Vasile Şelaru privind o scurtă clarificare şi clasificare a înjurăturilor... la adesa sa !
Motto : „ ... mai bine să numărăm pe degete scriitorii decât să avem o sumedenie de spirite impotente ” - G. Bogdan-Duică.
Sigur, odată cu publicarea „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi „ este clar că mi-am asumat şi o sumedenie de atacuri şi eventuale calomni la adresa mea. Cu toate că, cei care citesc cartea constată că nu am minţit şi nu am calominat pe nimeni... scriitorii îţi cunosc bine viaţa personală, ştiu ce au făcut, îi doare că unul a notat cu scrupulozitate faptele lor... din această cauză NIMENI NU A AVUT CURAJUL SĂ MĂ ACŢIONEAZE ÎN JUDECATĂ în ciuda ameninţărilor publice. Firesc, ar fi urmat să le cer despăgubiri la finalul procesului...
Cine va urmări tot ce s-a scris despre mine pe Internet, şi nu numai, va afla ba despre etnia mea ce se scrie cu doi rr, ba despre familia mea, despre mama că este evreică trecută la ortodoxism, că tata o bătea după ce plecau musafirii... despre nivelul meu de inteligenţă şi pricepere în ale literaturii... Spre exemplu, „Elefantul cu breton” scrie că mă pricep la literatură precum coana Chiriţa la limba franceză, este părea sa şi va afla la momentul potrivit un răspuns clarificator în ceea ce mă şi îl priveşte. Din dorinţa de-a epata, ziarul unui talentat acordionist de seară reproduce cu o întârzâiere de o lună articolul „ elefantului...” Chiar eu mă amuzasem copios de remarca „elefantului...” pe care, cu umor şi autoironie, am şi împărtăşit-o unor prieteni... deci nu avea de ce să mă afecteze. Însă, toţi cei care mă atacă nu vor să vadă că lumea scriitoricească de la Braşov se bălăcăreşte într-o apă clocită şi nespălată de comunism, de activiştii P.C.R. de purtătorii de epoleţi pe sub piele şi mai nou de purtătorii de insignuţe pe reverul hainei... pe unii ajutându-i chiar eu să şi le obţină... Nici „presa” braşoveană nu este departe de aceştia deoarece pe lângă „şpăgari şi manglitori de drept comun” mai sunt şi o sumedenie de indivizi cu epoleţi pe sub piele... Sunt uşor de observat după cum scriu, după cum îşi lasă bărbile sau şi le rad... la nevoie, după cum se îmbracă, ce haine poartă şi ce maşini au – culmea, unii nu aveau până mai ieri bani nici să-şi cumpere un dop de la o sticlă cu bere... ba unii veneau şi pe la poarta casei mele să-mi ceară niscavai bani de împrumut... şi acum mă înjură cu dihai... Şi apropo de poartă, se lagă şi de proprietatea mea, de modul în care am fost angajat la „ România liberă”... Răspuns : la ziar m-am angajat prin concurs şi am plecat din orgoliu de a nu fi slugă. Patronul ziarului, Adamenscu a primit în schimb un teren lângă Gara Braşov... de la un fost viceprimar azi primar...de două mandate... Sigur, nu generalizez şi nu voi spune niciodată că toţi ziariştii de la Braşov sunt cu probleme. Sunt foarte mulţi ziarişti braşoveni entuziaşti, naivi, aşa cum încă mai sunt şi eu, şi care cred că în societatea românească există noţiunea de cinste, adevăr, moralitate ... În ceea ce mă priveşte, sunt braşovean, proprietăţile familiei mele sunt în acest oraş, altele în Ţara Bârsei altele în Trei Scaune... deci nu m-am născut într-o grasonieră de bloc şi nici nu am avut mobilă din placaj... Duc o viaţă modestă, la limita sărăciei, însă nu mă plâng, am învăţat să drămuiesc puţinul pe care îl am... Sunt multe chestiuni de spus, cum ar fi chiar şi informaţia care circulă pe Internet... privitoare la persoana mea şi bine controlată de către „cineva”... ( Cine oare ??!!!!) Odată scris numele meu, şelaru vasile, pe un motor de căutare la început se ivesc ... înjurăturile la adresa mea. Aşa iese informaţia de pe google... „ întâmplător”... Băieţii ştiu de ce... Mă opresc aici, cei care vor să mă înjure nu au decât să o facă, eu nu le voi răspunde, acest blog doresc să-l utiliezez doar pentru literatură şi nu pentru bălăcăreală... În ceea ce priveşte clasificarea înjurăturilor la adresa mea rog a se citi Jurnalul lui Salvador Dali şi clasificarea...băşinilor şi a băşinoşilor !
