VASILE ȘELARU/ SERGIU VÂLCU ȘI FRUMOȘII SĂI „SMINTIȚI...”

       Sergiu Vâlcu, a pornit, probabil inspirat și de la cunoscuta piesă de teatru a lui Luigi Pirandello „Șase personaje în căutarea unui autor” - în care viața reală se suprapune peste ficțiune și invers, atunci când a publicat o serie de povestiri sub titlul, ”Romanul unui smintit sau Ultimul jucător de gin rummy” (213 pagini, Ed. Elikon, Cluj-Napoca, 2012). Însă ne duce cu gândul şi spre „Hanul Ancuței” a lui Mihail Sadoveanu cu cele nouă capitole dominate de setea „povestirii”. Deloc întâmplător, romanul debutează printr-un dialog teatral, spectaculos: cum spuneți că vă numiți - mă întrebă politicos vecinul de pat, părea un om de treabă. shakespeare, william shakespeare sau dacă vreți shake cum îmi spun prietenii. Un dialog sorescian, aparent bezmetic ca și absurdul lui Ionescu. Autorul, dintr-o strategie de compoziție, nu utilizează în anumite fragmente semnele de punctuație. Sergiu Vâlcu nu a urmărit firul dramei lui Pirandello, ci doar ideea de a suprapune ficțiunea peste realitate și invers, de a da prilej personajelor de a-și alege destinul. Acestea „evadează” din realitate (un ospiciu!?) în povestirile lui Sergiu Vâlcu. Mai mult, unele își aleg și personajul. Numai Scorilo nu! El merge în povestea lui. Astfel găsim cinci personaje în căutarea unui... roman:  Scorilo, Coclici, Tărășenie, Trestian și Mucus - cel din urmă fiind autorul (Sergiu Vâlcu) dedublat sau triplat uneori. Simularea merge până acolo încât pare că un singur personaj se insinuează sub alte nume. Mai puțin Scorilo. Apare precum un flash și un anume Serj... (probabil de la Sergiu!) Nu iese în evidență locul acțiunii declarat de autor: orașul Brașov! Ar fi putut fi foarte bine declarat oricare alt oraș de provincie.

         Personajele își asumă „sminteala” de a evada din realitatea „smintită și ea” și de a pătrunde pe firul unor povestiri din dorința de a trăi personajul creat de Mucus, autorul „smintit”. Atât de „smintit” de realitate este autorul încât se strecoară în aproape toate personajele sale care vorbesc „oltenește” utilizând perfectul simplu (Sergiu Vâlcu este chiar oltean!!!) De ce vorbește olteanul la perfectul simplu?! Pentru că este perfect și simplu, spune o cunoscută anecdotă. Culmea, Sergiu Vâlcu se lasă furat de perfectul simplu atât de mult încât până și un anume personaj din Făgăraș, născut pe Valea Izei (fără relevanță în povestire), devine oltean. Cităm: Mi-am luat și nevastă, nu chiar aceea pe care o căutam atunci când am plecat de pe malurile Izei (...) Ne mutarăm în miez de vară (...) Lăsarăm bagajele nedesfăcute și pornirăm să probăm... (pag. 32). Întâlnim utilizat perfectul simplu de zeci de ori: zisei în timp, văzuseși la circ (pag22); concluzionai (pag.23); îmi arătai (pag. 24); adresai (pag. 27); se uitară, izbucniră (pag. 30); ș.a.m.d până spre pag. 151, când scrisei (notează un alt personaj „smintit”).

        „Romanul unui smintit...” este doar un pretext de a lega povestiri solitare (ca și Hanul Ancuței). Unul dintre acestea este și momentul Revoluției din decembrie 1989. Conținutul acesteia ridică niște semne de întrebare. Autorul, când relatează revoluția, utilizează câteva nume de „revoluționari” cu familiaritate, ca și cum i-ar fi cunoscut dinaintea evenimentelor: Dezideriu, Demi... (un civil care conduce un detaşament de civili!!!) în vreme ce identitatea altor personaje este explicată, spre exemplu: V. Gogea, redactor al revistei ”Astra”. Iată și un scurt fragment controversat (pag. 129-130): „Eu îi explic (știam de la Lupu) că o astfel de tehnică de luptă nu au trupele de securitate, ea se află în dotarea contraspionajului militar. Mă uit ostentativ la lt.-colonelul Diaconescu (suspectat de Sergiu Vâlcu că ar fi fost șeful contraspionajului militar n.n), dar el întoarce privirea. Să vină generalul Bucur, șeful Securității (...)

- La ordinele dumneavoastră, mi se adresează respectuos.

- Luați megafonul acesta, ieșiți în balcon și vă recomandați ordonând încetarea focului (...)

-  Sunt generalul Bucur și ordon încetarea focului.

Era ora 1, și din clipa aceea nu s-a mai auzit acolo niciun foc de armă.”

