VASILE ŞELARU/ POLITICIENII CU FERICIREA, PLEBEA CU SĂRĂCIA

      Premierul Victor Ponta mai are puţin şi ne va povesti cât de bine o ducem noi deoarece avem cel mai mic preţ la gaz metan şi energie electrică. Dar nu vorbește nimic de starea economică a națiunii. Culmea, abia zilele acestea a aflat că sunt prea mulți și inutili funcționari angajați ai statului. I-a trebuit un an premierului să vadă ceea ce știa o țară întreagă. În ceea ce mă privește, poate se va găsi cineva să îmi explice, să înțeleg de ce trebuie să plătesc investițiile particulare la așa zisa „energie verde”. Mai în clar: Victor Ponta și întreg guvernul său sunt hoți! Hoți! Hoți! Obligă consumatorul de energie electrică să plătească ceea ce nu consumă. Unde se mai întâmplă așa ceva? Investiții obligatorii pe factura de consum a energiei electrice... Dar mă întreb de ce noi, cetățenii acceptăm aceste decizii aberante. De ce NIMENI nu reacționează?!

   Se vorbește de exploatarea gazelor de „șist” sub pretextul „independenței energetice” asta după ce am dat cadou altora exploatarea zăcămintelor de gaz metan. Acum începe vânzarea hidrocentralelor... Mai târziu, când prețurile la energie ne vor nimici total, un alt guvern ne va spune că „nu poate interveni pentru reglementarea prețurilor” deoarece este economie de piață. Așa cum am tot fost mințiți că orice decizie tâmpită ori șmecherească este impusă de Uniunea Europeană. Minciuni, minciuni! Ministrul energiei, amicul Constantin Niță zice că prețul energiei va fi cotat la bursă... Care bursă moncher, există așa ceva în România?!!!

       În fapt, cine urmărește cu atenție deciziile guvernului Ponta constată că acesta, poate cu mici excepții, urmează pas cu pas guvernul Boc. Hoțiile continuă ca și deciziile aberante care nu fac decât să ne scufunde în sărăcie. Mă întreb până când! Știu că ticăloșia nu are limită. Știu că acum, negrul a devenit alb... Că deodată ticăloșii au devenit „băieți buni”. Nu mai există justiție socială. Cetățeanul își dorește mai mult decât orice respect. Mi se pare stranie remarca potrivit căreia „statul și societatea ocrotesc familia”. Păi care stat: cel care mă fură prin facturi! Dar cum oare „societatea” apără familia! Chiar nu înțeleg cum nu pot pricepe nici de ce trebuie să cumperi acum şi marfa să o primeşti după un an şi jumătate. Este cazul avioanelor F16 second-hand plătite cu peste 628 de milioane de euro care la vremea când vor intra acțiune vor fi... modele demodate și cu mult inferioare celorlalte aeronave militare.

     O altă problemă ar fi statutul parlamentarilor. De şase luni aceştia nu mai știu cum să își ofere privilegii. Curtea Constituțională (băsistă după unii) a respins din nou proiectul de lege... Nimeni nu se mai gândește la viața românului. Din ce trăiește acesta. Administrația Județului Brașov este doar facultativă ca și Primăria Brașov. Nu există niciun proiect public de Dezvoltare, nu există speranță. Fiecare se descurcă cum poate, adică fură de unde poate. Cine este cinstit se uită spre stele și așteaptă o minune. Mană cerească a fost doar în vremea lui Moise. Acum de sus nu mai cade decât ploaia ori pârjolește soarele.

     În România, singurii oameni fericiți sunt politicienii. Traian Băsescu se mândreşte că încă nu a făcut burtă chiar dacă are 61 de ani şi își dorește o mică fermă doar de vreo 250 de hectare... din care livezi de piersici vreo 25-30 de hectare.... Evident, politicienii mai au încă ciolane de ros, mai au la dispoziție banii românilor și chiar pământul celor care încă și-l revendică prin tribunale...

     Transportul feroviar se va privatiza. Un tun al guvernului Ponta. Deocamdată este cald. Mult prea cald ca cineva să mai protesteze, iar când vrea să o facă... vine ploaia. Așa că, fiecare cu ale sale. Politicienii cu fericirea, iar plebea cu nenorocirea.

Poezie aniversara

 Îmbătrânesc ca și vinul

nu-mi face semne triste cu mâna

destupă sticla

                      și bea de-a dreptul din ea

vei afla cât de tânăr am fost

în toți anii mei

vei surâde discret

                      celor din preajmă

prieten le voi fi doar unora

                       odată cu tine.

ȘELARU VASILE/ TUDOR ARGHEZI – DESCENDENȚA PE LINIE MATERNĂ CA FIIND DE ORIGINE TRANSILVĂNEANĂ RĂMÂNE O ENIGMĂ

În actele oficiale, la naștere, Tudor Arghezi poartă numele de Ion Nae Theodorescu. În baza deciziei nr. 385, din 16 aprilie 1956, înregistrată de Direcția Generală a Miliției respectiv Direcția de Evidență a Populației (D.E.P.), nr. 23494, eliberată la 9 mai, 1956, poetul își oficiază numele de Tudor Arghezi și în actul de identitate.

       Ce scrie Constantin Popescu-Cadem în rev. Manuscriptum nr. 2 (19), 1975: „Geneza pseudonimului său, Tudor Arghezi, a fost elucidată chiar de poet, potrivit declarației sale că l-a descoperit pe „Arghezi” în vechiul nume al râului Argeș, pe care l-a atașat la cel de Theodorescu (devenit, prin reducție, Tudor) pentru a ieși din anonimat, distingându-se astfel din mulțimea celorlalți Theodorești: Mi-a trebuit un nume care să sune și care să nu mai semene cu altele, - mărturisește poetul fiului său:

- Când l-ai luat pe Arghezi cu tine lângă Theodorescu?

- Cam prin jurul anului 1900...