marți, 24 martie 2009
luni, 23 martie 2009
Sergiu Vâlcu - Evanghelia după maghizi / Un roman privind viaţa lui Isus povestită până şi de măgarul Său...
Sergiu Vâlcu - Evanghelia după maghizi / Un roman privind viaţa lui Isus povestită până şi de măgarul Său...
Sergiu Vâlcu debutează la 55 de ani cu un roman, Evanghelia după magizi ( Editura Titronic, 2009) care, suntem siguri, dacă va fi citit va genera multe discuţii aprinse. Dar cine sunt maghizi ?! Aflăm că aceştia sunt povestitori, cei care însoţeau caravanserai-urile, făcuţi să „băsmuiască” doar pe timp de noapte. Dumnezeu a plăsmuit maghidul în ziua a opta şi până a doua zi l-a învăţat toate poveştile lumii. Sedus de poveşti, un rege îşi pierde regatul devenind un rătăcitor prin deşert cu o corabie. Regele, pe numele său Bashtanul ( personaj foarte bine conturat ca şi Ezechil ) este însoţit de Cea mai frumoasă femeie din lume... Dacă tot am amintit de personaje, Phanteras – soldatul roman, executat la începutul cărţii, apare ca o nălucă apoi dispare din nou ca să reapară în momentul curcificării... nu este un personaj convingător. Misteriosul şi simpaticul pelerin... este un personaj prea puţin conturat însă chiar şi aşa devine captivant ca şi Bashtanul dealtfel... Stilul de poveste abordat de Sergiu Vâlcu este seducător, autorul devine la rândul său un maghid, vrăjit într-un fel de băsmuială chiar se întreabă retoric, oare mai există ceva în afara poveştii ? Ritmul de povestire este poematic, aducând într-un fel cu al marilor aiezi ai lumii ( un fel de odisee). Povestea curge frumos, din această cauză punctul ( ca semn ortografic), nu de puţine ori se transformă în virgulă, deoarece imaginile sunt spectaculoase, discursul curge... din gura cui nu te aştepţi. Uneori povestesc maghizii, alteori povestesc personajele... ba chiar şi flacăra focului... Iată, aproape un poem, frază selectată la întâmplare : Cine să mai guste vorbele deşarte, cine să răspundă când bântuie în faţă doar tăceri de vremi călărind ecoul, mila Lui e doar nour de dimineaţă, e roua timpurie ce se duce, casa lui Iacob este foc, casa lui Esau mirişte, casa lui Negheb ciulini, carele de luptă se învălmăşesc şi se ciocnesc pe uliţe şi leii de pe metreze sunt mâncaţi de sabie unul după altul, vărsând sângelor lor cum verşi nisipul. Astfel de fraze poematice sunt comune în romanul „evanghelie” băsmuită. În anumite pasaje, tonul povestirii preia cu succes rostirea autentică evenghelică a apostolilor lui Isus. Mult timp Isus nu apare în poveste există doar prin cuvintele maghizilor, prin întrebări. Ni se reproduce epoca lui Isus, chiar timpul său de dinainte de naştere şi apoi viaţa acestuia prin alte voci. Voci ale maghizilor care nu îi sunt nici ucenici şi nici apropiaţi. Până aici totul pare spectaculos. Captivant chiar. Însă, există şi câteva clişee privind corabia deşertului, biblioteca labirint...bibliotecarul orb. Un capitol, Marele Prizonier ( amintind de un altul deocamdată mai celebru, Marele Inchizitor...), în care Isus face un adevărat rechizitoriu lui Caiafa... marele preot al Templului... Destul de stranie decizia autorului, ştiut fiind faptul că Isus nu a făcut nimănui un rechizitoriu... În fapt, ce nu este „straniu” în Evanghelia după maghizi ( în fapt evanghelii după maghizi, deoarece sunt mai multe povestiri, spuse