Firesc, ne întrebăm: dacă în populație au tras și trupele de contraspionaj militar (posibil și acestea n.n) cum de acestora le comandă încetarea focului generalul de Securitate, Bucur... Ce autoritate ar fi avut un securist fie și general, asupra unei arme distincte, așa cum era Direcția de Informații a Armatei (DIA), subordonată Armatei și nu Securității!!! Cum de autorul are încredere în colonelul Lupu... comandantul trupelor de Securitate (și nu numai, în subordinea acestuia se aflau și trupele antitero, specializate în diversiune și în  represiunea populației nu doar banala pază a „obiectivelor” industriale). Trecând peste aceste confuzii (voite sau nu) ale lui Sergiu Vâlcu dar și peste faptul că Securitatea nu joacă niciun rol criminal în viața personajelor sale, între care și o victimă a fenomenului „Pitești”, ”Romanul unui smintit...”  se transformă pe alocuri în pilde dar și într-o mini culegere de bancuri gen: Pe pământ în fiecare secundă se naște un fraier. Problema este cine ajunge primul la el; Băutura este biserica Satanei! Pildele sunt presărate constant de-alungul textului, multe fiind culese din folclorul urban sau pur și simplu clișee literare. Iată o parte din bancuri: De ce o prostituată nu mănâncă pește­? Răspuns: să nu ia bătaie! Transformat în dialog:

- Fetelor vă place peștele?

- Nu că ne bate! sau „nu suntem noi țara unde portmoneul coboară cu o stație înaintea ta?” Dar și alte dialoguri iuți gen ”D-ale lui Mitică” de I. L. Caragiale. Nu de puține ori, Sergiu Vâlcu imită dialogul metaforic al lui Fănuș Neagu sau Marin Sorescu (vezi, Trei dinți din față). Din când în când metafore superbe bântuie textul: „...se apropie de el, ca păduchele de bibilică; Doar vocea-i era aceiași. Lamă de despicat vise; În vocea lui blândă se odihneau îngeri...; boala subţire a clevetirii; Masa zburdă de bunătăţi;  Albăstrele... au mirosul cerului fără nori. O femeie, cutreieră întregul roman: Svetlana! Doar cu numele. Svetlana se dorește a fi tiparul tuturor femeilor personaj. Svetlana va fi chiar și numele unei iepe! Sergiu Vâlcu ratează personajele. Doar unul singur este bine conturat, și anume Scorilo! Obsedat de pictură. A pictat până și pereții peșterilor.

       „Retragerea” (sinuciderea) personajelor din viața romanului printr-un ultim joc de gim-rummy este o „cheie” facilă, mult prea simplistă și neconvingătoare. Supraviețuiește acestui joc doar... Sergiu Vâlcu (ultimul „smintit” - epitet asumat de autor). Sunt strecurate mici întâmplări, chiar dacă amuzante, în mod artificial, dialogul, în câteva pagini, își pierde savoarea prin exces de metaforă fără a contura imaginea personajelor (ziariști-scriitori). Paginile în care apare schimbul de replici supermetaforizate nu de fiecare dată înseamnă și dialog.

       În schimb, povestirile cu daci și creștinarea acestora, sunt de un umor debordant, dialogul autentic dar și teatralitatea spumoasă a personajelor, și-ar fi găsit locul într-un mini roman satiric, plin de savoarea originalității, ca și romanul lui Ioan Groșan, „O sută de zile la Porțile Orientului” (roman publicat în patru ediții).

... cu Nero am alte socoteli. Vreau să-l scot din minți cu arta mea, să-l umilesc. Poate se enervează într-o bună zi și ne va cuceri, totuși... (...)

- Să ne cucerească?! întrebă dezorientat Decebal.

- Unde n-avem noi norocul ăsta... oftă pentru a treia oară Scorilo.

(...) Vom căpăta abecedare, vom învăța să tragem apa după noi...

- Cum adică să tragi apa după tine? Și cum o apuci?!

- Nici mie nu mi-e clar...

- Vai nouă, ce popor o să ajungem... Omul cade atunci când se izbește de lume...

      Apare și clișeul livresc - parabola celor doi câini puși să se lupte între ei, și cărora le este băgat în cușcă un lup pe care cei doi câini îl vor sfâșia, relatată de Hadrian Daicoviciu (vezi în volumul, Dacii) ecranizată și în filmul Burebista (1980, regia Gheorghe Vitanidis, scenariu Mihnea Gheorghiu).

        Și totuși, umorul personajelor lui Sergiu Vâlcu, atunci când este natural, devine contagios. Aș spune, chiar de excepție. „Romanul unui smintit...” confirmă că Sergiu Vâlcu are talent literar de povestitor dar de scurtă respirație (uneori ostentativ cinematografic). Nu-i lipsește harul scriitoricesc, poate doar răbdarea romanciarului pe care și-o va dobândi în timp. Povestea există, însă pe un spațiu restrâns iar dialogul, bine articulat, are vădită tentă teatrală. Din păcate, epicul specific unui roman, fie el și „al unui smintit...” este cusut cu multă ață albă. Iar pentru a vedea cusătura între texte nu trebuie să fi nici critic literar, nici scriitor, nici măcar un cititor atent. Ceea ce este îmbucurător, și până la urmă asta și contează, față de hemoragia de carte aşezată comercial în vitrinele librăriilor, „Romanul unui smintit...” este o succesiune de povestiri, bancuri, pilde, reflexi despre români, lume și viață, ce pot fi citite până la capăt.

VASILE ŞELARU/ AFERIM ŢIE, ROMÂNIE PROASTĂ!

