VASILE ŞELARU DESPRE NICOLAE STOIE : POEZII SALVATE !

Omul caută nemurirea încă de la începuturi, aflăm că din vremea lui Ghilgameş cel care în cele din urmă va fi cuprins de somn chiar înainte de a o primi... Existenţa omului este o problema legată de somn, desigur nu de cel destinat odihnei ci acela al vieţii raţionale. De cele mai multe ori fiinţa umană se situează într-o perpetuă adormire cu ochii deschişi. Nesomnul duce spre propria judecată, capacitatea de a discerne, de a fi o conştiinţă...
Scriitorul, oricare ar fi acesta trăieşte, aspiră întru nemurirea cuvintelor sale picurându-le cu nesomn dacă şi poate. Fiinţa scriitorului în această lume, cam de când este ea, caută nesomnul. În fapt scriitorul este menit să îşi menţină sinele treaz dar şi aproapele... Astfel să intre în dialog cu indivizi conştienţi, raţionali, emotivi... De aceea, în scurta sa viaţă biologică scriitorul pune şi îşi pune întrebări, caută răspunsuri. Astfel şi poetul Nicolae Stoie şi-a pus şi îşi pune multe întrebări privind calitatea operei sale însă se pare că între acestea una îl roade cumplit (mărturisesc că acest spirit al îndoielii şi eu îl port în suflet) : dacă versurile sale au nesomn sau nu, ori dacă vor intra în adormire aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu puzderia scribilor mimetici... care în sinea lor sunt geniali neînţeleşi ( mulţi chemaţi puţini aleşi). Nicolae Stoie ştie că nu este un scrib, că ceea ce simte el aparţine omului universal, celui care încearcă să se înţeleagă pe sine înainte de-a încerca să înţeleagă lumea din jurul său. O spun fără preţiozitate, lipsit de o posibilă presupusă maliţiozitate. Iată de ce se încumetă să publice o antologie a poeziilor sale, preferate nu de către autor, aşa cum se întâmplă cu astfel de cărţi, ci de gustul critic (Poeziile criticilor mei, Alba Iulia, 2011). Coperta volumului mă surprinde deoarece autorul aşează o imagine a sa răsfoind „ Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini până în prezent”, scrisă de subsemnatul ( Şelaru Vasile, atât de blamat şi hulit de scriitorii braşoveni şi în general cam de toţi aceia care nu au citit până la capăt ceea ce am scris) iar pe ultima copertă, între fotografiile criticilor, se află şi fotografia mea... Acestea nu sunt decât precizări şi nimic mai mult, sigur pentru mine flatante.

Volumul Poeziile criticilor mei, conţine şi trimiteri bibliografice ( periodice şi cărţi) fapt care mi se pare meritoriu deoarece munca viitoare a istoriografului poate fi uşurată. De asemenea există şi un interviu, confesiuni ale autorului în dialog cu Maria Vaida (text publicat în rev. „ Gând românesc”, anul III, nr. 4/16, decembrie, 2009, cu precizarea autorului că au fost şi întrebări şi răspunsuri nepreluate în volum, din care nu lipsesc nici ciupiturile la adresa subsemnatului, autor al Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...). Între confesiuni aflăm că autorul este un „bitang” după cum zic ungurii copiilor din flori. Dar nimic nu este mai binecuvântat în această lume decât să fi din flori şi să scrii poezie. Se mai zice, în folclorul românesc, că cei născuţi din flori au fost crescuţi de zâne ( dar asta autorul nu ne spune). Mai aflăm şi cum Nicolae Stoie, aflat la o vârstă fragedă, făcea tumbe prin iarbă şi alte gimbuşlucuri din dorinţa de-a determina o fetiţa ca, minunată de năzdrăvăni, să scape o felie de pâine unsă cu unt şi astfel, pâinea recuperată din iarbă, refuzată de fetiţă, să satisfacă foamea autorului... Reală sau nu întâmplarea, nici nu contează, oricum are şi nostimada ei uşor dramatică, dar frizează şi destinul scriitorului autentic în general. Al aceluia care va învăţa să facă din gândurile sale o pâine, să o taie felii, să le ungă cu untul creaţiei şi să le ofere cu generozitate celor din jur. Scriitorii elaborează în permanenţă gimbuşlucuri în speranţa că cititorii vor rămâne cu „gura căscată”, în speranţa că în cele din urmă le vor fi puşi laurii pe frunte... lauri de care se bucurau deopotrivă olimpicii antichităţii şi împăraţii. Însă pentru a te bucura de lauri trebuie să fi cel mai bun între cei mai buni, să te lupţi cu răul, să faci un bine universal, să cobori în infern şi să te întorci din nou printre ai tăi, să ucizi balauri sau pur şi simplu să dai foc Romei (antice). Adevărat, în parcursul istoriei, omenirea reţine şi alt gen de modele...