Deci, nici vorbă ca pseudonimul să fie împrumutat de la inexistenta sa mamă, Rosalia Arghezi – pură plăsmuire – introdusă spre deliciul filologilor doritori de inedit, legendă perpetuată cu o atât de impresionantă credulitate și de alți biografi ai săi. (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, București, 1974, vol. II, pag. 11)” – am încheiat citatul.

      Faptul că Rozalia Arghesi ar fi mama poetului îl aflăm și de la Dinu Pilat în vol. Constelație a poeziei române moderne, ed. Cartea Românească, 1974, pag 9. Va mai fi probabil consemnată și de către alți biografi, istorici literari sau critici, ai poetului. Întrebarea noastră este dacă mama lui Tudor Arghezi este sau nu Rozalia Arghesi despre care ni se spune, culmea tot de către Constantin Popescu-Cadem, cel care inițial negase că aceasta ar fi putut fi mama poetului. Nu știm din ce surse-documente, mărturii avea să scrie după câțiva ani de „cercetare” că Rozalia Arghesi ar fi fost o slujnică din Ardeal, născută undeva prin apropierea Brașovului, ajunsă în București. Astfel, Constantin Popescu-Cadem revine asupra afirmației sale privind „inexistenta Rosalia Arghezi” și în volumul Document în replică (titlul unei rubrici din revista Manuscriptum), ed. Biblioteca Bucureştilor, 2007, pag 206, scrie: În destăinuirile sale, colonelul (Nicolae Theodorescu fratele lui T. Arghezi n.n.), a făcut remarca, de maximă importanţă, că fratele său, poetul, venise însoţit de o femeie în etate, cam de 70 de ani, pe care a prezentat-o drept mamă a lui. Vârstnica nu era alta decât Rozalia Arghezi. Aşa a aflat, mărturiseşte colonelul, atunci, în tinereţe, cine era mama fratelui său, care, dintr-o legătură amoroasă cu Nae Theodorescu, în anii 1878-1880, a adus pe lume pe scriitor. În familie nu se vorbise despre ea decât foarte voalat, Nae Theodorescu, ca şi poetul, fiind în această privinţă de o extremă discreţie, de o circumspecţie criptică. Tot atunci, junele cavalerist, a înţeles că poetul mai are, după mamă, încă un frate, care poartă numele Alexandru. La pag. 208, în vol. Document în replică, ed. Biblioteca Bucureştilor, 2007,  Constantin Popescu-Cadem afirmă: „Rozalia Arghezi, mama celor doi fraţi vitregi, era născută cam prin 1861 într-o localitate de lângă Braşov, Sechelisban, din părinții Ion Arghese şi Sofia. Ea a venit în Bucureşti cam prin 1878, avea atunci 17 ani, şi s-a angajat, după practica ardelencelor, fată în casă la băcanul Manole Pârvulescu de pe Calea Victoriei, patronul vestitei băcănii „Steaua României”, din capătul Şoselei Kiseleff, la cişmeaua Mavrogheni, unde se învecina cu prăvălia în care era cofetar Nae Theodorescu”.

      Din păcate, nu avem nicio mărturie sau document care să consemneze că Nae Theodorescu – tatăl lui Tudor Arghezi, ar fi fost și cofetar. Pe Certificatul de naștere numit Extract, eliberat de Primăria orașului București, cu nr. 542, publicat în foto în vol. Pe urmele lui Tudor Arghezi, (ed. Sport-Turism, 1981, pag. 51), de către Florea Firan, se distinge numele tatălui: Nae Theodorescu, de ani - 31, de profesie - comersant și numele mamei: Maria (atenție fără nume de familie), de ani - 18, de profesie - fără. (Actul este întocmit după declarația dată de tatăl). De precizat că documentul numit Extract este o copie din registrul actelor pentru născuți (nu se distinge luna și anul), și a fost eliberat la 4 ianuarie 19.. (nu se distinge cu exactitate, probabil 1901). Din acest document, cert este doar numele și prenumele tatălui, Nae Theodorescu iar mama, doar prenumele Maria, fără a se indica și numele. De ce nu apare și numele de familie al acesteia?!

      Cu numai o lună înainte de „a trece pragul de hună”, (moare de 14 iulie, 1967), în prezența unor membrii ai colegiului de redacție al revistei „Argeș”, Arghezi avea să declare: Știți că numele meu vine de la Argeș? Argeș-Arghesi-Arghezi, s-a adresat el profesorului G. Țepelea și celorlalți membrii ai redacției. (vezi Florea Firan în vol. Pe urmele lui Arghezi, ed. Sport-Turism, 1981, pag 55).

    Și atunci din ce document reiese faptul că Rozalia Arghesi ar fi fost mama poetului?! Cert este că localitatea Sechelidzban sau Sechelisban în care se presupune că s-ar fi născut aceasta nu există nu numai în apropierea Brașovului, dar nici în Transilvania și în niciun alt loc din teritoriul Imperiului Austro-Ungar. Toate încercările noastre de a afla localitatea în care s-a născut presupusa mamă a lui Tudor Arghezi, o anume Rozalia Arghezi au fost sortite eșecului. În Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, ed. Academiei RSR, 1966, elaborat de Coriolan Suciu nu am identificat denumirea localității Sechelidzban sau Sechelisban și nicio altă localitate cu nume apropiat acestui înscris. Nu există niciun document în Arhivele Statului din Brașov care să facă referire la localitatea evocată de Constantin Popescu-Cadem.

     (Este posibil ca autorul vol. Document în replică, Constantin Popescu-Cadem să fi notat greșit denumirea localității din Transilvania?! Dacă am fi avut numele corect al localității în care se presupune că s-ar fi născut o anume Rozalia Arghesi, am fi reușit să dăm de urma acesteia mai ales că, fiind de religie catolică, exista posibilitatea să descoperim numele și alte date de stare civilă în Registrul bisericii din zonă... Din păcate, Constantin Popescu-Cadem nu precizează din ce sursă a preluat datele care o privesc pe Rozalia Arghesi).