    Agenția de Supraveghere Financiară se dovedește a fi doar una din „reginele” banilor de campanie electorală (micii, berea, uleiul, zahărul ș.a.m.d. dar și plata pupincuriștilor). Băieții deștepți au sifonat banii companiilor de asigurări unde au avut chef, spre ce partide au dorit și chiar spre trusturi media. Ce a fost odată ziarul „România liberă” și ce a ajuns sub patronajul lui Dan Adamescu încă „neinvitat” la DNA și directorii Hurezeanu&Turturică. Vinovat de distrugerea ziarului „România liberă” rămâne Petre Mihai Băcanu, omulețul vax (zic astfel deoarece l-am cunoscut foarte bine) care declara că a ieșit la „pensie” cu doar 3.000 de dolari în cont și urmează să scrie nu știu ce cărți... Nu am auzit de nicio carte publicată de mediocrul ziarist. Nu a fost singurul personaj de rahat de la prestigiosul cotidian „România liberă”: cine mai știe ceva de politrucul (absolvent al Academiei „Ștefan Gheorghiu”) ajuns secretar de redacție, „Lucică” alias Eliade Bălan căruia îi scria editorialele bătrânul răposat Petre Ignat - omul (aproape anonim pentru cititori) pe umerii căruia a stat cotidianul „România liberă” mulți ani.

         Dar să mă întorc spre cei de la ASF, răsplătiți precum nababii pentru a acoperi furăciuni. Mii de asigurați ai companiilor de asigurare au rămas cu buza umflată, iar polița de asigurare s-a transformat într-un bilet de loterie. Culmea este că statul este cel care obligă pe fiecare cetățean să se asigure dar nu îi garantează polița de asigurare în situația în care compania de asigurări o ia razna... Uite așa, șmecherii României s-au spălat pe mâini. Băsescu joacă tontoroiul pe tot ceea ce ar însemna ideea statului de drept. Nici USL nu se lasă mai prejos. Un circ al declarațiilor politice. Liderii USL au uitat cu desăvârșire că au fost votați pentru a rezolva în primul rând problema Băsescu. Hoțiile se succed în același ritm, doar protagoniștii acestora se mai schimbă. Este clar că România nu poate fi guvernată: se autoguvernează.

        Aproape că este greu să găsești un limbaj potrivit pentru a descrie ce se întâmplă în mediul politic românesc. Madam Mariana Câmpeanu ar fi trebuit să își dea imediat demisia. Pe cine încearcă aceasta să lămurească cum că, un bolnav de Parkinson, se urcă la volan în urma tratamentului. Hai sictir madam! (Pardon de expresie dar nu mai „poci” de porci și scroafe).

        În România sunt mii de oameni care au cu adevărat nevoie de sprijinul statului: oameni paralizați care își plâng neputința, oameni suferinzi în fază terminală (aproape de moarte) care caută cu disperare un medicament care să le amelioreze doar durerea, oameni care pur și simplu își doresc să moară decent deoarece nu mai pot suporta umilința de a fi plimbați de la o instituție la alta pentru a dovedi că un membru lipsă (mână sau picior) nu le mai crește... Sărăcia cronică devine un titlu de glorie în ochii prim ministrului Victor Ponta, mândru nevoie mare să prezinte o statistică pozitivă. Este un lucru știut că statistica nu numai că nu ține de foame, dar nici nu reflectă realitatea vieții economice a celor mulți.

     Ce partid oare mai poate convinge că poate lucra pentru popor? Ce partid politic sau ce lider îi poate convinge pe români că vor avea un trai decent într-un termen foarte scurt?! Din păcate nu poate fi identificat în spațiul politic actual. Politica românească a ajuns o afacere de clan față de ceea ce ar trebui să fie: administrarea statului în folosul cetățeanului! Parlamentarismul se dovedește a fi total infect și ineficient deoarece acesta nu se manifestă în interesul poporului. Nu avem o Constituție care să asigure un echilibru între puterile statului și independența acestora, iar legile pe care le avem par a fi aplicate după cum dictează interesul momentului. G. Becali, bolnav, este ținut în închisoare în bătaia de joc a poporului sau numai din cauza abrutizării și opacității judecătorilor. Oricum, dreptatea juridică în România este un lux, nu un drept natural. Mai vorbește cineva de agenda cetățeanului, de coșul zilnic, de o reformă reală a statului?! NU! Politicul dictează agenda publică. Ar fi trebuit să fie invers. România rămâne, cel puțin până la acest moment, o țară încremenită în proiecte. Unde sunt marile hoții ale PDL-iștilor din primării, consilii județene și ministere... Ce a făcut majoritatea parlamentară USL pentru popor?! Dar guvernul USL?! Nu suntem decât victimele propriilor credulități și infinitei amăgiri. Hoții se înțeleg între ei. Nimeni nu mai are puterea de a lupta și nici voința de a schimba clasa politică neocomunistă, de a construi instituții puternice care să slujească poporul. Poporul a ajuns o noțiune goală, abstractă, lipsită de sens care își găsește rolul doar în campaniile electorale - marea prosteală când fiecare sărac așteaptă pomană în schimbul votului său. Iar săraci sunt mulți. Sărăcia umblă mână în mână cu ignoranța și tupeul fără margini a neocomuniștilor și neosecuriștilor - categorii înavuțite ilicit și îmbuibate. Obrăznicia și incompetența blajină a marianelor câmpeanu, rotirea acelorași miniștrii (ciudat, în special PNL-iști) o parte penali, ca și cum rezerva de cadre ale partidelor ar fi dispărut. Aferim, asta-i țara noastră! Aferim, dulce patrie română veșnic sub iatagan...

