15 noiembrie 1987, are o simbolistică aparte, fiind o revoltă nu numai
socială ci și anticomunistă. Dar să vedem după 26 de ani cum stau lucrurile.
Mult timp s-a vorbit și s-a scris despre
„eroica muncitorime brașoveană”. După 1989, aceeași „eroică muncitorime
brașoveană” adică stegarii (muncitorii de la fabrica de autocamioane) dar și
tractoriștii (de la fabrica de tractoare) au fost în majoritate susținători ai
FSN-ului. Adică exact al acelor activiști și securiști din eșantionul doi al
puterii comuniste. Aproape că nu exista opoziție, exceptând revenirea celor
două partide istorice PNL și PNȚ - atunci fără CD. Astfel, pentru a da
Brașovului o aură de „eroism”, un grup format din indivizi cu o biografie incertă
de la revista ”Astra” a descoperit un lider... cu tupeu proletar care în cele
din urmă a reuşit să se discrediteze singur. S-a încropit și o demonstrație de
stradă cu pancarte pe care scria „15 noiembrie 1987 este cu Astra!”. Dar vremea
a trecut. Ce au făcut „eroii muncitori”?! Unii au ajuns consilieri locali sau
județeni la Brașov, ba mai mult, unul ajunge chiar parlamentar. În tot acest
timp, tot ce era industrie la Brașov dispare. Ce a făcut „eroica muncitorime
brașoveană”?! A asistat cum sunt distruse frabricile. Liderii de sindicat au
prosperat, fiecare pe calea sa, alții s-au disipat prin partide. Sindicalismul
galben, adică acel gen de reprezentare sindicală care a coabitat pe ascuns cu
puterea politică ce s-a succedat în România a trecut foarte lejer peste așa
zisa conştiinţă a muncitorimii braşovene. În prezent „puterea” sindicatelor se
manifestă doar în rândul angajaților statului, în special funcționari publici,
angajați din învățământ dar și cei din zona asistenței medicale. Praful s-a
ales de ideea „revoluționară” a Brașovului. Adevărații lideri ai protestelor de
la 15 noiembrie 1987, sunt trecuți la „și alții” în vreme ce liderii „oficiali”
încă vorbesc cu enfază de trecutul „eroic” al brașovenilor. Dar ceea ce s-a întâmplat cu eroii la Brașov,
în general cu spiritul revoluționar românesc, nu este o excepție, ci o situație
generală care ține mai mult de psihologia poporului român decât de spiritul
unor generații. La noi, energia revoluționară durează foarte puțin. Suntem
blânzi, ne isterizăm brusc și apoi ne trece. Cam cum se întâmplă și cu echipa
de fotbal a naționalei. Joacă cu entuziasm câteva zeci de minute bune și apoi
se pleoștește. Așa suntem noi făcuți. Majoritatea se pleoștesc repede, se pun
pe lins între ei așteptând reprocitatea gestului. Nu suntem clădiți cu un
spirit mare, eroic, înălțător care să ne elibereze de slăbiciunea de a fi
supuși. Psihologic, natura poporului român este feminină. Orice tratat privind
psihologia popoarelor ne include în spiritul muieresc, al ţaţelor.
Suntem în așteptarea unui
lider „el maximo”, numai așa se explică lipsa de reacție în fața nedreptăților,
în fața celor care pur și simplu ne umilesc în fiecare zi. Nu protestăm
împotriva taxelor, împotriva statului tot mai hoț de la o zi la alta în raport
cu cetăţeanul contribuabil. Ne enervăm din te miri ce, ne lamentăm, apoi cădem
în desuetitudine. Absurdul devine un spațiu comun. În fapt, în România, nu
ducem lipsă de oameni cu expertiză, ci de caractere. Nu avem caractere, nu avem
moralitate, nu avem principii. Chestia aceasta o sesiza și I. L. Caragiale și
pentru că nu era luat în serios și-a dat seama că trebuie să își transmită mesajul
rafinat, ironic. Dar din ironia sa subtilă, cultă, am făcut nu de puţine ori băşcălie...
Un gen umoristic evitat subtil de I. L. Caragiale.
Suntem gata să luăm în derâdere orice. Umorul
grobian are prioritate în viaţa cotidiană. „O țară tristă plină de umor” zicea
G. Bacovia. Iată, eroii României, vijelioși în toate protestele lor de fiecare
dată și-au dat cu stângu în dreptu și au uitat de ce erau mânioși. Au uitat de
ce au ieșit în stradă. Suntem blânzi precum păpădia. Degeaba ne enervăm
sângeros din când în când. Nu furia nebună este calea, ci revolta rațională, protestul
echilibrat, acțiuni sigure precum mâna chirurgului când trebuie să elimine
tumora dintr-un organism. Stând cu capul în țărână, dar cu intestinul gros plin
nu este o soluție. Demnitatea, respectul, civilitatea nu se măsoară în calorii
asimilate, ci în cultură. Iar nouă ne lipsește cultura civilității. Adevărat,
avem un fond spiritual nativ, germinativ, spontan, de geniu, dar din păcate
necivilizat. Problema românească ține de barbaria adusă în civilitate, de
spiritul uitat lângă focul din vatră. Iar când acesta se depărtează de „gura
satului” se sălbăticește în infatuare și ostentativitate față de celălalt. Mai
pe scurt, iobagului de îi dai o portocală zice că aceasta are gustul libertății.
Dar liber fiind fără demnitate, fără onoare, totul este deșertăciune. Din păcate,
revoluțiile românilor, excepție făcând cea de la 1848, au rătăcit victoriile ca
de altfel și războaiele cu turcii pe care, ori de câte ori i-am învins într-o
bătălie, nu știu cum s-a făcut, dar birurile peste țară au crescut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu