Mărturisesc că niciodată nu am fost animat de spiritul etnic, nu cred în acest concept. Căci prin sângele unui european curge sângele multor popoare... Numai dacă aş fi trăit într-un trib, izolat de restul omenirii, aş fi putut să mă revendic acelui trib... Astfel zic, conştiinţa mea nu poate fi decât de natură naţională, românească, specifică acelei culturi în care am fost educat dar în aceiaşi măsură şi europeană. Cred în România, în statutul de cetăţean român însă mi-aş dori mai profund statutul de cetăţean european. Să nu mă revendic decât ca cetăţean al unui continent şi nu al unei anumite ţări... al unei etnii decât cu valoare simbolică, tradiţională. Cred în Transilvania, în spiritul acesteia, multicultural, multietnic şi multiconfesional... cum cred că pământul Transilvaniei este deopotrivă al românilor, maghiarilor, al saşilor, al şvabilor, al evreilor, al armenilor, al ţiganilor al celor care s-au născut aici şi iubesc locul. Mă pot recunoaşte, adevărat doar parţial ( am şi eu nota mea de subiectivitate), în cartea lui Géza Szávai (Ierusalimul Secuiesc – un roman despre identitate, Budapesta, 2008), pe care am citit-o recent, şi din care citez : „ ...De aceea, la începutul celui de-al treilea mileniu nutresc o speranţă : în Europa unită, de-a lungul hotarelor dintre ţări se vor forma regiuni. Vor prinde din nou viaţă, în firescul lor, unităţi geografice sfârtecate-paralizate până atunci de graniţe. Nicio ţară nu aderă la o altă ţară, ci la continent. La o sumedenie de ţări. În această împrejurare, poate că şi Transilvania – nemafiind uzurpată de nici o altă ţară – şi-ar putea afla echilibrul lăuntric, iar, în afară, ar găsi posibilitatea unei plurale aderări, a unor contacte vii. Printr-o reprivatizare în care şovinismul să nu aibă ce căuta, prin retorocedarea proprietăţii, poate că mulţi dintre saşii vânduţi-izgoniţi ar reveni ( cel puţin pentru vacanţele de vară !) în Ţinutul Săsesc, ce a ajuns să semene – din cauza caselor sale ce stau să cadă, pradă ruinei şi cu ferestrele imobilizate cu scânduri bătute în cuie – cu o sfâşietoare vale a plângerii lovită de blestem... "( pag. 180).
Sunt adeptul profund al Dietei de la Turda din 6-13 ianuarie, 1568, care enunţă un principiu valabil universal, desprins parcă din Cartea Universală a Drepturilor Omului : „ În toate locurile predicatorii să predice şi să facă cunoscută evanghelia fiecare după pricerea sa, iar poporul, dacă vrea s-o primească, bine, iar dacă nu, atunci nimeni cu de-asila să nu-l silească, sufletul său negăsindu-şi liniştea în felul acesta, ci să poată ţine predicatori a căror învăţătură să-i fie lui pe plac, iar pentru asta nimeni dintre superintendenţi şi nici alţii să nu le poată face predicatorilor vreun rău, nimeni să nu fie certat de nimeni pentru religie pe temeiul unor hotărâri anterioare, şi nimănui să nu i se îngăduie să ameninţe cu temniţa sau cu privarea de funcţie din cauza învăţăturii, căci credinţa e dar de la Dumnezeu, şi ea are loc prin auzire, care auzire se face prin cuvântul lui Dumnezeu” ( pag. 315). Un enunţ absolut înălţător pentru fiinţa umană, care a făcut ca naţiunea ortodoxă din Transilvania – nerecunoscută, să fie doar tolerată... Şi atât. Însă, este fapt ştiut că în istoria Transilvaniei au fost şi secvenţe de intoleranţă religioasă sau intoleranţă etnică. Totuşi, o spun fără ezitare, aceasta ar putea constitui un model european de convieţuire deoarece, pentru o îndelungată vreme, naţiunea transilvană nu a fost dată de apartenenţa la o etnie sau la o anumită confesiune ci doar la spaţiul pe care şi l-a asumat aceasta.