     Cazuri absolut reale, cutremurătoare: un bărbat în vârstă de 61 de ani, subinginer din Târgu Jiu (unde Victor Ponta a fost ales deputat!!!) a murit de foame în propria locuinţă, un alt bătrân țintuit la pat în urma unei paralizii, în vârstă de aprox. 80 de ani, singur, părăsit, strigând printre lacrimi: Of, Românie proastă! Da, Românie proastă, îți batjocorești bătrânii și îi umilești până și pe copii cu o alocație lunară de sub 5 euro. Și totuși, poporul nu a încetat să o iubească pe această prostituată?! La nevoie, fiecare român să lupte și să moară pentru ea, ca spre final, tot fiecare dintre noi, asemeni bătrânului paralizat, să strigăm: Of, Românie proastă! Nu, nu aceasta este soluția. România trebuie despăducheată și spălată de mizerie. Români, ieșiți la vot! Dacă nu aveți opțiuni politice anulați-vă votul, arătați-le politicienilor că vă pasă, dar nu există ofertă politică!

VASILE ŞELARU/ DE CE VOM FI ETEREN RĂMAȘI ÎN URMĂ

      Oricât de optimist aș fi, nu găsesc niciun fir de speranță cum că societatea românească va dobândi și va aplica valorile democrației. Clasa politică ineptă nici atât. Este revoltător să constați incompetența instituțiilor statului în raport cu proprii cetățeni însă extrem de obediente și capabile în fața ordinelor politice. Mai concret, atunci când angajații unei instituții primesc un ordin politic (de represiune) pentru a anihila un adversar politic sau pur și simplu pentru anihilarea atitudinii critice a unui cetățean, pot acționa cu mult exces de zel și eficiență. Clasa politică este prolifică doar în jefuirea bugetului public. La rândul lor intelectualii se întrec în mediocritate. Nu ei sunt aceia care elaborează programele curriculare din învățământ. Nu ei sunt aceia care întocmesc diverse proceduri de funcționare a instituțiilor statului în baza cărora se întocmesc și normele legislative?! Norme legislative care trec în sarcina clasei politice gregare. Nu suntem capabili să copiem procedurile de funcționare a instituțiilor din Occident și când / dacă se întâmplă acest fapt, ele sunt copiate anapoda astfel încât aplicabilitatea lor devine aproape imposibilă. Intelectualii din ziua de azi sunt si bloggeri. Dar majoritatea textelor scrise de ei sunt bășcălioase ca şi discursurile publice ale politicienilor. Băşcălia este singura cale de a dobândi atenția publică.

       Românii de multe secole nu mai sunt guvernați, ci doar se autoguvernează. Numai voinţa lor îi ţine în viaţă, puterea de mobilizare voluntară, spiritul altruist în momente absolut extreme. Evenimentul tragic petrecut în urmă cu câteva zile, prăbușirea unui avion în Munții Apuseni, a arătat capacitatea de mobilizare a românilor și, dacă mai era cazul, incapacitatea instituțiilor statului și a clasei politice. Țăranii din Apuseni care au acționat fără ordine de la șefi, fără tehnologie au reușit să ajungă la epava avionului în timp ce angajații ISU, Smurd, Jandarmerie, Salvamont au acționat la ordin și astfel efortul acestora de salvare a fost zadarnic. Tehnologia de căutare a fost ineficientă din cauza incompetenței celor care ar fi trebuit să o activeze/manevreze. Să cauți o epavă aeriană în munți doar în baza unei hărți turistice este mai mult decât ridicol. Instituțiile sunt pline de incompetenți doar în acest caz deoarece altcumva, atunci când trebuie să urmărească orice alt cetățean, aceleași persoane dau dovadă de eficiență maximă.

    Și totuși, de ce cred eu că vom fi etern rămași în urmă?! Păi dacă România nu a reușit să evolueze până acum, în secolul XXI, anul 2014, ianuarie, de ce s-ar schimba în viitor?! Cum să o facă de acum încolo cât timp doar forma se schimbă dar nu și conținutul acesteia. Un stat fragil, prost organizat încă de la întemeierea sa va rămâne veșnic așa. Fără o temelie instituțională statul nu poate exista oricâtă încredere vom avea în apostolatul poporului gata oricând de sacrificiu. Din păcate, jertfa este zadarnică. Priviți spre locul în care sunt îngropați eroii, priviți spre puținele monumente ridicate în memoria acestora. Priviți spre exemplu doar aberațiile de la Brașov: strada Mihai Eminescu pe care „întâmplător” este amplasat Spitalul de boli nervoase, Cimitirul Eroilor unde nu soldatul român are statuie ci soldatul sovietic, în Cimitirul martirilor din decembrie 1989, este îngropat în 1998 și un fost activist P.C.R., Biblioteca numită ”George Barițiu” dar întemeiată din fondul de carte al brașoveanului Alexandru Bogdan (i s-a „șters” numele în anul 1946 și apoi a fost ignorat). Sunt doar câteva exemple. Iată și un alt motiv care mă împiedică să cred că România va fi eteren rămasă în urmă. Priviți spre cei care compun în mare parte partidele politice, cine sunt aceștia: fii și nepoți de foști, unii chiar actuali... Aceștia vor să conducă și să administreze România! Concluzia este simplă: peștele se împute de la cap dar de fiecare dată este curățat de la coadă!

       

VASILE ȘELARU / SFÂRȘIT DE AN CU 13 ÎN COADĂ!

x Cuvântul îmi este hrănit numai cu şi din Dragoste. Doar aceasta mă face curat în faţa lumii.

x Sunt solidar cu Edward Snowden, omul care ne imploră starea de deșteptare!