Nicolae Stoie elimină, atât cât este omeneşte posibil, doza de subiectivitate, şi oferă cititorului dar şi criticilor o inedită antologie de poezie : ce au remarcat de-a lungul timpului criticii săi, unii poate doar din complezenţă, din cele opt volume de poezie publicate în decursul zecilor de ani
(1967-2007). O astfel de antologie se anticipează a nu fi şi unitară însă nu este cazul... Poeziile criticilor mei, în ciuda aparenţelor, este un volum discursiv care merită citit cu atenţie ( se citeşte cu plăcere iar sub aspect publicistic Nicolae Stoie şi-a atins scopul). În fapt avem în faţă chiromanţia poetică ( obiectivă) a lui Nicolae Stoie. Sub raport estetic se poate spune că sumarul poetic este bine articulat, aş zice chiar fără fisură... ( în fapt nu citim o carte de poezie numai cu ochiul minţii ci în mare măsură şi cu sufletul). Însă, între ochiul minţii şi suflet, sunt situaţii când textul nu vibrează la aceiaşi intensitate pe care, cu siguranţă şi-a dorit-o autorul. Să publici dintr-o întreagă operă poetică doar 24 de poezii (titluri) este un curaj raţional, autocritic, asumat de către foarte puţini scriitori... să nu spun că gestul autorului mi se pare unic (după ştiinţa mea). Vibraţia poeziei lui Nicolae Stoie încadrată în raportul minte-suflet ţine de natura receptorului, de starea acestuia, de cultura pe care o are şi nu în ultimul rând de disponibilitatea de a primi cu adevărat spiritul poeziei. Mărturisesc că am citit cu plăcere întreaga carte, pe altlocuri chiar recitind pasaje animat de bucuria de a mai degusta din emoţia textului şi în cele din urmă mă văd obligat să răspund unei întrebări. În nici un caz dacă Nicolae Stoie este un poet autentic ( chestiune indiscutabilă şi nici nu se pune în analiză o astfel de sintagmă puerilă) însă cât de distinctă este poezia lui Nicolae Stoie în literatura română. Aceasta este, cred eu, întrebarea la care trebuie să răspundă în special criticul şi nu la starea de emoţie pe care o provoacă lectura. Nicolae Manolescu a şi scris o Istorie canonică a literaturii române, în care a inclus, speculativ, şi scriitori mimetici (dar când spun de citirea cu ochii minţii şi ai sufletului fac referire şi la doi critici şi istorici literari braşoveni de prestigiu : Gheorghe Bogdan-Duică cel care aprecia în text numai emoţia pe care cuvântul o poate genera fapt care a dus la o receptare confuză a literaturii şi Ovid Densuşianu cel ce căuta stilul, unicitatea... ca dealtfel şi Maiorescu, Lovinescu. Călinescu... ). Cred într-o istorie critică a literaturii române neideologizată - patimă veche a criticilor de ieri şi de azi. Eu zic că poezia trebuie să ducă emoţia şi unicitatea împreună nu prin tematica ci prin stilul. În fapt literatura este cu mult mai mult decât memorie. Şi atenţie, stilul nu se rezumă doar la estetică. Povestea, oricare ar fi ea, nu mai este nouă. Toate poveştile sunt spuse, iar cele uitate par inedite... Un poet în opera sa poate scrie versuri memorabile ( şi avem mulţi astfel de poeţi care au intrat anonimi în patrimoniul folcloristic ) însă puţini sunt aceia care vor avea un stil care să germineze peste veacuri. Iar opera lor la rândul ei să radieze în scriitura altor scriitori deopotrivă şi în cititor oricare ar fi acesta. Iată de ce, pot spune, cu certitudine, că Nicolae Stoie are versuri memorabile dar în ceea ce priveşte timbrul unic acesta nu se distinge. Stilul nu este germinativ. Sau, mai exact eu, Vasile Şelaru nu reuşesc să-l percep. Este limpede că Nicolae Stoie face parte din Istoria literaturii române... Atât şi nimic mai mult cu toate că autorul şi-ar fi dorit mai mult... (Arătaţi-mi mie un autor autentic care nu şi-ar dori mai mult). Opera sa poetică şi publicistică îl recomandă şi îl aşează în cronologie alfabetică, în Istoria literaturii române iar în ceea ce priveşte Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini şi până în prezent ( în care, cu generozitate răsplătită cu brutalitate, am oferit un spaţiu şi sutelor de veleitari destinaţi memoriei