SE CUNOAȘTE CU CERTITUDINE DESPRE TUDOR ARGHEZI: Anul nașterii, 1880, ziua 21 mai, în localitatea București. Tatăl acestuia, Nae Theodorescu provine dintr-o familie de agricultori din localitatea Târgu-Cărbunești, județul Dolj. „Poetul s-a socotit întotdeauna a fi de spiță oltenească și a fost legat de olteni și de Oltenia – cum spune Mitzura Arghezi – prin tot ce a scris și a simțit și era mândru de rădicinile sale gorjenești.” (vezi Florea Firan, Tudor Arghezi – treptele devenirii, ed. Scrisul românesc,

2008, pag. 27).

ASUPRA NUMELUI MAMEI LUI TUDOR ARGHEZI ȘI ASCENDENȚEI ACESTEIA ÎNCĂ  MAI EXISTĂ ÎNTREBĂRI DEOCAMDATĂ FĂRĂ RĂSPUNS

      Reproducem din cercetarea lui Pavel Țugui, vol. Arghezi necunoscut, ed. Vestala, 1988, pag. 27. „Consemnarea, și în mai 1903, într-un act școlar oficial, a mamei poetului, sub numele Maria Teodorescu (...) reprezintă încă o atestare documentară, altături de scrisorile expediate din străinătate, între anii 1907-1910 pe numele madame Maria Teodorescu. (...) Opinia că aceste documente ar ascunde un ”trucaj” anume că prenumele adevărat al mamei poetului nu era Maria ci Rozalia ni se pare o ipoteză nefericită! (...) De aceea, chestiunea ascendenților, mai ales cine a fost Maria, mama poetului, când s-a căsătorit cu Nae Theodorescu și când a decedat, comportă încă investigații arhivistice spre a restabili adevărul, înlăturând improvizațiile și afirmațiile hazardate neatestate riguros de documente”.

     Cert este că, investigațiile făcute de către subsemnatul privind localitatea unde s-ar fi născut Rozalia Arghesi, presupusa mamă a poetului Tudor Arghezi, au arătat că denumirea acesteia indicată de Constantin Popescu-Cadem ca fiind Sechelidzban ori Sechelisban (după cum mai apare notată și la alți autori) sau alta cu un nume apropiat acesteia, nu a existat în Transilvania și nici măcar pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar. Putem spune că, deocamdată, numele de Rozalia Arghesi, fără a fi atestat prin documente, nu este decât o ficțiune a biografilor poetului. Până la proba contrarie, știm că pe mama poetului Tudor Arghezi o chema Maria – prenume declarat în actul de naștere al acestuia și că în scrisorile expediate pe numele Maria Teodorescu i se adresa ”dragă mamă”. Nu găsim deloc logica prin care Tudor Arghezi și-ar fi ascuns până la sfârșitul vieții descendența transilvăneană, dacă aceasta ar fi existat cu adevărat, mulțumindu-se doar cu descendența oltenească pe linie paternă.

     Notă finală: Datele prezentate mai sus au valoare informală și într-o anumită măsură aș spune formală, cu toate că au necesitat o amplă investigație în Arhivele de Stat ale Brașovului precum și lectura a numeroaselor volume legate de datele biografice ale poetului Tudor Arghezi. Chiar dacă ar mai fi și alte întrebări privind biografia poetului care, oricum are spectaculozitatea sa, un traseu în tinerețe palpitant și aventuros uneori, toate acestea sunt irelevante în raport cu magnifica sa operă literară și publicistică.

VASILE ȘELARU/ OPOZIȚIA FLEȘCĂITĂ ÎN FAȚA GUVERNULUI HOȚ

Mărturisesc că zilnic mă simt furat de guvernul Ponta. Sunt pus să plătesc numai taxe. Spre exemplu pe factura de plată a consumului de energie electrică plătesc taxa radio, taxa tv., accize consum necomercial, certificate verzi și contribuție cogenerare înaltă eficiență dar atenție, eu am un contract doar pentru furnizarea energiei electrice. Sunt obligat, chiar dacă am venituri ”zero”, să plătesc la Casa de Asigurări de Sănătate. Poate îmi răspunde cineva de la Agenția Națională a Administrației Fiscale (ANAF) cum pot plăti această contribuție dacă eu nu am venituri. Dacă am bani să plătesc CAS-ul înseamnă cu eu fac evaziune fiscală, nu-i așa?! Și atunci? Să nu mai zic că există multiple taxe pentru același tip de produs. Constat că m-am născut pentru a plăti taxe și nu pentru a trăi.

Între condiția de sclav și om liber în România nu există nicio deosebire. Eu trebuie să trăiesc pentru a plăti taxe din care ”băieții deștepți”, din toate partidele și găștile din jurul acestora, să trăiască. De, sărmanii de ei, au și ei amante, am nevoie de viagra, au nevoie de case de vacanță, într-un cuvânt de huzur și prostimea cu cetățenie română trebuie să îi ajute. Și cum nu mai merg afacerile imobiliare, nu mai sunt fabrici de dus la fier vechi, ce s-au gândit. Băgăm taxe! Sigur, mai sunt afaceri de făcut din banii publici în domenii precum sănătatea spre exemplu, de unde dispar miliarde de euro. Uniunea Social Liberală (USL), a promis un trai mai bun și a uitat. A susținut că PDL-iștii au furat dar nu există nici unul chemat pe la DNA sau fie chiar ANI, să ofere explicații. Dar PDL-iștii sunt în opoziție. Au nervii fleșcăiți. Acum câteva zile, madame Andreea Paul fostă și Woss declara de la tribuna Parlamentului: „V-au crescut prețurile!” Adică, cum vine asta?! V-au crescut prețurile! Această doamnă nu face parte din poporul român?!