de mai mulţi...). Isus, este candamnat din motive politice... nu numai religioase... o vor spune mulţi autori, o repetă şi Sergiu Vâlcu... Întreaga mitologie creştină, relatată de maghizi unde din când în când intervine şi povestaşul ( uneori ne face să credem că ar fi autorul) este străbătută de un fior ironic şi de aceia nu poate fi luată în serios... Iată un astfel de fragment când Iosif, tatăl Lui Isus constată că măgăriţa Rashela este gestantă : Şi tu, Rashela ? Ce măgar ţi-a făcut felul, fără ştirea mea ? Puse palma pe burta ei şi percepu pâlpâirea vieţii, abia simţită. Dar mai este o problemă. Odată cu măgăriţa gestantă şi Maria este gravidă ducând în pântec pe Isus. De aici, romanul prinde un alt contur alternând şi mai accentuat între ironie, fantastic, fantezie cu date autentice din viaţa lui Isus. La rândul său, Isus apare ca personaj. Păcat. Existenţa sa nevăzută, misterioasă, era o abordare halucinantă care ţinea în „ priză” cititorul. Acesta ar fi avut în faţă o Evanghelie după maghizi şi o imagine a vieţii lui Isus spusă altcumva decât a fost spusă până acum... Pe parcursul băsmuielii autorul se contrazice. Iată frazele paradoxale : În urma lui, Maria n-avea să mai nască, de parcă Iosif s-ar fi răzbunat pentru că pierduse întâietatea la pântecele femeii ( pag. 85). Astfel, aflăm de la autor că Isus nu a mai avut fraţi... ca într-un alt pasaj, la nici şapte pagini distanţă, să aflăm că ... pentru ca Isus, dimpreună cu fraţii săi, să aibă sandale noi în picioare, mâncare destulă în blid, şi casă prin care să nu treacă vântul ? ( pag. 92).
Singur, autorul urmăreşte firul evenaghelilor însă crează şi un nou univers. Vieţi paralele faţă de cele cunoscute până acum. Mai scandaloase decât în alte romane cu temă asemănătoare... Iosif, tatăl lui Isus, este un individ rapace, care adună şi numără banii rezultaţi în urma faptul că acesta ar fi făcut crucile necesare execuţiilor galilienilor de către romani...Iosif răsturnă în pat punga cu monede şi începu să le numere. În jurul lui, mici şi mari urmăreau încântaţi gesturile largi cu care bărabatul rânduia banii pe categorii, în funcţie de mărime ( pag. 87). Astfel, Iosif nu devine decât un evreu rapace. Isus descoperă din greşeală în atelierul tatălui cele două componente ale crucii ( patibulae şi crux) pe care meşterul le executa separat pentru a nu se afla că el furnizează instrumentele morţii romanilor şi le asamblează. Copilul Isus se urcă pe crucea aşezată pe pământ şi se „ răstingneşte” având deasupra capului floarea de lotus semnătura tâmplarului Iosif. Sigur, autorul forţează nota romanului încercând să şocheze cu orice preţ. În fapt chiar autorul ne vorbeşte de răstignirea unei poveşti ( pag. 133). Când Isus ajunge să fie răstignit există un moment în care măgarul său ( asinul) devine... maghid (povestitor), şi astfel totul cade în derizoriu Am ajuns la sfârşitul vieţii. La treizecişitrei de ani, un asin e nefiresc de bătrân pentru a trăi.Mă aflu pe străzile Ierusalimului şi nu înţeleg, de ce oamenii aceştia îl chinuiesc astfel pe Isus?... Deci, momentul răstignirii lui Isus este relatat chiar de măgarul Său... Mai mult, Isus este răstignit pe o cruce care avea încrustrată floarea de lotus deci, era unul din obiectele fabricate de tatăl Său, Iosif. Ce ironie ! Singur, întregul roman