Pe parcursul a peste 400 de pagini, textul fiind ilustrat şi de numerose fotografii „de epocă”, Géza Szávai – având un real har scriitoricesc, întreprinde un melanj literar, istoric, memorialistic şi eseistic de excepţie privind în special starea unei comunităţi de evrei în spirit, care trăiau până spre sfârşitul secolului XX localitatea Bezidul Nou – din Ţinutul Secuiesc, astăzi localitatea fiind dispărută de pe hartă... dar şi a ceea ce a fost Principatul Transilvaniei. Odată cu dispariţia localităţii ( astăzi un lac al unei hidrocentrale) Bezidul Nou şi comunitatea acesteia, s-a pierdut şi o parte din spiritul Transilvaniei – un spirit muticonfesional. În fapt chiar spiritul lui Géza Szávai se împarte cu generozitate între acela de „evreu sabatarian”, transilvănean, maghiar – locuieşte la Budapesta ( şi secui aş spune eu) dar şi cetăţean european... lăsând libertatea de exprimare a fiecăruia. Evocarea unui spirit pierdut într-o succesiune de evenimente istorice, aşa cum au fost ele, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul secului XX, nu poate decât să depună mărturie asupra a ceea ce a fost cândva Transilvania şi anume, un model european ale căror valori pot fi actualizate. Şi aici nu este vorba de o nouă trasare a hărţii Europei ci de valorizarea acesteia la nivel continental, în care să putem vorbi de un naţionalism de tip european – continental, şi nu de unul etnic, primitiv, supus patimilor de tot felul. Poate o utopie ( seducătoare) dar trebuie să recunoaştem că este o soluţie pentru viitorul paşnic al popoarelor Europene – ai căror cetăţeni sunt dominaţi încă de o mentalitate fragilă privind apartenenţa şi pasiunea ce o dă conceptul de etnicitate asumat nu de puţine ori până la fanatism.
luni, 29 noiembrie 2010
miercuri, 17 noiembrie 2010
VASILE ŞELARU DESPRE POLIŢIE - ADICĂ POLITICI ŞI CONŞTIINŢĂ PUBLICĂ
Vasile Şelaru despre Poliţie şi conceptul de conştiinţă publică
Poliţia, în sensul ei originar, este tehnica administrativă care conduce statul... ( police – în franceză, polizei – germană. Altcumva spus – politici iar de aici şi... poliţia) Scopul poliţiei este de a mări în permanenţă producţia a ceva nou, chemat să consolideze viaţa civică şi puterea statului... ( Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 59-60.
Pornind de aici oricine poate constata fără efort că realitatea infirmă acest concept generos privind poliţia. Astăzi, în România, Poliţia este o instutuţie care îşi conservă dreptul de a dispune aplicarea legii în raport cu cetăţeanul după propriul interes. Iar interesul este dat de doi factori : factorul politic, cel care numeşte pe aceia care conduc poliţia şi chiar conducătorii acesteia... Ştim, de la Calagiale, că poliţia se află la ordinele politicului şi tot de atunci ştim că leafa poliţistului este mică, de ! După budget coane Fănică... Şi de atunci aşa a rămas.
Cazul asasinatului de tip mafiot de la Piatra Neamţ, amănuntele acestui caz, sunt o confirmare. (Cum o fi ajuns dl. Şoric să obţină virtutea militară în grad de comandor ... este o altă chestiune care mă tulbură dar nu face obiectul acestor însemnări).
Nici la Braşov lucrurile nu sunt mai clare în ceea ce priveşte Poliţia şi relaţia acesteia cu lumea interlopă deoarece au fost răfuieli în public de tip mafiot, s-a negociat cu golanii din Noua, s-a jefuit şi s-a tras cu arma (incidentul fiind soldat cu doi morţi autorul/autorii necunoscuţi până azi)... Nu mai intru în amânunte deoarece ar trebui să amintesc că Braşovul a avut cele mai multe jocuri de întrajutorare între care şi celebrul Caritas unde mii de români şi-au pierdut banii...
Încerc să aflu, să mă dumiresc, ce fel de stat este România şi dacă acest tip de stat periferic în raport cu spiritul civilizaţiei occidentale îşi mai are rostul... din moment ce cetăţeanul – în fapt suveranul statului, este o entitate neglijabilă atunci când vine vorba de drepturile sale şi este luat în calcul doar atunci când este dijmuit.