Abia acum PDL-iștii s-au prins că poporul trăiește prost. Oare nimeni nu vrea să observe că România este dezindustrializată, că nu mai există nici agricultură, că majoritatea românașilor se țin de furt?! Că numai cine fură mai poate supraviețui în România. Guvernul fură de la români, prin taxe și cred că nu există nicio diferență între hoțul de buzunare și Ponta et comp.

România a fost pusă la colț, stă în genunchi: umilită de un președinte labil, care azi spune una mâine alta, umilită și mințită de USL-iști, batjocorită de PDL-iști, aburită de Dan Diaconescu și ”poporul său”. Este nevoie de un OM care să guverneze în numele românilor și pentru români și nu de o șleahtă care să se ploconească la Bruxelles după ce o vreme s-au închinat Moscovei (și celei țariste dar și a celei sovietice) iar alte sute de ani Istambului și Vienei. Am obosit să văd hoția din Țara Românească, să văd cum potlogarii conduc România, să văd mersul șleamp a lui Victor Ponta pe holurile Palatului Victoria și veselia sa perpetuă. Stânga socialistă a sărăcit România, a generat mizerie socială în numele ”protecției” sociale. Am obosit să văd câte un politruc cum dă lecții de prosperitate, cum un președinte când nu ”reevaluează corupți” declară că a fost într-o vizită în SUA când el fusese în Turcia (să fi fost whisky-ul consumat în avion de vină), să văd o opoziție fleșcăită, să văd cum Constituția României se modifică pentru cei care guvernează și nu pentru popor, să văd procuroare cu fețe de fufe de bordel, profesori cărora nu le pasă de elevi. Și totuși nu am obosit să îmi iubesc țara, să iubesc România, să îi respect pe puținii oameni cu un caracter frumos, nealterat, să iubesc spiritul frumos al poporului meu. Țara mea și poporul meu! Nu țara și poporul troglodiților! Țara mea și poporul meu!

Am convingerea că în cele din urmă toți cei care au jefuit țara și au umilit poporul vor fi aruncați în lada de gunoi a istoriei, că România va deveni prosperă precum a și fost odată. Că justiția și dreptatea își vor găsi locul firesc, că România va fi cu adevărat un stat de drept. Bărbați de stat ai României vor fi din nou la conducere, își vor iubi poporul mai presus decât propria lor viață și nu vor uita că o țară care poate hrăni 80 de milioane de oameni nu poate fi una a săracilor.

VASILE ȘELARU/ DUMITRU RENGHEA – UN ÎNȚELEPT AL SATULUI ROMÂNESC

Sunt cărți, adevărat extrem de rare, pe care sufletul și inima le parcurge cu sete, așa cum ai bea un pahar cu apă. Mi s-a întâmplat în aceste zile când, printr-un gest, mai mult de conveniență, bunul meu prieten, Dumitru Ioan Puchianu să-mi ofere o carte: ”Călăuza vieții” – Dumitru Renghea, ed. c2design (Brașov), 2005, 136 pag, scrisă de bunicul său și restituită publicului prin tipar de către acesta. Ar fi putut să i se spună și ”Carte de căpătâi”, adică acel gen de lucrare de a cărei învățătură e bine să nu te desparți nici în somnul odihnei. Am fost mai mult decât plăcut surprins să constat că în mare parte această carte aduce cu ”Almanahul satelor” având menirea de a instrui și informa pe cititor ”de câte în viața de pe pământ a omului dar și în stele și lună” ori ”Calendar” (”Călindar” se zicea în vechime), atoatecuprinzător, specific în secolul Luminilor. Numele lui Dumitru N. Renghea, din localitatea Sohodol-Bran, apare în spațiul publicistic în anul 1929, în renumita revistă ”Albina”, condusă de prof. univ. Ioan Simionescu de la Iași, dar și în anul 1930, în ”Calendarul plugarilor” ca semnatar al unui basm.


Reflexii privind rolul și scopul existenței umane, sfaturi pentru plugari și crescători de animale, note de antropologie, sociologie, psihologie, pedagogie, chiromanție, religie, bune maniere, igienă, siguranța personală, management casnic, genetică, sport etc... toate sunt cuprinse în cartea lui Dumitru Renghea. Am parcurs-o cu mare plăcere, nu pentru că mi-ar fi spus lucruri noi ci pentru că îmi amintea de sfaturile bunicului meu Moise, un învățător dintr-o comună din Covasna, iubitor de țară și oameni dar și ale tatălui, ofițer de ”jăndarmi” în perioada regelui. Și mărturisesc că sfaturile din copilărie, le-am regăsit cu mare drag, deoarece am trăit o ”întâlnire” cu esența familiei românești, spiritul și filosofia de viață a acesteia așa cum se afla până spre mijlocul secolului XX. Astăzi, familia este în disoluție, gregaritatea părinților se regăsește în comportamentul copiilor. (Să fie oare de vină ”omul nou” creat de perioada comunistă? Cine știe?!).

Dumitru Renghea (1900-1976), veteran a două războaie, a fost un țăran care prin strădania sa a acumulat cu mult mai multe cunoștințe decât îi sunt necesare unuia ce ar avea condiția de ”plugar” (termen general sinonim cu cel al trăitorilor în spațiul rural, indiferent de ocupație). Astfel, prin truda minții, pasionat de cunoaștere, a devenit un înțelept. Un spirit moral și auster cum rar se află, poate și puțin introvertit de viața aspră dar perseverent, competitiv, dornic să-și depășească condiția de ”om de la țară”, luptător cu propriul sine și patimile omenești însă și principial. Nu în ultimul rând compasiv pentru cei slabi. La un moment dat, în una din reflexiile sale, notează ființa plăpândă a intelectualilor în raport cu robustețea interioară a celor care trudesc fizic.