abundă de un limgaj poematic, căutat cu grijă de către autor. Nici un cuvânt la întâmplare. Totuşi, se strecoară şi greşeli, de nuanţă, lipsite de importanţă în economia unui roman care se vrea scandalos. Unii vor fi şocaţi, bulversaţi, citind Evanghelia după maghizi. În ceea ce mă priveşte am receptat un scriitor de talent, având o reală vocaţie literară care din când în când trădează şi un posibilul dramaturg. Iată un decor în viziunea „ prozatorului” expus cu instrumentele „ dramaturgului”. Pe pereţi atârnau sculele de tâmplar, câteva fierăstraie, un joagăr, rigle de măsură, câteva ciocane, un sfredel, tesle, trei rindele. La mijlocul încăperii, bancul de lucru cu menghină la capăt, talaş împrăştiat împrejurul lui. ( pag. 88)... Romanul Evaghelia după maghizi este un adevărat regal pentru cine a citit Biblia, sau o cunoaşte cât de cât şi pentru cine a mai citit şi câteva texte aporcrife legate de viaţa lui Isus. Dacă, personal, receptez textul ca pe o simfonie poematică ( în care „epilogul” şi „ bibliografia” nu îşi găsesc locul – citatele din Biblie şi nu numai sunt uşor de recunoscut nu numai prin caracterul de literă folosit dar şi prin faptul că au fost evocate şi în alte lucrări... epilogul, este năucitor, strică povestea... o ridiculizează... ) este evident şi un scandal căutat cu lumea creştină, cu preoţii, cu evreii chiar... cu oricine se mai poate... deoarece autorul simte nevoia de popularitate încă de la debut... Însă, după cum ştim noi că se desfăşoară evenimentele literare în România, va fi un scandal numai dacă autorul şi-l va regiza. Până atunci, Evanghelia după mahizi rămâne un roman de excepţie... la nivelul compoziţiei. În ceea ce priveşte acţiunea, acesta se poate asocia romanelor de serie şi de profil privind căutarea marilor succese financiare în baza textelor religioase. Pentru acest fapt autorului şi editurii îi este necesar un program de imagine... bine pus la punct. Poate va fi un nou experiment în publicistica românească. Succes !
Sergiu Vâlcu debutează la 55 de ani cu un roman, Evanghelia după magizi ( Editura Titronic, 2009) care, suntem siguri, dacă va fi citit va genera multe discuţii aprinse. Dar cine sunt maghizi ?! Aflăm că aceştia sunt povestitori, cei care însoţeau caravanserai-urile, făcuţi să „băsmuiască” doar pe timp de noapte. Dumnezeu a plăsmuit maghidul în ziua a opta şi până a doua zi l-a învăţat toate poveştile lumii. Sedus de poveşti, un rege îşi pierde regatul devenind un rătăcitor prin deşert cu o corabie. Regele, pe numele său Bashtanul ( personaj foarte bine conturat ca şi Ezechil ) este însoţit de Cea mai frumoasă femeie din lume... Dacă tot am amintit de personaje, Phanteras – soldatul roman, executat la începutul cărţii, apare ca o nălucă apoi dispare din nou ca să reapară în momentul curcificării... nu este un personaj convingător. Misteriosul şi simpaticul pelerin... este un personaj prea puţin conturat însă chiar şi aşa devine captivant ca şi Bashtanul dealtfel... Stilul de poveste abordat de Sergiu Vâlcu este seducător, autorul devine la rândul său un maghid, vrăjit într-un fel de băsmuială chiar se întreabă retoric, oare mai există ceva în afara poveştii ? Ritmul de povestire este poematic, aducând într-un fel cu al marilor aiezi ai lumii ( un fel de odisee). Povestea curge frumos, din această