     Cum a fost pentru mine anul 2013. Ca bilanț pozitiv ar fi cele trei cărți publicate dar cu venituri zero. Incredibil dar așa este/a fost. Sunt scriitor, mă simt într-o margine de lume, ca și cum aș fi exilat. Prietenii mei, mai puțini decât degetele de la o mână. Bucuriile cam tot la fel. În urmă cu 24 de ani visam. Credeam că lumea românească se va schimba în bine. S-au îmbogățit în mare parte tot Ei! În general doar securiștii și informatorii lor, milițienii, foștii activiști de partid, bișnițarii... progeniturile lor! Sunt puțini aceia care, cu onestitate, au ajuns cu adevărat oameni de afaceri în adevăratul sens al cuvântului.

      O mare parte dintre români trăiesc „dincolo” și trebuie să recunosc că au luat o decizie corectă. Eu și mulţi asemeni mie, trăiesc/trăim într-o țară tot mai balcanică având un spirit oriental și încă nu m-am dumirit pe deplin de ce suntem rămași în urmă. Dar cine să schimbe această țară. Sau poate nu trebuie să se schimbe nimic şi dorinţa de schimbare este una personală. Partidele politice sunt înțesate de lichele, aceleași de dinainte de 1989, sau de progeniturile lor. Ici, colo, prin partide mai există și câte un om de caracter, dar este ceva rarisim și pare exotic în lumea politică. În fiecare an, în decembrie, îmi amintesc de cei care au murit în 1989. De ce au fost uciși? Cine i-a asasinat mișelește? Sunt întrebări, mai pot fi și altele, care vor rămâne în ceață... Puteam fi și eu printre cei morți.

       Nu am dorit să fiu „legitimat ca revoluționar” deoarece nu pentru asta am avut cei cinci ani de exil prin Dobrogea și nu pentru asta m-am dedicat și implicat total în revoluția din decembrie 1989 (da, pentru mine a fost și a rămas o revoluție). Nu mi-am dorit nicio recompensă personală dar visam/visez și acum (să fiu oare doar utopic) la o Românie dreaptă, demnă, prosperă economic, la un spirit cultural autentic, civilizație și civism de tip european. Nimic din toate acestea nu s-a împlinit. În fond, în anul 1989, s-a cerut eliminarea controlului politic asupra instituțiilor statului. Se mai solicita şi o lege a lustrației care odată întârziată nu își mai are sensul (oare cine își mai amintește punctul 8 din Proclamația de la Timișoara). De asemenea s-a dorit o economie puternică generată de piața liberă. Iată doar câteva dintre deziderate neîmplinite nici până acum. Urmare, românii sunt tot mai săraci de la o zi la alta și vorba cântecului „ arz-o focul răzeșie/eu credeam că-i boierie/ când colo e sărăcie/ eu tot merg la judecată/ copiii îmi plâng pe vatră...”

          Fiecare este însingurat în ale sale griji pe care nici nu mai cutează să și le exprime. Mirajul lui decembrie 1989, s-a volatilizat odată cu zâmbetul gorbaciovist și anacronic a lui Ion Iliescu. Europa este o „vacă” perversă (linsă la cur de românii plecați „dincolo”) iar cel de-al Trei-lea Război Mondial a început demult și este doar economic. În acest context, România a devenit un fel de stat colonie. Partidele care s-au succedat la putere au același miez. Doar eticheta lor este schimbată, în lăuntrul lor aceleași mentalități. Nu dispariția partidelor politice este soluția ci reforma acestora și promovarea moralității și a competenței. Dar cine să o facă?! Din păcare țara a fost devalizată nu numai economic dar și moral. Omul nou este o realitate. Iar jaful a fost atât de bine gândit încât iată, ca o ironie a sorții, până și rasele de porci autohtoni sunt pe cale de dispariție. Dar nu mă pot abţine să nu spun că politicienii când nu fac fotografii cu alegătorii nu ezită să se fotografieze cu... porcul tăiat de Crăciun. Ce asemănare să fie oare?! Ce comentariu să mai fac în fața unei simbioze ridicole: politicianul, porcul și șoricul! Și totuși...

         Încerc să descopăr bucuria sărbătorilor de iarnă dar mi-e greu. Printre blocurile Brașovului aud colinde străine Ardealului. Dar e bine, sunt colinde românești. Ele au rămas, nu au putut fi jefuite, nici concesionate și nici vândute. Ele, colindele, descrețesc frunțile, aduc zâmbete, aroma vinului și a cozonacului pe masa fiecărui român. Sunt bucuriile mărunte ale celor mulți, dar săraci. Ei sunt aceiași care vara caută tufișurile ori o margine de apă și se furajează cu mici și bere. Se rostogolesc prin zile fără destin și împliniri doar cu patimile lor, cutume ale Evului Mediu. Sunt resemnați. Numai așa se explică cum a putut să se autoguverneze și să supraviețuiască în timp acest popor, această națiune. Anul 2014, nu se arată mai bun: vor scumpiri deja de la 1 ianuarie dar și două campanii electorale. Va fi multă ciorăvoială între politicieni pentru ciolanul numit România. Ce pot să spun la acest final de an acelora care s-au/ ori se vor osteni vreodată să citească aceste rânduri: La Mulți Ani cu sănătate și noroc, ţie cititorule, prieten sau adversar! Din păcate nu duc lipsă de adversari. Unii încă mă urăsc pentru cartea mea: Istoria literaturii din Țara Bârsei... alții sunt îngroziți de gândul că aș putea intra într-un partid politic și voi fi jucător în alegerile locale! Ei știu că nu pot fi partenerul lor la hoție! Chiar dacă norocul ține de hazard el nu de puține ori este vital. Îmi doresc ca anul 2014, să îmi fie mai inspirat, să iau decizii corecte și să fiu sănătos! Nu am încetat să îmi iubesc patria nicio clipă și nu îmi este rușine să o spun ori de câte ori am prilejul. Cum tot atât de adevărat este că nu am încetat nici să îi strivesc păduchii cu singura mea armă: cuvântul! Dar nicio clipă nu mi-am hrănit cuvântul din otrava urii ci doar din Dragoste!