Meditativ și observator profund al vieții și al satului românesc dar și al cunoașterii omului, Dumitru Renghea este un înțelept. Credincios dar nu superstițios, autorul ar fi putut intra în ”Academia satului” alături de Moromete dar cu un spirit specific ardelenesc mult mai complex. A trăit într-o istorie nedreaptă, aș spune cumplită și criminală, deoarece putem observa până astăzi că în anul 1946, nu a murit numai ființa țăranului român ci și spiritul acestuia. Dacă vrem să vedem cum arăta cu adevărat mintea satului românesc (cu slăbiciunile și calitățile ei), nu ajunge să citim doar studiile lui Dimitrie Gusti ci iată, acestea pot fi completate și cu observațiile și pasiunile de o viață ale omului Dumitru Renghea. Unele însemnări din cartea ”Călăuza vieții”, sunt note din alte lucrări, altele sunt reflexii și memorii personale ori pur și simplu relatări din viața sa, sau cum se mai zicea odată ”de la lume adunate și la lume date”. În cartea lui Dumitru Renghea, există mai multe parabole, unele originale, altele adunate, care ne amintesc de povestirile Zen. Iată o astfel de povestire ”adunată” de autor poate dintr-o culegere gen ”almanah- revistă” ori pur și simplu din lume, aproape că nici nu are importanță, dar cu certitudine, merită reamintită, mai ales celor doritori de dreptate în această lume: Se zice că odată s-a întâlnit Dreptatea cu Minciuna la un han. Minciuna a zis către Dreptate: ”Vino să ne cinstim împreună.” Dar Dreptatea zise: ”Eu n-am niciun ban la mine ca să plătesc ospățul.” Minciuna atunci zise:”N-ai grijă de asta că eu plătesc!”. Apoi a comandat și după ce s-au ospătat, Minciuna strigă către ospătar care era un băiat tânăr:”Ospătar! Adu-mi restul!” Ospătarul, mirat, zise:”Ce rest să îți dau că încă nu mi-ai dat niciun ban!” Atunci Minciuna se sculă repede de pe scaun și strigă cât o ținea gura: ”Eu ți-am dat o sută de lei și tu nu vrei să îmi dai restul!” Patronul hanului auzind toate acestea, a crezut că băiatul și-a însușit banii și l-a luat la palme. Atunci băiatul își puse mâinile în cap și strigă: ”Dreptate, dreptate, unde ești de nu te arăți odată?” Dar Dreptatea sta ciulită (ascunsă n.a.) că mâncase și ea din acel ospăț. ( pag.12).

În ”Călăuza vieții” întâlnim numeroase astfel de parabole, care mărturisesc, mi-au hrănit copilăria, unele auzite de la bunicul meu, altele de la tata dar și unele pe care nu le știam. Acestea sunt completate de alte parabole și întâmplări originale, izvorâte din experiența de viață a autorului. Capitole importante, valabile și astăzi, sunt și cele referitoare ”la căsătorie” și ”părinți și copii”. Întregul cărții este o lucrare de excepție, așa cum puține mai văd lumina tiparului (ori spațiul publicistic electronic). Multe dintre parabolele prezentate de Dumitru Renghea făceau parte în trecut din ”programa școlară”. Astăzi i se spune ”curriculară școlară” dar este lipsită de substanță iar din școală, învățăcelul de acum se alege cu ”praful de pe tobă”. ”Călăuza vieții” conține nu numai legătura cu lumea veche dar și cu cea contemporană. În fond, bunele maniere, regulile de igienă, orientarea profesională, alegerea matrimonială au rămas actuale. Dar mai există ceva în această carte: viața și experiența unui om între oameni; performanța devenirii sale, de la condiția de ”plugar” la aceea de intelectual. Un intelectual autodidact care se ridică mai presus decât aceia școliți formal, care au trecut ”precum gâsca prin apa cunoașterii” ba chiar și prin propria viață. În fond, nu contează școala, adică numărul claselor absolvite de către Dumitru Renghea, ci substanța vieții cerebrale pe care acesta a parcurs-o. Una de excepție. Omul a trecut prin două războaie, a fost un adept al celor ce au crezut în ”Totul pentru țară”, iar pentru ”vina” de a își iubi patria a plătit cu libertatea așa cum mulți români au pătimit. Cartea lui Dumitru Renghea, ”Călăuza vieții”, trebuie luată în serios, deoarece este ”o carte de învățătură” și mai ales de ”ținere de minte” pentru oricine, fie tânăr, fie bătrân, fie școlar, intelectual ori pur și simplu trăitor al acestei lumi.

ȘELARU VASILE/ BRAȘOVUL – A FI SAU A NU FI CAPITALĂ DE REGIUNE

      Ar fi trist ca Brașovul să rămână un oraș în stare anemică învelit cu aura unui trecut fastuos. Iată de ce și întrebarea: va fi sau nu va fi Brașovul capitală de regiune? Klaus Iohannis, primarul orașului Sibiu a făcut o mutare inteligentă. S-a înscris în Partidul Național Liberal unde a și primit funcția de vicepreședinte. Nu s-a ferit să declare public că îl interesează să fie guvernatorul/președintele Regiunii Centru care ar reuni județele: Mureș, Harghita, Covasna, Brașov, Alba, Sibiu. Desigur, Sibiul să fie și capitală. Cam asta ar fi mișcarea politică a iscusitului sas. Și pentru el, dar și pentru sibieni, nu este rău deloc! Ar fi interesant de văzut dacă PSD-Brașov sau PNL-Brașov va reuși să impună ca Brașovul să devină capitala Regiunii Centru. Sigur, ar exista și varianta stupidă, de a satisface orgoliul baronilor locali, mai multe capitale de regiune. Ar duce spre o gândire stupidă a împărțirii teritoriale care va semăna foarte bine cu ministerele create artificial, cu miniștrii delegați, așa cum este acum guvernul Ponta.