cauză punctul ( ca semn ortografic), nu de puţine ori se transformă în virgulă, deoarece imaginile sunt spectaculoase, discursul curge... din gura cui nu te aştepţi. Uneori povestesc maghizii, alteori povestesc personajele... ba chiar şi flacăra focului... Iată, aproape un poem, frază selectată la întâmplare : Cine să mai guste vorbele deşarte, cine să răspundă când bântuie în faţă doar tăceri de vremi călărind ecoul, mila Lui e doar nour de dimineaţă, e roua timpurie ce se duce, casa lui Iacob este foc, casa lui Esau mirişte, casa lui Negheb ciulini, carele de luptă se învălmăşesc şi se ciocnesc pe uliţe şi leii de pe metreze sunt mâncaţi de sabie unul după altul, vărsând sângelor lor cum verşi nisipul. Astfel de fraze poematice sunt comune în romanul „evanghelie” băsmuită. În anumite pasaje, tonul povestirii preia cu succes rostirea autentică evenghelică a apostolilor lui Isus. Mult timp Isus nu apare în poveste există doar prin cuvintele maghizilor, prin întrebări. Ni se reproduce epoca lui Isus, chiar timpul său de dinainte de naştere şi apoi viaţa acestuia prin alte voci. Voci ale maghizilor care nu îi sunt nici ucenici şi nici apropiaţi. Până aici totul pare spectaculos. Captivant chiar. Însă, există şi câteva clişee privind corabia deşertului, biblioteca labirint...bibliotecarul orb. Un capitol, Marele Prizonier ( amintind de un altul deocamdată mai celebru, Marele Inchizitor...), în care Isus face un adevărat rechizitoriu lui Caiafa... marele preot al Templului... Destul de stranie decizia autorului, ştiut fiind faptul că Isus nu a făcut nimănui un rechizitoriu... În fapt, ce nu este „straniu” în Evanghelia după maghizi ( în fapt evanghelii după maghizi, deoarece sunt mai multe povestiri, spuse de mai mulţi...). Isus, este candamnat din motive politice... nu numai religioase... o vor spune mulţi autori, o repetă şi Sergiu Vâlcu... Întreaga mitologie creştină, relatată de maghizi unde din când în când intervine şi povestaşul ( uneori ne face să credem că ar fi autorul) este străbătută de un fior ironic şi de aceia nu poate fi luată în serios... Iată un astfel de fragment când Iosif, tatăl Lui Isus constată că măgăriţa Rashela este gestantă : Şi tu, Rashela ? Ce măgar ţi-a făcut felul, fără ştirea mea ? Puse palma pe burta ei şi percepu pâlpâirea vieţii, abia simţită. Dar mai este o problemă. Odată cu măgăriţa gestantă şi Maria este gravidă ducând în pântec pe Isus. De aici, romanul prinde un alt contur alternând şi mai accentuat între ironie, fantastic, fantezie cu date autentice din viaţa lui Isus. La rândul său, Isus apare ca personaj. Păcat. Existenţa sa nevăzută, misterioasă, era o abordare halucinantă care ţinea în „ priză” cititorul. Acesta ar fi avut în faţă o Evanghelie după maghizi şi o imagine a vieţii lui Isus spusă altcumva decât a fost spusă până acum... Pe parcursul băsmuielii autorul se contrazice. Iată frazele paradoxale : În urma lui, Maria n-avea să mai nască, de parcă Iosif s-ar fi răzbunat pentru că pierduse întâietatea la pântecele femeii ( pag. 85). Astfel, aflăm de la autor că Isus nu a mai avut fraţi... ca într-un alt pasaj, la nici şapte pagini distanţă, să aflăm că ... pentru ca Isus, dimpreună cu fraţii săi, să aibă sandale noi în picioare, mâncare destulă în blid, şi casă prin care să nu treacă vântul ? ( pag. 92).