PS. Atenţie partide și societate civilă spre ceea ce ne spune Edward Snowden. Deşteaptă-te române, din somul cel (adânc) de moarte! Atunci când cineva simte că justiţia (adică decizia unui judecător este nedreaptă) poporul (individual deopotrivă) are datoria de a se ridica împotriva ei. Nedreptatea, oricare ar fi ea, trebuie sancționată aspru iar un judecător corupt (ori supus politicului sau patimilor) nu trebuie uitat că este asemeni unui câine turbat asupra căruia se impune, ca ultim remediu „eutanasierea” din sistem!

VASILE ȘELARU/ EROII BRAȘOVULUI ȘI-AU DAT CU STÂNGU ÎN DREPTU

      15 noiembrie 1987, are o simbolistică aparte, fiind o revoltă nu numai socială ci și anticomunistă. Dar să vedem după 26 de ani cum stau lucrurile. Mult timp s-a vorbit și   s-a scris despre „eroica muncitorime brașoveană”. După 1989, aceeași „eroică muncitorime brașoveană” adică stegarii (muncitorii de la fabrica de autocamioane) dar și tractoriștii (de la fabrica de tractoare) au fost în majoritate susținători ai FSN-ului. Adică exact al acelor activiști și securiști din eșantionul doi al puterii comuniste. Aproape că nu exista opoziție, exceptând revenirea celor două partide istorice PNL și PNȚ - atunci fără CD. Astfel, pentru a da Brașovului o aură de „eroism”, un grup format din indivizi cu o biografie incertă de la revista ”Astra” a descoperit un lider... cu tupeu proletar care în cele din urmă a reuşit să se discrediteze singur. S-a încropit și o demonstrație de stradă cu pancarte pe care scria „15 noiembrie 1987 este cu Astra!”. Dar vremea a trecut. Ce au făcut „eroii muncitori”?! Unii au ajuns consilieri locali sau județeni la Brașov, ba mai mult, unul ajunge chiar parlamentar. În tot acest timp, tot ce era industrie la Brașov dispare. Ce a făcut „eroica muncitorime brașoveană”?! A asistat cum sunt distruse frabricile. Liderii de sindicat au prosperat, fiecare pe calea sa, alții s-au disipat prin partide. Sindicalismul galben, adică acel gen de reprezentare sindicală care a coabitat pe ascuns cu puterea politică ce s-a succedat în România a trecut foarte lejer peste așa zisa conştiinţă a muncitorimii braşovene. În prezent „puterea” sindicatelor se manifestă doar în rândul angajaților statului, în special funcționari publici, angajați din învățământ dar și cei din zona asistenței medicale. Praful s-a ales de ideea „revoluționară” a Brașovului. Adevărații lideri ai protestelor de la 15 noiembrie 1987, sunt trecuți la „și alții” în vreme ce liderii „oficiali” încă vorbesc cu enfază de trecutul „eroic” al brașovenilor.  Dar ceea ce s-a întâmplat cu eroii la Brașov, în general cu spiritul revoluționar românesc, nu este o excepție, ci o situație generală care ține mai mult de psihologia poporului român decât de spiritul unor generații. La noi, energia revoluționară durează foarte puțin. Suntem blânzi, ne isterizăm brusc și apoi ne trece. Cam cum se întâmplă și cu echipa de fotbal a naționalei. Joacă cu entuziasm câteva zeci de minute bune și apoi se pleoștește. Așa suntem noi făcuți. Majoritatea se pleoștesc repede, se pun pe lins între ei așteptând reprocitatea gestului. Nu suntem clădiți cu un spirit mare, eroic, înălțător care să ne elibereze de slăbiciunea de a fi supuși. Psihologic, natura poporului român este feminină. Orice tratat privind psihologia popoarelor ne include în spiritul muieresc, al ţaţelor.

       Suntem în așteptarea unui lider „el maximo”, numai așa se explică lipsa de reacție în fața nedreptăților, în fața celor care pur și simplu ne umilesc în fiecare zi. Nu protestăm împotriva taxelor, împotriva statului tot mai hoț de la o zi la alta în raport cu cetăţeanul contribuabil. Ne enervăm din te miri ce, ne lamentăm, apoi cădem în desuetitudine. Absurdul devine un spațiu comun. În fapt, în România, nu ducem lipsă de oameni cu expertiză, ci de caractere. Nu avem caractere, nu avem moralitate, nu avem principii. Chestia aceasta o sesiza și I. L. Caragiale și pentru că nu era luat în serios și-a dat seama că trebuie să își transmită mesajul rafinat, ironic. Dar din ironia sa subtilă, cultă, am făcut nu de puţine ori băşcălie... Un gen umoristic evitat subtil de I. L. Caragiale.