      Dar oare Brașovul merită să fie capitala Regiunii Centru? Privind în istoria acestuia putem spune fără echivoc ”da” însă, în ceea ce privește prezentul, Brașovul nu mai are nimic din măreția trecutului său. Îi lipsesc oamenii de valoare autentică, care să se exprime public. Atenție, nu spun că Brașovul nu are oameni de valoare, spun doar că aceste valori sunt individuale, egocentrice și nu sunt interesate de spațiul public.

        În altă ordine de idei, viziunea administrației locale s-a văzut și la ultimul ”mare” eveniment organizat la Brașov: FOTE (Festivalul Olimpic al Tineretului European). Orașul nu s-a înconjurat de aura evenimentului. Doar primarul Brașovului, George Scripcaru, s-a împăunat într-un costum prazuliu, cu un fes cu moț pe cap. Și au mai fost și alți câțiva prazulii în apropierea sa, desigur simpatizanții și membrii PDL prezentați drept ”voluntari”. Cu acest prilej a descoperit și primarul Scripcaru instituția voluntariatului și cât de prețuită este aceasta în Occident. În rest, nimic. Singurul eveniment notabil consemnat pe fluxul media privind FOTE a fost un cetățean mușcat de un câine. Cine a văzut un steag olimpic arborat pe undeva, cine a văzut magazine care să comercializeze suveniruri cu FOTE, cine a văzut turiști dând buzna la Brașov?! Cine? Nimeni. Brașovul a ratat o bună ocazie de afirmare internațională. Brașovenii nu au trăit bucuria unui eveniment olimpic iar oamenii de afaceri din turism nu au înregistrat beneficii peste cele obișnuite. FOTE a fost un eveniment banal, incolor.

      Insă, tot la Brașov, există un etern proiect: Aeroportul! Toată armata de deputați și senatori USL, în frunte cu președintele CJ-Brașov, Aristotel Căncescu, nu au obținut un ban pentru finanțarea construcției acestuia din Bugetul de stat. Guvernul Ponta nu i-a luat în serios. Acest fapt demonstrează că Brașovul nu are oameni politici notabili pentru București. În fapt, oamenii politici din Brașov (nu le spun brașoveni deoarece mulți sunt venetici), nu sunt capabili să se impună pe scena mare a politicii. Sunt buni prin cartiere, la ”șmenuit” sentimental cetățenii și desigur, Bugetul local. Cam atât. Ba nu, sunt foarte buni și pentru afacerile lor. Dar nu au treabă cu problemele brașovenilor, nu-i interesează niciun proiect de dezvoltare a județului Brașov.

    La Brașov nu mai avem nici măcar evenimente culturale notabile. Nu există o revistă de cultură autentică, de impact național, fie chiar regional, nu există o mișcare culturală în domeniul muzicii și al teatrului cu toate că astfel de evenimente au existat (Festivalul Internațional de Teatru Contemporan, Festivalul Internațional de Jazz). Brașovul doarme în legendele și miturile sale incapabil să mai trezească interesul investitorilor, să se impună ca mare centru economic și cultural așa cum în istoria sa a fost. Nutresc speranța că cineva va trezi orașul din starea hibernală în care se află de câțiva ani buni. Sunt sigur că există oameni ai Brașovului gata să activeze în spațiul public, să măture o parte dintre politicienii care nu au făcut decât să se îndoape din patrimoniul locativ și din industria brașoveană și astfel să se căpătuiască fără muncă. Sunt sigur că se vor ivi și acele caractere tari gata să schimbe orașul, să îl anime, să-i dea viață. Dar pentru aceasta nu trebuie decât o stare de umanitate și unitate în jurul unui proiect comun, un proiect care să-i anime pe toți locuitorii Brașovului, cu mic cu mare, indiferent de opțiunea lor politică, indiferent de statutul lor social. În fapt, vrem nu vrem, acceptăm sau nu, marile proiecte nu pot fi făcute decât de oameni providențiali, oameni care știu și pot să pună interesul unei comunități deasupra oricăror alte interese individuale. Sunt sigur că astfel de oameni sunt în Brașov. Nu trebuie decât o scânteie ca spiritul acestora să se anime.

ȘELARU VASILE/ ”PRÂSLEA CEL VOINIC ȘI MERELE DE AUR”

Petre Ispirescu – Legendele sau basmele românilor, vol. l, pag. 87-100, Ed. Erc Press – București, 2009

Gradina Raiului… pământesc. Cunoaștem care-i miza întregii povești: ”Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită nevoie mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci p-acolo. În fundul grădinii avea și un măr care avea mere de aur și, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând și pârguindu-se venea oarecine noaptea și le fura, tocmai când erau să se coacă. Toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoți.” Nu știm dacă aceste mere au și vreo putere miraculoasă. Însă, descrierea grădinii este asemănătoare Raiului în care trăiseră, conform textului biblic, Adam și Eva. Și acolo întâlnim mărul. Mai exact avem doi: Pomul cunoașterii și Pomul vieții veșnice dar și interdicția de a nu mânca fructele acestora. Omul va mușca doar din mărul cunoașterii din cel al vieții veșnice nu mai apucă deoarece, pentru încălcarea poruncii, Dumnezeu îi alungă pe cei doi (Adam și Eva) din Rai. Iată, pe pământ, omului i s-au lăsat doar mere de aur. Am putea spune că prin acestea el a dobânit doar bucuria de a trăi. Dar nu oricum. Cineva trebuie să păzească rodul.
Modestie, prudență și strategie. În acținea de a păzi merele din aur frații mai mari eșuează. Însă, Prâselea nu promite ci doar își exprimă dorința de a încerca:”Pentru mine n-are să fie așa mare rușine – zise el fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari ci numai o cercare să fac”. Prudent își caută și o eventuală scuză a eșecului spunând că este mai mic.