Singur, autorul urmăreşte firul evenaghelilor însă crează şi un nou univers. Vieţi paralele faţă de cele cunoscute până acum. Mai scandaloase decât în alte romane cu temă asemănătoare... Iosif, tatăl lui Isus, este un individ rapace, care adună şi numără banii rezultaţi în urma faptul că acesta ar fi făcut crucile necesare execuţiilor galilienilor de către romani...Iosif răsturnă în pat punga cu monede şi începu să le numere. În jurul lui, mici şi mari urmăreau încântaţi gesturile largi cu care bărabatul rânduia banii pe categorii, în funcţie de mărime ( pag. 87). Astfel, Iosif nu devine decât un evreu rapace. Isus descoperă din greşeală în atelierul tatălui cele două componente ale crucii ( patibulae şi crux) pe care meşterul le executa separat pentru a nu se afla că el furnizează instrumentele morţii romanilor şi le asamblează. Copilul Isus se urcă pe crucea aşezată pe pământ şi se „ răstingneşte” având deasupra capului floarea de lotus semnătura tâmplarului Iosif. Sigur, autorul forţează nota romanului încercând să şocheze cu orice preţ. În fapt chiar autorul ne vorbeşte de răstignirea unei poveşti ( pag. 133). Când Isus ajunge să fie răstignit există un moment în care măgarul său ( asinul) devine... maghid (povestitor), şi astfel totul cade în derizoriu Am ajuns la sfârşitul vieţii. La treizecişitrei de ani, un asin e nefiresc de bătrân pentru a trăi.Mă aflu pe străzile Ierusalimului şi nu înţeleg, de ce oamenii aceştia îl chinuiesc astfel pe Isus?... Deci, momentul răstignirii lui Isus este relatat chiar de măgarul Său... Mai mult, Isus este răstignit pe o cruce care avea încrustrată floarea de lotus deci, era unul din obiectele fabricate de tatăl Său, Iosif. Ce ironie ! Singur, întregul roman abundă de un limgaj poematic, căutat cu grijă de către autor. Nici un cuvânt la întâmplare. Totuşi, se strecoară şi greşeli, de nuanţă, lipsite de importanţă în economia unui roman care se vrea scandalos. Unii vor fi şocaţi, bulversaţi, citind Evanghelia după maghizi. În ceea ce mă priveşte am receptat un scriitor de talent, având o reală vocaţie literară care din când în când trădează şi un posibilul dramaturg. Iată un decor în viziunea „ prozatorului” expus cu instrumentele „ dramaturgului”. Pe pereţi atârnau sculele de tâmplar, câteva fierăstraie, un joagăr, rigle de măsură, câteva ciocane, un sfredel, tesle, trei rindele. La mijlocul încăperii, bancul de lucru cu menghină la capăt, talaş împrăştiat împrejurul lui. ( pag. 88)... Romanul Evaghelia după maghizi este un adevărat regal pentru cine a citit Biblia, sau o cunoaşte cât de cât şi pentru cine a mai citit şi câteva texte aporcrife legate de viaţa lui Isus. Dacă, personal, receptez textul ca pe o simfonie poematică ( în care „epilogul” şi „ bibliografia” nu îşi găsesc locul – citatele din Biblie şi nu numai sunt uşor de recunoscut nu numai prin caracterul de literă folosit dar şi prin faptul că au fost evocate şi în alte lucrări... epilogul, este năucitor, strică povestea... o ridiculizează... ) este evident şi un scandal căutat cu lumea creştină, cu preoţii, cu evreii chiar... cu oricine se mai poate... deoarece autorul simte nevoia de popularitate încă de la debut... Însă, după cum ştim noi că se desfăşoară evenimentele literare în România, va fi un scandal numai dacă autorul şi-l va regiza. Până atunci, Evanghelia după mahizi rămâne un roman de excepţie... la nivelul compoziţiei. În ceea ce priveşte acţiunea, acesta se poate asocia romanelor de serie şi de profil privind căutarea marilor succese financiare în baza textelor religioase. Pentru acest fapt autorului şi editurii îi este necesar un program de imagine... bine pus la punct. Poate va fi un nou experiment în publicistica românească. Succes !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)