VASILE ȘELARU/ OPOZIȚIA FLEȘCĂITĂ ÎN FAȚA GUVERNULUI HOȚ

Mărturisesc că zilnic mă simt furat de guvernul Ponta. Sunt pus să plătesc numai taxe. Spre exemplu pe factura de plată a consumului de energie electrică plătesc taxa radio, taxa tv., accize consum necomercial, certificate verzi și contribuție cogenerare înaltă eficiență dar atenție, eu am un contract doar pentru furnizarea energiei electrice. Sunt obligat, chiar dacă am venituri ”zero”, să plătesc la Casa de Asigurări de Sănătate. Poate îmi răspunde cineva de la Agenția Națională a Administrației Fiscale (ANAF) cum pot plăti această contribuție dacă eu nu am venituri. Dacă am bani să plătesc CAS-ul înseamnă cu eu fac evaziune fiscală, nu-i așa?! Și atunci? Să nu mai zic că există multiple taxe pentru același tip de produs. Constat că m-am născut pentru a plăti taxe și nu pentru a trăi.

Între condiția de sclav și om liber în România nu există nicio deosebire. Eu trebuie să trăiesc pentru a plăti taxe din care ”băieții deștepți”, din toate partidele și găștile din jurul acestora, să trăiască. De, sărmanii de ei, au și ei amante, am nevoie de viagra, au nevoie de case de vacanță, într-un cuvânt de huzur și prostimea cu cetățenie română trebuie să îi ajute. Și cum nu mai merg afacerile imobiliare, nu mai sunt fabrici de dus la fier vechi, ce s-au gândit. Băgăm taxe! Sigur, mai sunt afaceri de făcut din banii publici în domenii precum sănătatea spre exemplu, de unde dispar miliarde de euro. Uniunea Social Liberală (USL), a promis un trai mai bun și a uitat. A susținut că PDL-iștii au furat dar nu există nici unul chemat pe la DNA sau fie chiar ANI, să ofere explicații. Dar PDL-iștii sunt în opoziție. Au nervii fleșcăiți. Acum câteva zile, madame Andreea Paul fostă și Woss declara de la tribuna Parlamentului: „V-au crescut prețurile!” Adică, cum vine asta?! V-au crescut prețurile! Această doamnă nu face parte din poporul român?!

Abia acum PDL-iștii s-au prins că poporul trăiește prost. Oare nimeni nu vrea să observe că România este dezindustrializată, că nu mai există nici agricultură, că majoritatea românașilor se țin de furt?! Că numai cine fură mai poate supraviețui în România. Guvernul fură de la români, prin taxe și cred că nu există nicio diferență între hoțul de buzunare și Ponta et comp.

România a fost pusă la colț, stă în genunchi: umilită de un președinte labil, care azi spune una mâine alta, umilită și mințită de USL-iști, batjocorită de PDL-iști, aburită de Dan Diaconescu și ”poporul său”. Este nevoie de un OM care să guverneze în numele românilor și pentru români și nu de o șleahtă care să se ploconească la Bruxelles după ce o vreme s-au închinat Moscovei (și celei țariste dar și a celei sovietice) iar alte sute de ani Istambului și Vienei. Am obosit să văd hoția din Țara Românească, să văd cum potlogarii conduc România, să văd mersul șleamp a lui Victor Ponta pe holurile Palatului Victoria și veselia sa perpetuă. Stânga socialistă a sărăcit România, a generat mizerie socială în numele ”protecției” sociale. Am obosit să văd câte un politruc cum dă lecții de prosperitate, cum un președinte când nu ”reevaluează corupți” declară că a fost într-o vizită în SUA când el fusese în Turcia (să fi fost whisky-ul consumat în avion de vină), să văd o opoziție fleșcăită, să văd cum Constituția României se modifică pentru cei care guvernează și nu pentru popor, să văd procuroare cu fețe de fufe de bordel, profesori cărora nu le pasă de elevi. Și totuși nu am obosit să îmi iubesc țara, să iubesc România, să îi respect pe puținii oameni cu un caracter frumos, nealterat, să iubesc spiritul frumos al poporului meu. Țara mea și poporul meu! Nu țara și poporul troglodiților! Țara mea și poporul meu!