Prâslea își ia cu el ” cărți de cetit, două țepușe, arcul și tolba cu săgețile”. Așadar, pentru a veghea omul are nevoie de cunoaștere ( cărți de cetit) de precauție - prevedere (două țepușe) dar și de arme pentru a lupta la nevoie (arcul și tolba cu săgețile). Starea de veghe implică și o anumită pregătire temeinică.

Iată și strategia: ”Își alese un loc de pândă într-un colț, pe lângă pom, bătu țepușele în pământ și se puse între ele, așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate ca, dacă îi va veni somn și va moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui, și dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu cefa de cel de dinaintea lui.”
Omul între veghe și somn. Aflăm că cei care păzesc mărul, timp de o săptămână (reprezentând și perioada biblică de creație a lumii), la un moment dat sunt cuprinși de un somn adânc precum și cei doi frați mai mari ai lui Prâslea.

Somnul este un motiv pe care îl întâlnim în mitologie, este chiar o obsesie a omului care caută răspunsuri la întrebări fundamentale privind nu numai scopul vieții sale dar și moartea. El știe că dacă dorește să găsească răspunsul la întrebări trebuie să nu doarmă. Somul (minții) nu aduce nimic bun. Epopeea lui Ghilgameș (considerată a fi prima epopee a lumii, scrisă cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice) ne relatează, printre altele, efortul lui Ghilgameș de a dobândi nemurirea. Înainte de a deveni nemuritor, acestuia i se spune: ” să nu dormi timp de șase zile și șase nopți! Dar abia se așezase Ghilgameș pe vine,/ că somul se lasă peste el ca o ceață…” În povestea lui Petre Ispirescu somul este atât de puternic încât pe fiul cel mare ” îl copleși și căzu ca mort”. La rândul său, Ghilgameș când este trezit după somnul de șase zile și șase nopți spune: ”Abia mă cuprinse somnul/ că tu m-ai și zgâlțâit și m-ai trezit”. Însă acel somn a făcut ca Ghilgameș să nu mai poată dobândi niciodată nemurirea. În Pildele sau povețele lui Solomon 19. 15, suntem avertizați asupra cauzalității somnului: Lenea te cufundă într-un somn adânc. Despre somn vorbește și Iisus, aflat în grădina Ghetsimani; Marcu 14.37. ”Și a venit la ucenici, pe cari i-a găsit dormind. Și a zis lui Petru: Simioane tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” Așadar omul trebuie să vegheze pentru a dobândi ce își dorește ( în primul caz nemurirea în cel biblic credința). Sigur, aici nu discutăm de somnul pentru odihnă ci de somnul minții. Despre conștiință și starea de conștiență a existenței avea să se exprime René Descartes ( filosof și matemetician francez, 1596–1650) astfel: Somnul rațiunii naște monștrii. Știm că somul odihnei este o stare periodică reversibilă caracterizată prin suprimarea temporară a conștienței. Se prea poate ca, la începuturile sale, omul să se fi întrebat dacă somnul nu este într-un anume fel sinonim cu moartea. Știm doar că somul este vital vieții însă în opoziție cu acesta se află conștiința (puterea de raționa) ca stare fundamentală. În acest caz vorbim de starea de luciditate și profunzime a individului în a vedea și a analiza lucruri și fapte.
Starea de veghe și curajul îi sunt răsplătite lui Prâslea deoarce acesta ”culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatăl său.” Orice învingător trebuie să știe că poate atrage și invidia. Nici Prâslea nu face excepție deoarece ” frații săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânșii și căutau prilej ca să-l piarză.”
Curaj. Însă lucrurile nu se opresc aici. Prâslea reușește să rănească pe hoțul merelor de aur și, împreună cu frații săi, pornește pe urmele acestuia. Cei trei frați urmăresc petele de sânge ale hoțului rănit și ajung pe marginea unei prăpasti. Aflăm că acolo ar fi ”un alt tărâm”. Adică o altă lume. ( Dar nu lumea morților așa cum apare în alte mitologii cum ar fi coborârea în Infern a lui Orfeu pentru a-și întâlni iubita, ci o lume care aparține altor ființe și care, în cele mai multe cazuri, au răpit fete frumoase de pe tărâmul pământenilor, însă alături de acestea, locuiesc și ființe binevoitoare ce vor contribui decisiv la victoria eroului). Cei doi frați nu au curajul de a coborî în necunoscut. Prâslea coboară pe o funie (timpul este văzut în folclor precum un fir de ață – fiecare om are un timp al său, când se rupe sau când se sfârșete de pe mosor ața omul moare) lăsându-i pe cei doi să-l aștepte la marginea prăpastiei și să-l tragă de pe tărâmul celălalt doar când ”vor vedea (funia n.n.) că se mișcă de lovește marginile groapei…”

Binecuvântarea. Doar lupta corp la corp ( numită și trânta voinicească – bazată numai pe forța mușchilor și agilitatea trupului, este considerată a fi mai dreaptă în raport cu cea a armele - instrucția mânuirii armelor precum și portul acestora în vechime era un privilegiu acordat doar anumitor persoane, cei săraci neavând acces la acestea). În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm? Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea. Corbul este nu numai vestitorul morții dar și pasăre a înțelepciunii. El dă seu (grăsime de oaie) lui Prâslea care îi promite trupurile celor trei zmei. Atingerea corpului cu grăsime este ritualică tot așa și apa pe care una din fete o dă lui Prâslea în schimbul promisiunii (făgăduinței) de a fi dusă pe tărâmul nostru (al oamenilor) și acolo să ne cununăm. Zmenii sunt uciși și fetele eliberate.
Desfătarea… După uciderea primilor doi zmei ne atrage atenția acest pasaj: O săptămână întreagă se desfătă împreună cu amândouă fetele, și Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și către zmeul de-al treilea. A se desfăta cu cele două fete înseamnă desigur mai mult decât a se ospăta! Să fi fost vorba și de o orgie sexuală, greu de spus sau doar este un mesaj subliminal privind virilitatea acestuia.