     Suntem gata să luăm în derâdere orice. Umorul grobian are prioritate în viaţa cotidiană. „O țară tristă plină de umor” zicea G. Bacovia. Iată, eroii României, vijelioși în toate protestele lor de fiecare dată și-au dat cu stângu în dreptu și au uitat de ce erau mânioși. Au uitat de ce au ieșit în stradă. Suntem blânzi precum păpădia. Degeaba ne enervăm sângeros din când în când. Nu furia nebună este calea, ci revolta rațională, protestul echilibrat, acțiuni sigure precum mâna chirurgului când trebuie să elimine tumora dintr-un organism. Stând cu capul în țărână, dar cu intestinul gros plin nu este o soluție. Demnitatea, respectul, civilitatea nu se măsoară în calorii asimilate, ci în cultură. Iar nouă ne lipsește cultura civilității. Adevărat, avem un fond spiritual nativ, germinativ, spontan, de geniu, dar din păcate necivilizat. Problema românească ține de barbaria adusă în civilitate, de spiritul uitat lângă focul din vatră. Iar când acesta se depărtează de „gura satului” se sălbăticește în infatuare și ostentativitate față de celălalt. Mai pe scurt, iobagului de îi dai o portocală zice că aceasta are gustul libertății. Dar liber fiind fără demnitate, fără onoare, totul este deșertăciune. Din păcate, revoluțiile românilor, excepție făcând cea de la 1848, au rătăcit victoriile ca de altfel și războaiele cu turcii pe care, ori de câte ori i-am învins într-o bătălie, nu știu cum s-a făcut, dar birurile peste țară au crescut.

VASILE ȘELARU/ ȚOAPELE POLITICE GURALIVE AU REINVENTAT FANARIOŢII

     România s-a întors în perioada fanariotă. Numai astfel se explică de ce de la impozitul pe fum a trecut la impozitul pe... stâlp. Creşte salariul minim pe economie dar cresc şi preţurile aşa că, vom înregistra un consum mai mic deoarece impozitul pe stâlp este atât de pervers încât va duce la scumpiri în lanț. Perversă este și accizarea cu 7 eurocenți/litru de benzină. Adică, o șpagă mai mare pentru băieții deștepți care construiesc autostrăzi pe... hârtie. Odată cu creșterea prețurilor de la 1 ianuarie 2014, s-a anunțat și creșterea evaziunii fiscale. Victor Ponta nu i-a umilit numai pe liberali dar și pe cei care poate încă mai credeau în el cum că ar fi tânăr şi nu poate fi lichea şi nici plagiator. Cu timpul s-a dovedit a fi o țoapă guralivă care guvernează la televizor. Victor Ponta nu a fost capabil să înțeleagă (și să facă diferența) că 0,07 euro înseamnă 7 cenți și nu 0,7 cenți. Evident, chestia ține de matematica elementară, se învață până în clasa a IV-a, și nu trebuie să fi doctor (plagiator) în științe juridice. Noile taxe și impozite au fost anunţate după ce, câteva zile la rând, s-a vorbit de majorarea cotei unice. O amplă manipulare, prin care s-a dat impresia că liberalii ar avea un cuvânt de zis în guvernul Ponta. În realitate, liberalii din guvernul USL, sunt umili deoarece se gândesc la candidatura lui Crin și susținerea acestuia de către PSD. Dar este lucru știut că o mare majoritate a primarilor PSD nu agrează candidatul PNL la prezidențialele din 2014. Astfel, pentru a da impresia de unitate în guvernul USL, în termeni triumfaliști și de fraternitate, Victor Ponta și liberalul Daniel Chițoiu, au reușit performanța de a ne prezenta dezastrul economic național ca pe un succes politic. În realitate doar un șir de impozite și taxe noi care vor accentua gradul de sărăcie al celor și așa săraci. În schimb vor profita din plin găștile politice puse pe jecmănit. În fond, guvernul Victor Ponta, ca și guvernele anterioare, rămân marionete deoarece guvernul real este format din funcționarii de la FMI, Banca Mondială și Comisia Economică Europeană. România trăiește în genunchi, ba mai mult, uneori este pusă și la colț pe coji de nucă așa cum s-a întâmplat la rezultaul referendumului din 2012, atunci când americanii au zis nyet, pardon așa ziceau sovieticii... În fața acestui dezastru politic și economic pornit odată cu transformarea fabricilor în terenuri imobiliare, continuat cu cinismul guvernului Băsescu-Boc, românii s-au făcut mici precum un șoricel în fața unui șarpe boua. Nu mai pot reacționa. Lehamitea este o stare generală. Din când în când doar câțiva exaltați (l-am citat pe Victor Ponta - PSD) din mahalaua ineptă (cita din Teodor Baconschi - PD-L) mai protestează prin România în speranța că vor putea stăvili o parte din decizile abramburistice privind Roșia Montană sau gazele de șist. 