Ne aflăm într-o perpetuă criză morală pe care nu o putem depăşi deoarece România – cel puţin de la mijlocul secolului al XX-lea, nu mai are caractere ( valori) dispuse să se dedice statului. Se pare că nu suntem guvernabili deoarece ne lipeşte conştiinţa publică. Nu vrem şi nu dorim să impunem cu adevărat programe publice care, odată aplicate, ar trezi şi conştiinţa publică.
Sunt conştient că tot ceea ce scriu eu aici şi acum, sunt doar vorbe fără sens pe care nimeni nu le mai crede. Şi nu ai cum să le crezi deoarece în toate doemeniile ne lipsesc reperele, valorile morale, politice, culturale, ştiinţifice ... etc... iar atunci când acestea au existat nu am ratat ocazia de a le compromite... ( şi mă refer la oamenii de geniu pe care i-a avut România în toate domeniile evocate mai sus). Nu suntem capabili să omagiem pe aceia care s-au dăruit cu întreaga energie şi pricepere binelui public – României şi românilor. În schimb avem un dar unic de a falsifica şi de a mima valorile. (Din fericire ştiinţele exacte şi jocul de şah nu le-am putut falsifica de-alungul trăirii noastre sub veşmântul poporului român).
Din păcate nu am reuşit să depăşim epoca lui Titu Maiorescu. Am rămas încremeniţi în proiect, spunea cineva şi avea dreptate... Vom ieşi din această stare numai când propria noastră conştiinţă ne va releva spiritul critic autentic, când vom putea discerne valorile de ( mediocritatea ridicată la rang de elită) putregai... de cei care din paraziţi ai sistemului valoric şi al moralităţii au devenit aşa zise elite. Din păcate, puţinele valori şi caractere pe care le are România prezentă nu se pot coagula în grupuri dinstincte, apte să se exprime public în mod clar să trezească şi alte conştiinţe pubice. Este un fapt cunoscut că doar elita unei naţiuni este aptă să producă această schimbare legată în primul rând de nevoia conştiinţei publice manifestată în plan civic.
P.S. Zilele acestea îmi arunc ochii pe câteva publicaţii ortodoxe, emanate de „Biserica noastră naţională” – zic astfel în limbajul de lemn al popilor, unde constat că mulţi dintre aceia care compun „colegiile de redacţie” sunt foşti activişti PCR sau foşti/actuali securişti. De, „ păcătosul îşi caută îndreptarea” dar el mai caută şi bănuţul pe care îl dă nevoiaşul în cutia milei. Iată aşadar dulcea noastră morală ortodoxă care îşi hrăneşte foştii prigonitori, adică actualii profitori. Câtă evlavie ! Dar pentru săracii satelor noastre, lipsiţi de pământ ori cei care îl au nu au utilaje să-l lucreze, pentru aceştia cine îşi face milă... În fapt nu trebuie decât un program de susţinere a ţărănimii aşa cum a fost cel pe care l-a avut cândva Banca „Albina” şi ASTRA.
Poliţia, în sensul ei originar, este tehnica administrativă care conduce statul... ( police – în franceză, polizei – germană. Altcumva spus – politici iar de aici şi... poliţia) Scopul poliţiei este de a mări în permanenţă producţia a ceva nou, chemat să consolideze viaţa civică şi puterea statului... ( Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 59-60.
Pornind de aici oricine poate constata fără efort că realitatea infirmă acest concept generos privind poliţia. Astăzi, în România, Poliţia este o instutuţie care îşi conservă dreptul de a dispune aplicarea legii în raport cu cetăţeanul după propriul interes. Iar interesul este dat de doi factori : factorul politic, cel care numeşte pe aceia care conduc poliţia şi chiar conducătorii acesteia... Ştim, de la Calagiale, că poliţia se află la ordinele politicului şi tot de atunci ştim că leafa poliţistului este mică, de ! După budget coane Fănică... Şi de atunci aşa a rămas.