locale în special pentru comunitatea braşoveană al cărui trecut a fost şters în perioada comunistă – în fapt războaiele sunt duse de soldaţi iar aceştia sunt reţinuţi doar sub formă de cifre însă în mod selectiv, îi reţine – parţial, pe cei care au gândit strategia luptei şi prin aceştia înţeleg scriitorii canonici), îl plasează între cei valoroşi dispersând cronologia alfabetică. Şi totuşi pentru a deveni un scriitor canonic este o altă cale... de abordare. Spun cu tristeţe : avem la Braşov, în cele aproape cinci secole de cultură scrisă, contribuţii importante la Istoria literaturii române însă scriitori care să şi producă literatură originală extrem de puţini aceştia putând fi număraţi pe degetele de la două mâini ( indiferent de etnie). În fapt, plasarea unui scriitor în spiritul unei literaturi (atenţie, în istoria acesteia este loc pentru toţi, repet chiar şi pentru veleitari de excepţie) depinde exclusiv de operă ; numai aceasta îi dă scriitorului aura pe care o merită şi în nici un caz critica speculativă dominată de un clasament al valorilor şi nu de selecţia acestora. Prin criticii de conjunctură, lipsiţi de profunzime intelectuală şi onestitate, literatura română actuală s-a dovedit a fi mai mult una de cumetrie dovedind astfel că este incapabilă să se convingă pe sine că este purtătoare de valori autentice consolidându-şi o poziţie marginală. În ceea ce priveşte mediul literar actual de la Braşov cu o altă ocazie.

VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL

VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL DE ATTILA AMBRUS, JÁNOS BALÁZS, ISTVÁN MIHÁLY, CSABO SZÁBO, ILONA SIMION, ATTILA TAMÁSI

Scriitorul, oricare ar fi acesta, trăieşte în şi prin spiritul limbii materne însă el nu poate exista numai în cultura acesteia în fapt se dăruie şi celorlalte culturi. Este, cum spunea Leo Frobenius, Paideumatic. Adică, scriitorul se adresează omului, acelui spirit interior ( teoria organică a culturii) care aparţine universalităţii. În fapt, sufletul nu este etnic. Astfel, şase scriitori maghiari ( aş putea să le spun poate unora şi secui, dar nu ştiu cum se revendică fiecare) publică o incitantă cărticică intitulată „Noi_Mi”, un titlu bilingv, româno-maghiar. Attila Ambrus ( cel prin grija şi bunăvoinţa căruia mi-a parvenit cartea, fapt care m-a bucurat nespus), deschide această mică antologie de proză-publicistică a scriitorilor maghiari din Transilvania : János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási întregesc lucrarea. Mărturisesc că am fost extrem de curios să citesc textele confraţilor maghiari deoarece extrem de rar mă întâlnesc cu spiritul acestora în plan literar. Mă interesa stilul scriitoricesc în primul rând şi poate mai puţin tematica... Însă, în mod surprinzător, plăcut, m-am întâlnit cu un stil viu, ieşit de cele mai multe ori din canoanele postmoderniste şi având fiecare autor o voce distinctă. Îi ştiam pe scriitorii maghiari cu simţul umorului, chiar satirici şi iată-i aşa, ieşiţi de sub uniforma de husari încrâncenaţi şi disciplinaţi după modelul habsburgic care pentru o bună bucată de vreme a dominat cultura maghiară. Sigur, am citit câţiva scriitori maghiari ( nu numai pe cei cu origini transilvănene între care Moldova Győrgy pe care îl devorasem cu sufletul la gură prin anii ’80, romanul „ Îngerul întunecat” mă fermecase... mai ales că prezenta Revoluţia din Ungaria din 1956...). Dar să nu deviez de la esenţă şi să mă opresc asupra celor şase scriitori maghiari, tineri şi plini de talent. Zic şi talent deoarece textele se citesc uşor, unele fiind scrise de autori în limba română altele traduse. Stilul este marcat de spiritul publicistic, dorinţa de senzaţional... care îşi pune amprenta în scriitura acestora. Însă am bănuiala că acest lucru l-au premeditat autorii antologaţi deoarece ei ştiu că fraza scurtă, limpede şi propoziţia simplă, percutantă dau un alt ritm textului şi apoi... urmează abordarea „senzaţionalului” cel care îl poate cutremura uşor pe cititorul slab de înger.
