VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL

VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL DE ATTILA AMBRUS, JÁNOS BALÁZS, ISTVÁN MIHÁLY, CSABO SZÁBO, ILONA SIMION, ATTILA TAMÁSI

Scriitorul, oricare ar fi acesta, trăieşte în şi prin spiritul limbii materne însă el nu poate exista numai în cultura acesteia în fapt se dăruie şi celorlalte culturi. Este, cum spunea Leo Frobenius, Paideumatic. Adică, scriitorul se adresează omului, acelui spirit interior ( teoria organică a culturii) care aparţine universalităţii. În fapt, sufletul nu este etnic. Astfel, şase scriitori maghiari ( aş putea să le spun poate unora şi secui, dar nu ştiu cum se revendică fiecare) publică o incitantă cărticică intitulată „Noi_Mi”, un titlu bilingv, româno-maghiar. Attila Ambrus ( cel prin grija şi bunăvoinţa căruia mi-a parvenit cartea, fapt care m-a bucurat nespus), deschide această mică antologie de proză-publicistică a scriitorilor maghiari din Transilvania : János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási întregesc lucrarea. Mărturisesc că am fost extrem de curios să citesc textele confraţilor maghiari deoarece extrem de rar mă întâlnesc cu spiritul acestora în plan literar. Mă interesa stilul scriitoricesc în primul rând şi poate mai puţin tematica... Însă, în mod surprinzător, plăcut, m-am întâlnit cu un stil viu, ieşit de cele mai multe ori din canoanele postmoderniste şi având fiecare autor o voce distinctă. Îi ştiam pe scriitorii maghiari cu simţul umorului, chiar satirici şi iată-i aşa, ieşiţi de sub uniforma de husari încrâncenaţi şi disciplinaţi după modelul habsburgic care pentru o bună bucată de vreme a dominat cultura maghiară. Sigur, am citit câţiva scriitori maghiari ( nu numai pe cei cu origini transilvănene între care Moldova Győrgy pe care îl devorasem cu sufletul la gură prin anii ’80, romanul „ Îngerul întunecat” mă fermecase... mai ales că prezenta Revoluţia din Ungaria din 1956...). Dar să nu deviez de la esenţă şi să mă opresc asupra celor şase scriitori maghiari, tineri şi plini de talent. Zic şi talent deoarece textele se citesc uşor, unele fiind scrise de autori în limba română altele traduse. Stilul este marcat de spiritul publicistic, dorinţa de senzaţional... care îşi pune amprenta în scriitura acestora. Însă am bănuiala că acest lucru l-au premeditat autorii antologaţi deoarece ei ştiu că fraza scurtă, limpede şi propoziţia simplă, percutantă dau un alt ritm textului şi apoi... urmează abordarea „senzaţionalului” cel care îl poate cutremura uşor pe cititorul slab de înger.
Attila Ambrus îşi împarte discursul publicistic, uşor eseistic, între psihologie şi sociologie, oferind date statistice şi atitudini cotidiene legate de percepţia maghiarului (şi nu numai) citadin, proprietar de apartament la bloc, János Balázs fizează cu memorialistica, Csabo Szabó cu istoria ( printre altele inventariază cu umor nevestele de origine maghiară ale Muşatinilor reuşind să-i maghiarizeze din condei şi pe moldoveni...), István Mihály un satiric care surprinde cu uşurinţă psihologia maghiarilor dar şi a spectatorului de film – amator de psiho-horror, Ilona Simion părunde în antropologie făcând şi o disecţie a basmului şi limbajului acestuia, iar Attila Tamási intospectează zona ştiinţifico-fantastică a celor care, cităm într-un fel, „ cu greu mai fac paşi cu Terra”. Desigur, temele în sine sunt pretexte pentru a transmite mesaje către cititor. Iar cei şase scriitori maghiari Attila Ambrus, János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási reuşesc să convingă cititorul că există o problemă a „minoritarului” din Transilvania care poate fi depăşită doar dacă maghiarii şi românii (cititorii în acest caz), îşi păstrează nealterat spiritul umorului. Desigur, cu umor pot fi discutate şi chestiuni serioase ( autorii chiar o fac), care ne privesc deopotrivă pe toţi aceia care locuim aici, în spaţiul Transilvaniei ( şi nu numai) şi care înţelegem spiritul multicultural, etnic şi lingvistic nu cu toleranţă ci cu naturaleţea pe care o dă firescul. Căci, mă întreb, de ce să tolerez sau să fiu tolerat din moment ce aici, în Transilvania, suntem egali în spirit. Avem o istorie comună, avem nu de puţine ori necazuri dar şi bucurii comune şi ceea ce este şi mai important avem un pământ comun. Ba mai mult, era o vreme, în medievalitate, când şi cimitirele erau comune şi astfel oasele strămoşilor noştri stau laolaltă.
Volumul „ Noi_Mi” era o întreprindere necesară pentru cel care doreşte să ia contact cu literatura contemporană maghiară mai ales acum când astfel de iniţiative sunt extrem de rare ca să nu zic că aproape lipsesc din peisajul publicistic contemporan, mai exact par minuni în prezent în vreme ce, în trecut, aceste iniţiative făceau parte din firesc. Poate, încet, încet ne vom întoarce la normalitate, în fapt acesta este şi mesajul celor şase scriitori maghiari care tratează cu uşurinţă subiecte şi teme care i-ar face pe unii contemporani, români şi maghiari deopotrivă, să tresară. Eu nu pot decât să salut iniţiativa editurii „ Világhirnév” care şi-a asumat colecţia „Cobul Alb” în care a integrat şi această cărticică ( NOI_MI) ce deschide o fereastră în ceea ce riscăm să se transforme într-un nedorit dar posibil zid cultural, spre un spaţiu comun al acelor care îşi asumă transilvanismul concept care, din păcate, este înţeles destul de puţin, nu numai în mediul politic dar şi cel spiritual. Nu mai spun că, o antologie a şase scriitori români, contemporani, tradusă în limba maghiară, ar fi binevenită.