Cazul asasinatului de tip mafiot de la Piatra Neamţ, amănuntele acestui caz, sunt o confirmare. (Cum o fi ajuns dl. Şoric să obţină virtutea militară în grad de comandor ... este o altă chestiune care mă tulbură dar nu face obiectul acestor însemnări).
Nici la Braşov lucrurile nu sunt mai clare în ceea ce priveşte Poliţia şi relaţia acesteia cu lumea interlopă deoarece au fost răfuieli în public de tip mafiot, s-a negociat cu golanii din Noua, s-a jefuit şi s-a tras cu arma (incidentul fiind soldat cu doi morţi autorul/autorii necunoscuţi până azi)... Nu mai intru în amânunte deoarece ar trebui să amintesc că Braşovul a avut cele mai multe jocuri de întrajutorare între care şi celebrul Caritas unde mii de români şi-au pierdut banii...
Încerc să aflu, să mă dumiresc, ce fel de stat este România şi dacă acest tip de stat periferic în raport cu spiritul civilizaţiei occidentale îşi mai are rostul... din moment ce cetăţeanul – în fapt suveranul statului, este o entitate neglijabilă atunci când vine vorba de drepturile sale şi este luat în calcul doar atunci când este dijmuit.
Ne aflăm într-o perpetuă criză morală pe care nu o putem depăşi deoarece România – cel puţin de la mijlocul secolului al XX-lea, nu mai are caractere ( valori) dispuse să se dedice statului. Se pare că nu suntem guvernabili deoarece ne lipeşte conştiinţa publică. Nu vrem şi nu dorim să impunem cu adevărat programe publice care, odată aplicate, ar trezi şi conştiinţa publică.
Sunt conştient că tot ceea ce scriu eu aici şi acum, sunt doar vorbe fără sens pe care nimeni nu le mai crede. Şi nu ai cum să le crezi deoarece în toate doemeniile ne lipsesc reperele, valorile morale, politice, culturale, ştiinţifice ... etc... iar atunci când acestea au existat nu am ratat ocazia de a le compromite... ( şi mă refer la oamenii de geniu pe care i-a avut România în toate domeniile evocate mai sus). Nu suntem capabili să omagiem pe aceia care s-au dăruit cu întreaga energie şi pricepere binelui public – României şi românilor. În schimb avem un dar unic de a falsifica şi de a mima valorile. (Din fericire ştiinţele exacte şi jocul de şah nu le-am putut falsifica de-alungul trăirii noastre sub veşmântul poporului român).
Din păcate nu am reuşit să depăşim epoca lui Titu Maiorescu. Am rămas încremeniţi în proiect, spunea cineva şi avea dreptate... Vom ieşi din această stare numai când propria noastră conştiinţă ne va releva spiritul critic autentic, când vom putea discerne valorile de ( mediocritatea ridicată la rang de elită) putregai... de cei care din paraziţi ai sistemului valoric şi al moralităţii au devenit aşa zise elite. Din păcate, puţinele valori şi caractere pe care le are România prezentă nu se pot coagula în grupuri dinstincte, apte să se exprime public în mod clar să trezească şi alte conştiinţe pubice. Este un fapt cunoscut că doar elita unei naţiuni este aptă să producă această schimbare legată în primul rând de nevoia conştiinţei publice manifestată în plan civic.
P.S. Zilele acestea îmi arunc ochii pe câteva publicaţii ortodoxe, emanate de „Biserica noastră naţională” – zic astfel în limbajul de lemn al popilor, unde constat că mulţi dintre aceia care compun „colegiile de redacţie” sunt foşti activişti PCR sau foşti/actuali securişti. De, „ păcătosul îşi caută îndreptarea” dar el mai caută şi bănuţul pe care îl dă nevoiaşul în cutia milei. Iată aşadar dulcea noastră morală ortodoxă care îşi hrăneşte foştii prigonitori, adică actualii profitori. Câtă evlavie ! Dar pentru săracii satelor noastre, lipsiţi de pământ ori cei care îl au nu au utilaje să-l lucreze, pentru aceştia cine îşi face milă... În fapt nu trebuie decât un program de susţinere a ţărănimii aşa cum a fost cel pe care l-a avut cândva Banca „Albina” şi ASTRA.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)