bună zi și ne va cuceri, totuși... (...)

- Să ne cucerească?! întrebă dezorientat Decebal.

- Unde n-avem noi norocul ăsta... oftă pentru a treia oară Scorilo.

(...) Vom căpăta abecedare, vom învăța să tragem apa după noi...

- Cum adică să tragi apa după tine? Și cum o apuci?!

- Nici mie nu mi-e clar...

- Vai nouă, ce popor o să ajungem... Omul cade atunci când se izbește de lume...

      Apare și clișeul livresc - parabola celor doi câini puși să se lupte între ei, și cărora le este băgat în cușcă un lup pe care cei doi câini îl vor sfâșia, relatată de Hadrian Daicoviciu (vezi în volumul, Dacii) ecranizată și în filmul Burebista (1980, regia Gheorghe Vitanidis, scenariu Mihnea Gheorghiu).

        Și totuși, umorul personajelor lui Sergiu Vâlcu, atunci când este natural, devine contagios. Aș spune, chiar de excepție. „Romanul unui smintit...” confirmă că Sergiu Vâlcu are talent literar de povestitor dar de scurtă respirație (uneori ostentativ cinematografic). Nu-i lipsește harul scriitoricesc, poate doar răbdarea romanciarului pe care și-o va dobândi în timp. Povestea există, însă pe un spațiu restrâns iar dialogul, bine articulat, are vădită tentă teatrală. Din păcate, epicul specific unui roman, fie el și „al unui smintit...” este cusut cu multă ață albă. Iar pentru a vedea cusătura între texte nu trebuie să fi nici critic literar, nici scriitor, nici măcar un cititor atent. Ceea ce este îmbucurător, și până la urmă asta și contează, față de hemoragia de carte aşezată comercial în vitrinele librăriilor, „Romanul unui smintit...” este o succesiune de povestiri, bancuri, pilde, reflexi despre români, lume și viață, ce pot fi citite până la capăt.