   În opoziție cu USL joacă doar Traian Băsescu, celelalte partide de opoziție nu se pot dumiri privind asocierile. Până atunci afacerile transpartinice se desfășoară lin, fără nicio opreliște. O soluție viitoare ar fi reînvierea PNȚ-CD-ului, însă această titulatură (Partidul Național Țărănesc) nu mai are aderență la un public care se dorește a avea o conștiință urbană chiar dacă o mare majoritate încă locuiește şi trăieşte în spațiul rural. Coagularea unei mișcări de dreapta, fără PD-L (caricatura guvernului din umbră prezentată de Cătălin Predoiu i-a arătat măsura), fără T. Băsescu (instabilitatea emoțională și a decizilor a fost/este dezastroasă) și fără eșantionul de informatori și securiști strecurați deja abil în partidele mici de opoziție, ar avea credibilitate. Ideea privind o nouă forță (mișcare) politică există încă în toți aceia care nu urmăresc decât schimbarea României. Chestiunea este că aceasta se va ivi ca de fiecare dată „din spuma mării” și nu va înlătura dinozaurii comunistoido-securiști, ci îi va ocroti așa cum s-a întâmplat cu toate alianțele politice de până acum. Lipsesc marile proiecte naționale, mobilizatoare dar și creatoare de prosperitate imediată, de identitate individuală și unitate în diversitate. Până una alta, România va rămâne o țară săracă, subdezvoltată și nici măcar în curs de dezvoltare, cât timp va fi condusă de ţoapele politice guralive care au reuşit să-i reinventeze pe fanarioți. Parlamentarii, ce mai fac parlamentarii USL?! Se străduiesc pentru a obține cât mai multe privilegii.

VASILE ŞELARU/ CRIN ANTONESCU ȘI LIBERALII COMUNISTOIZI

Motto: Vom avea oare puterea de a spune actualei clase politice în lături?!

Mariana Câmpeanu este ministrul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice din partea Partidului Național Liberal în guvernul lui Victor Ponta - un prim ministru de talk-show, cu limbarniță de țață negâdilată la lingurică. Crin Antonescu este cel care a decis ca această liberală închipuită cu evidente apucături comunistoide să fie numită „ministereasă” ca și cum ar fi o mare eminență în materie de protecție socială și dezvoltare pe piața muncii. Ce decizii de natură liberală a luat această doamnă de când ocupă portofoliul de ministru?! În loc să simplifice birocrația de tip comunist, aceasta nu a făcut decât să o dezvolte și mai mult. Concret: noile formulare pentru ajutoare de încălzire sunt cu șapte pagini în plus față de cele vechi. Există întrebări de chestionar care nu au legătură cu scopul formularului. Astfel, cel care se află în dificultăți sociale este pus pe drumuri fără rost iar „declarația pe proprie răspundere” dată de semnatar nu valorează nici cât o ceapă degerată. Adică, cuvântul cetățeanului în fața statului nu numai că este zero dar nici măcar prezumția că acesta ar fi corect în declarațile sale nu este luată în considerare deoarece, în finalul formularului, el își asumă, pe propria răspundere, cele declarate. Numai că toate cele declarate trebuie dovedite cu tot fel de adeverințe și date care pot fi evaluate doar printr-o simplă apăsare de taste în cadrul sistemului informatic. În tot acest timp, munca la negru și prost plătită înflorește în România. Să nu mai zic că un „dosar pe pensionare” este extrem de stufos și confuz, să nu mai zic de alocația penibilă a unui copil care a avut neșansa de a se naște în România. Mariana Câmpeanu a reinventat birocrația în numele liberalismului. Este o rușine pentru PNL. Iată un motiv care mă face să privesc mai circumspect și pe Crin Antonescu, omul care șușotește prin conferințe de presă, râde tâmp, asta când nu dă replici de șmecheraș de mahala jurnaliștilor stupizi. Liberalii propuși în guvern de către Crin Antonescu, când nu sunt penali sunt comunistoizi. Poate Daniel Chițoiu, ca ministru al Economiei, să fie o excepție până la proba contrarie. Din păcate, Crin Antonescu nu s-a înconjurat de liberalii autentici. Aceștia au fost marginalizați, iar unii au părăsit partidul și au creat Inițiativa României Liberale. Dacă este să privim cu atenție spre liberalii care ocupă în prezent diverse funcții administrative, primari, președinți de Consiliu Județean, consilieri ș.a., sunt foști PSD-iști ori PD-iști cu sau fără L în coadă. Oameni de stânga care s-au rotit spre dreapta și consideră că au o gândire liberală după ce ani de zile au fost măreți stângiști ieșiți de sub mantia ocrotitoare a lui Ion Iliescu sau chiar Petre Roman care și el, este acum liberal după ce a fost mulți ani convins că singura cale politică demnă de urmat era social-democrația. Cu liberali comunistoizi, Crin Antonescu vrea să ajungă președintele României. Cert este că USL nu și-a onorat promisiunile electorale. Ba mai mult, prin guvernul Ponta au demonstrat că nu sunt capabili decât de circ. Același circ de prost gust de 23 de ani la care nu numai că suntem obligați să asistăm dar și să participăm. Nu vor avea parte liberalii de curățenie în partid atâta timp cât va fi Crin Antonescu așa cum, nu Victor Ponta conduce PSD ci socrul său, dinozaurul castrat, Ilie Sârbu. USL a trecut, de la castrarea economiei și a zăcămintelor României la regionalizarea pe criterii clientelare. Nu mai am nicio speranță în ceea ce privește USL. Dar nici nu mă gândesc la înlocuirea USL cu un sistem politic patronat de Traian Băsescu. Trist este că în România încă nu s-a conturat un partid de dreapta, moderat nu extremist, iar următoarele alianțe politice se vor face ca întotdeauna pe ultima sută de metrii, înaintea alegerilor, în mare grabă și superficialitate. Astfel, vom fi din nou amăgiți iar o mare majoritate a electoratului va fi sedusă cu un kil de zahăr și cu 50 de lei, poate și un mic și-o bere. Asta ne este valoarea națională, asta este clasa politică actuală căruia încă nimeni nu i-a spus în mod clar în lături... Eu iată, spun, în lături cu voi comunistoizilor.