Am convingerea că în cele din urmă toți cei care au jefuit țara și au umilit poporul vor fi aruncați în lada de gunoi a istoriei, că România va deveni prosperă precum a și fost odată. Că justiția și dreptatea își vor găsi locul firesc, că România va fi cu adevărat un stat de drept. Bărbați de stat ai României vor fi din nou la conducere, își vor iubi poporul mai presus decât propria lor viață și nu vor uita că o țară care poate hrăni 80 de milioane de oameni nu poate fi una a săracilor.

VASILE ȘELARU/ DUMITRU RENGHEA – UN ÎNȚELEPT AL SATULUI ROMÂNESC

Sunt cărți, adevărat extrem de rare, pe care sufletul și inima le parcurge cu sete, așa cum ai bea un pahar cu apă. Mi s-a întâmplat în aceste zile când, printr-un gest, mai mult de conveniență, bunul meu prieten, Dumitru Ioan Puchianu să-mi ofere o carte: ”Călăuza vieții” – Dumitru Renghea, ed. c2design (Brașov), 2005, 136 pag, scrisă de bunicul său și restituită publicului prin tipar de către acesta. Ar fi putut să i se spună și ”Carte de căpătâi”, adică acel gen de lucrare de a cărei învățătură e bine să nu te desparți nici în somnul odihnei. Am fost mai mult decât plăcut surprins să constat că în mare parte această carte aduce cu ”Almanahul satelor” având menirea de a instrui și informa pe cititor ”de câte în viața de pe pământ a omului dar și în stele și lună” ori ”Calendar” (”Călindar” se zicea în vechime), atoatecuprinzător, specific în secolul Luminilor. Numele lui Dumitru N. Renghea, din localitatea Sohodol-Bran, apare în spațiul publicistic în anul 1929, în renumita revistă ”Albina”, condusă de prof. univ. Ioan Simionescu de la Iași, dar și în anul 1930, în ”Calendarul plugarilor” ca semnatar al unui basm.


Reflexii privind rolul și scopul existenței umane, sfaturi pentru plugari și crescători de animale, note de antropologie, sociologie, psihologie, pedagogie, chiromanție, religie, bune maniere, igienă, siguranța personală, management casnic, genetică, sport etc... toate sunt cuprinse în cartea lui Dumitru Renghea. Am parcurs-o cu mare plăcere, nu pentru că mi-ar fi spus lucruri noi ci pentru că îmi amintea de sfaturile bunicului meu Moise, un învățător dintr-o comună din Covasna, iubitor de țară și oameni dar și ale tatălui, ofițer de ”jăndarmi” în perioada regelui. Și mărturisesc că sfaturile din copilărie, le-am regăsit cu mare drag, deoarece am trăit o ”întâlnire” cu esența familiei românești, spiritul și filosofia de viață a acesteia așa cum se afla până spre mijlocul secolului XX. Astăzi, familia este în disoluție, gregaritatea părinților se regăsește în comportamentul copiilor. (Să fie oare de vină ”omul nou” creat de perioada comunistă? Cine știe?!).

Dumitru Renghea (1900-1976), veteran a două războaie, a fost un țăran care prin strădania sa a acumulat cu mult mai multe cunoștințe decât îi sunt necesare unuia ce ar avea condiția de ”plugar” (termen general sinonim cu cel al trăitorilor în spațiul rural, indiferent de ocupație). Astfel, prin truda minții, pasionat de cunoaștere, a devenit un înțelept. Un spirit moral și auster cum rar se află, poate și puțin introvertit de viața aspră dar perseverent, competitiv, dornic să-și depășească condiția de ”om de la țară”, luptător cu propriul sine și patimile omenești însă și principial. Nu în ultimul rând compasiv pentru cei slabi. La un moment dat, în una din reflexiile sale, notează ființa plăpândă a intelectualilor în raport cu robustețea interioară a celor care trudesc fizic.