Attila Ambrus îşi împarte discursul publicistic, uşor eseistic, între psihologie şi sociologie, oferind date statistice şi atitudini cotidiene legate de percepţia maghiarului (şi nu numai) citadin, proprietar de apartament la bloc, János Balázs fizează cu memorialistica, Csabo Szabó cu istoria ( printre altele inventariază cu umor nevestele de origine maghiară ale Muşatinilor reuşind să-i maghiarizeze din condei şi pe moldoveni...), István Mihály un satiric care surprinde cu uşurinţă psihologia maghiarilor dar şi a spectatorului de film – amator de psiho-horror, Ilona Simion părunde în antropologie făcând şi o disecţie a basmului şi limbajului acestuia, iar Attila Tamási intospectează zona ştiinţifico-fantastică a celor care, cităm într-un fel, „ cu greu mai fac paşi cu Terra”. Desigur, temele în sine sunt pretexte pentru a transmite mesaje către cititor. Iar cei şase scriitori maghiari Attila Ambrus, János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási reuşesc să convingă cititorul că există o problemă a „minoritarului” din Transilvania care poate fi depăşită doar dacă maghiarii şi românii (cititorii în acest caz), îşi păstrează nealterat spiritul umorului. Desigur, cu umor pot fi discutate şi chestiuni serioase ( autorii chiar o fac), care ne privesc deopotrivă pe toţi aceia care locuim aici, în spaţiul Transilvaniei ( şi nu numai) şi care înţelegem spiritul multicultural, etnic şi lingvistic nu cu toleranţă ci cu naturaleţea pe care o dă firescul. Căci, mă întreb, de ce să tolerez sau să fiu tolerat din moment ce aici, în Transilvania, suntem egali în spirit. Avem o istorie comună, avem nu de puţine ori necazuri dar şi bucurii comune şi ceea ce este şi mai important avem un pământ comun. Ba mai mult, era o vreme, în medievalitate, când şi cimitirele erau comune şi astfel oasele strămoşilor noştri stau laolaltă.
Volumul „ Noi_Mi” era o întreprindere necesară pentru cel care doreşte să ia contact cu literatura contemporană maghiară mai ales acum când astfel de iniţiative sunt extrem de rare ca să nu zic că aproape lipsesc din peisajul publicistic contemporan, mai exact par minuni în prezent în vreme ce, în trecut, aceste iniţiative făceau parte din firesc. Poate, încet, încet ne vom întoarce la normalitate, în fapt acesta este şi mesajul celor şase scriitori maghiari care tratează cu uşurinţă subiecte şi teme care i-ar face pe unii contemporani, români şi maghiari deopotrivă, să tresară. Eu nu pot decât să salut iniţiativa editurii „ Világhirnév” care şi-a asumat colecţia „Cobul Alb” în care a integrat şi această cărticică ( NOI_MI) ce deschide o fereastră în ceea ce riscăm să se transforme într-un nedorit dar posibil zid cultural, spre un spaţiu comun al acelor care îşi asumă transilvanismul concept care, din păcate, este înţeles destul de puţin, nu numai în mediul politic dar şi cel spiritual. Nu mai spun că, o antologie a şase scriitori români, contemporani, tradusă în limba maghiară, ar fi binevenită.