Altruism. Palatul fiecărui zmeu se transformă în câte un măr datorită unui bici fermecat. Prâslea trimite cu fiecare dintre fete (exceptând pe cea mică) și un bilețel către frați prin care îi anunță că se pot căsători cu ele.

Precauție. Fetele sunt scoase de pe tărâmul celălalt însă nu și Prâslea. Dacă nu ar fi fost prevăzător ar fi murit. ”El simțise mai-nainte că frații săi îi poartă sâmbetele și, când se mai lasă frânghia ca să-l ridice și pe el, dânsul legă o piatră și puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară frații dacă văzuseră căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțială, ceea ce făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit. ” Prâslea scapă cu viață deoarce testează încrederea (loialitatea) fraților săi. Pentru cineva care are suspiciuni asupra încrederii pe care trebuie să o acorde unei persoane, mai ales atunci când viața sa poate depinde de acesta, oricât de apropiată ar fi persoana, se impune un test. Cei doi frați au căzut testul iar Prâslea și-a slavat viața. Nu datorită neîncrederii ci mai ales a prudenței. Se spune despre prudență că este mama înțelepciunii. În acest caz, putem spune că Prâslea nu este doar isteț (isteț - reacționează spontan, mizând pe noroc și inspirație) ci și prudent (mizând pe analiza unor fapte precedente dar și anticipându-le pe cele viitoare). Adevărat are și intuiție; o consecință a analizei și nu a hazardului.

Sacrificiul de sine. Însă, pentru a trece de pe un tărâm pe altul se impune și un alt gen de sacrificiu. Nu ajunge doar să te cobori pe o frânghie, să ucizi trei zmei și să salvezi trei fete frumoase. În afara luptei se cere un sacrificiu. Nu ajunge nici chiar să veghezi. Dar să vedem la ce încercare mai este supus Prâslea. Pe când se gândea și se plângea dânsul, se auzi un țipăt și o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împrejur și văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci și se urca ca să mănânce niște pui de zgripsor.” Ucide ”balaurul” și astfel salvează viața puilor de zgripsor. Aceștia îl ascund de mama lor care ”de bucurie l-ar fi înghițit”. Totuși, văzând pe salvatorul puilor, zgripsoroaica cere la rândul ei să facă un bine. Prâslea o roagă să-l ducă pe tărâmul celălalt, și aceasta îl va duce însă fiind o clătorie extrem de epuizantă trebuie să i se pregătească o sută de pâini și tot atâtea bucăți de carne și, ”de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine și câte o bucată de carne”. Astfel, urcat pe pasărea uriașă, Prâslea își începe călătoria spre tărîmul din care venise. Însă, nemaiavând carne,” fără să își piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei”. Prâslea se simte obligat să taie ceva din el, adică să renunțe la o parte din trup. Să fie oare vorba de renunțarea la o parte din sine?! Probabil că da! Este un ritual de inițiere maximă (dureros) pentru cel care a fost pe un alt ”tărâm” și acum intenționează să se întoarcă în lumea sa. Totul a fost doar o încercare. Pasărea nu a înghițit ultima bucată din carne din contră, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său, și se lipi. Prâslea a avut puterea de a renunța la o parte din ființa sa pentru a reuși. Sigur, a fost vorba de o renunțare formală (să-i spunem doar sentimentală în lumea actuală) deoarce acesta a fost încercat. I s-a testat astfel voința. Dar a știut, a fost conștient că numai astfel va reuși să ajungă la capătul drumului propus. Renunțarea la o parte din sine este forma asumării destinului. Este neclintirea din drumul pe care și l-a propus (cineva) și, ceea ce este extrem de important, chiar l-a și parcurs. Decizia renunțării în schimbul reușitei depline aparține fiecăruia.

Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. Prâslea, odată ajuns pe tărâmul de pe care plecase, află că împăratul dorește să-i însoare pe cei doi feciori (frații săi) cu două surori însă cea de-a treia nu dorește sub niciun chip să se mărite. Fata l-a rugat pe împărat să accepte să se mărite cu cel care îi va împlini trei dorințe. Și astfel, Prâslea împlinește dorințele fetei, acestea având legătură cu mărul feremcat adus de pe tărâmul zmeilor și pe care el îl păstrase. În cele din urmă Prâslea ajunge la palatul tatălui său, este recunoscut și lucrurile se limpezesc. Așadar și viitoarea soție a lui Prâslea este o persoană deosebită deoarce a avut răbdare (a rămas loială salvatorului său, un fel de Penelopă care îl așteaptă pe Ulise punându-și la încercare pețitorii) și a dat dovadă că are o judecată profundă, nu numai sentimente. Calitățile morale și sufleteși ale fetei sunt compatibile cu cele ale lui Prâslea.

Pedeapsa divină în locul unei proces juridic. Împăratul era despotic. Poruncile în împărăția sa sunt însoțite de averstismente dure către cel care nu le împlinește întocmai: de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul! Și totuși, împăratul reunță la autoritatea sa întrebându-l pe Prâslea cum să-i pedepsească pe cei vinovați. Însă, Prâslea nu cere moartea fraților ( în acest caz ar fi lipsit un proces juridic) dar nici judecarea lor de către alți oameni sau de către împărat. Nu dă nicio sentință. Lasă totul la judecata divină. Pentru a fi credibil și a nu fi suspectat de mărturie mincinoasă se supune și pe sine acestei judecăți. Astfel, toți trei frați trag în același timp cu arcul o săgeată în sus. Săgețile fraților celor mari căzură drept în creștetul capului și-i omorâră, dar a celui mic îi căzu dinainte.

În loc de concluzie: ”Prâslea cel Voinic și merele de aur”, exprimă prin Petre Ispirescu, esența universală a basmului, combinând spiritul diferitelor mitologii axându-se pe actul inițierii tânărului spre maturitate, totodată dând indirect răspunsuri la întrebările ce tulbură permanent conștiința umană.