Meditativ și observator profund al vieții și al satului românesc dar și al cunoașterii omului, Dumitru Renghea este un înțelept. Credincios dar nu superstițios, autorul ar fi putut intra în ”Academia satului” alături de Moromete dar cu un spirit specific ardelenesc mult mai complex. A trăit într-o istorie nedreaptă, aș spune cumplită și criminală, deoarece putem observa până astăzi că în anul 1946, nu a murit numai ființa țăranului român ci și spiritul acestuia. Dacă vrem să vedem cum arăta cu adevărat mintea satului românesc (cu slăbiciunile și calitățile ei), nu ajunge să citim doar studiile lui Dimitrie Gusti ci iată, acestea pot fi completate și cu observațiile și pasiunile de o viață ale omului Dumitru Renghea. Unele însemnări din cartea ”Călăuza vieții”, sunt note din alte lucrări, altele sunt reflexii și memorii personale ori pur și simplu relatări din viața sa, sau cum se mai zicea odată ”de la lume adunate și la lume date”. În cartea lui Dumitru Renghea, există mai multe parabole, unele originale, altele adunate, care ne amintesc de povestirile Zen. Iată o astfel de povestire ”adunată” de autor poate dintr-o culegere gen ”almanah- revistă” ori pur și simplu din lume, aproape că nici nu are importanță, dar cu certitudine, merită reamintită, mai ales celor doritori de dreptate în această lume: Se zice că odată s-a întâlnit Dreptatea cu Minciuna la un han. Minciuna a zis către Dreptate: ”Vino să ne cinstim împreună.” Dar Dreptatea zise: ”Eu n-am niciun ban la mine ca să plătesc ospățul.” Minciuna atunci zise:”N-ai grijă de asta că eu plătesc!”. Apoi a comandat și după ce s-au ospătat, Minciuna strigă către ospătar care era un băiat tânăr:”Ospătar! Adu-mi restul!” Ospătarul, mirat, zise:”Ce rest să îți dau că încă nu mi-ai dat niciun ban!” Atunci Minciuna se sculă repede de pe scaun și strigă cât o ținea gura: ”Eu ți-am dat o sută de lei și tu nu vrei să îmi dai restul!” Patronul hanului auzind toate acestea, a crezut că băiatul și-a însușit banii și l-a luat la palme. Atunci băiatul își puse mâinile în cap și strigă: ”Dreptate, dreptate, unde ești de nu te arăți odată?” Dar Dreptatea sta ciulită (ascunsă n.a.) că mâncase și ea din acel ospăț. ( pag.12).

În ”Călăuza vieții” întâlnim numeroase astfel de parabole, care mărturisesc, mi-au hrănit copilăria, unele auzite de la bunicul meu, altele de la tata dar și unele pe care nu le știam. Acestea sunt completate de alte parabole și întâmplări originale, izvorâte din experiența de viață a autorului. Capitole importante, valabile și astăzi, sunt și cele referitoare ”la căsătorie” și ”părinți și copii”. Întregul cărții este o lucrare de excepție, așa cum puține mai văd lumina tiparului (ori spațiul publicistic electronic). Multe dintre parabolele prezentate de Dumitru Renghea făceau parte în trecut din ”programa școlară”. Astăzi i se spune ”curriculară școlară” dar este lipsită de substanță iar din școală, învățăcelul de acum se alege cu ”praful de pe tobă”. ”Călăuza vieții” conține nu numai legătura cu lumea veche dar și cu cea contemporană. În fond, bunele maniere, regulile de igienă, orientarea profesională, alegerea matrimonială au rămas actuale. Dar mai există ceva în această carte: viața și experiența unui om între oameni; performanța devenirii sale, de la condiția de ”plugar” la aceea de intelectual. Un intelectual autodidact care se ridică mai presus decât aceia școliți formal, care au trecut ”precum gâsca prin apa cunoașterii” ba chiar și prin propria viață. În fond, nu contează școala, adică numărul claselor absolvite de către Dumitru Renghea, ci substanța vieții cerebrale pe care acesta a parcurs-o. Una de excepție. Omul a trecut prin două războaie, a fost un adept al celor ce au crezut în ”Totul pentru țară”, iar pentru ”vina” de a își iubi patria a plătit cu libertatea așa cum mulți români au pătimit. Cartea lui Dumitru Renghea, ”Călăuza vieții”, trebuie luată în serios, deoarece este ”o carte de învățătură” și mai ales de ”ținere de minte” pentru oricine, fie tânăr, fie bătrân, fie școlar, intelectual ori pur și simplu trăitor al acestei lumi.