VASILE ȘELARU/ OPOZIȚIA FLEȘCĂITĂ ÎN FAȚA GUVERNULUI HOȚ

Mărturisesc că zilnic mă simt furat de guvernul Ponta. Sunt pus să plătesc numai taxe. Spre exemplu pe factura de plată a consumului de energie electrică plătesc taxa radio, taxa tv., accize consum necomercial, certificate verzi și contribuție cogenerare înaltă eficiență dar atenție, eu am un contract doar pentru furnizarea energiei electrice. Sunt obligat, chiar dacă am venituri ”zero”, să plătesc la Casa de Asigurări de Sănătate. Poate îmi răspunde cineva de la Agenția Națională a Administrației Fiscale (ANAF) cum pot plăti această contribuție dacă eu nu am venituri. Dacă am bani să plătesc CAS-ul înseamnă cu eu fac evaziune fiscală, nu-i așa?! Și atunci? Să nu mai zic că există multiple taxe pentru același tip de produs. Constat că m-am născut pentru a plăti taxe și nu pentru a trăi.

Între condiția de sclav și om liber în România nu există nicio deosebire. Eu trebuie să trăiesc pentru a plăti taxe din care ”băieții deștepți”, din toate partidele și găștile din jurul acestora, să trăiască. De, sărmanii de ei, au și ei amante, am nevoie de viagra, au nevoie de case de vacanță, într-un cuvânt de huzur și prostimea cu cetățenie română trebuie să îi ajute. Și cum nu mai merg afacerile imobiliare, nu mai sunt fabrici de dus la fier vechi, ce s-au gândit. Băgăm taxe! Sigur, mai sunt afaceri de făcut din banii publici în domenii precum sănătatea spre exemplu, de unde dispar miliarde de euro. Uniunea Social Liberală (USL), a promis un trai mai bun și a uitat. A susținut că PDL-iștii au furat dar nu există nici unul chemat pe la DNA sau fie chiar ANI, să ofere explicații. Dar PDL-iștii sunt în opoziție. Au nervii fleșcăiți. Acum câteva zile, madame Andreea Paul fostă și Woss declara de la tribuna Parlamentului: „V-au crescut prețurile!” Adică, cum vine asta?! V-au crescut prețurile! Această doamnă nu face parte din poporul român?!

Abia acum PDL-iștii s-au prins că poporul trăiește prost. Oare nimeni nu vrea să observe că România este dezindustrializată, că nu mai există nici agricultură, că majoritatea românașilor se țin de furt?! Că numai cine fură mai poate supraviețui în România. Guvernul fură de la români, prin taxe și cred că nu există nicio diferență între hoțul de buzunare și Ponta et comp.

România a fost pusă la colț, stă în genunchi: umilită de un președinte labil, care azi spune una mâine alta, umilită și mințită de USL-iști, batjocorită de PDL-iști, aburită de Dan Diaconescu și ”poporul său”. Este nevoie de un OM care să guverneze în numele românilor și pentru români și nu de o șleahtă care să se ploconească la Bruxelles după ce o vreme s-au închinat Moscovei (și celei țariste dar și a celei sovietice) iar alte sute de ani Istambului și Vienei. Am obosit să văd hoția din Țara Românească, să văd cum potlogarii conduc România, să văd mersul șleamp a lui Victor Ponta pe holurile Palatului Victoria și veselia sa perpetuă. Stânga socialistă a sărăcit România, a generat mizerie socială în numele ”protecției” sociale. Am obosit să văd câte un politruc cum dă lecții de prosperitate, cum un președinte când nu ”reevaluează corupți” declară că a fost într-o vizită în SUA când el fusese în Turcia (să fi fost whisky-ul consumat în avion de vină), să văd o opoziție fleșcăită, să văd cum Constituția României se modifică pentru cei care guvernează și nu pentru popor, să văd procuroare cu fețe de fufe de bordel, profesori cărora nu le pasă de elevi. Și totuși nu am obosit să îmi iubesc țara, să iubesc România, să îi respect pe puținii oameni cu un caracter frumos, nealterat, să iubesc spiritul frumos al poporului meu. Țara mea și poporul meu! Nu țara și poporul troglodiților! Țara mea și poporul meu!

Am convingerea că în cele din urmă toți cei care au jefuit țara și au umilit poporul vor fi aruncați în lada de gunoi a istoriei, că România va deveni prosperă precum a și fost odată. Că justiția și dreptatea își vor găsi locul firesc, că România va fi cu adevărat un stat de drept. Bărbați de stat ai României vor fi din nou la conducere, își vor iubi poporul mai presus decât propria lor viață și nu vor uita că o țară care poate hrăni 80 de milioane de oameni nu poate fi una a săracilor.

VASILE ȘELARU/ DUMITRU RENGHEA – UN ÎNȚELEPT AL SATULUI ROMÂNESC

Sunt cărți, adevărat extrem de rare, pe care sufletul și inima le parcurge cu sete, așa cum ai bea un pahar cu apă. Mi s-a întâmplat în aceste zile când, printr-un gest, mai mult de conveniență, bunul meu prieten, Dumitru Ioan Puchianu să-mi ofere o carte: ”Călăuza vieții” – Dumitru Renghea, ed. c2design (Brașov), 2005, 136 pag, scrisă de bunicul său și restituită publicului prin tipar de către acesta. Ar fi putut să i se spună și ”Carte de căpătâi”, adică acel gen de lucrare de a cărei învățătură e bine să nu te desparți nici în somnul odihnei. Am fost mai mult decât plăcut surprins să constat că în mare parte această carte aduce cu ”Almanahul satelor” având menirea de a instrui și informa pe cititor ”de câte în viața de pe pământ a omului dar și în stele și lună” ori ”Calendar” (”Călindar” se zicea în vechime), atoatecuprinzător, specific în secolul Luminilor. Numele lui Dumitru N. Renghea, din localitatea Sohodol-Bran, apare în spațiul publicistic în anul 1929, în renumita revistă ”Albina”, condusă de prof. univ. Ioan Simionescu de la Iași, dar și în anul 1930, în ”Calendarul plugarilor” ca semnatar al unui basm.


Reflexii privind rolul și scopul existenței umane, sfaturi pentru plugari și crescători de animale, note de antropologie, sociologie, psihologie, pedagogie, chiromanție, religie, bune maniere, igienă, siguranța personală, management casnic, genetică, sport etc... toate sunt cuprinse în cartea lui Dumitru Renghea. Am parcurs-o cu mare plăcere, nu pentru că mi-ar fi spus lucruri noi ci pentru că îmi amintea de sfaturile bunicului meu Moise, un învățător dintr-o comună din Covasna, iubitor de țară și oameni dar și ale tatălui, ofițer de ”jăndarmi” în perioada regelui. Și mărturisesc că sfaturile din copilărie, le-am regăsit cu mare drag, deoarece am trăit o ”întâlnire” cu esența familiei românești, spiritul și filosofia de viață a acesteia așa cum se afla până spre mijlocul secolului XX. Astăzi, familia este în disoluție, gregaritatea părinților se regăsește în comportamentul copiilor. (Să fie oare de vină ”omul nou” creat de perioada comunistă? Cine știe?!).

Dumitru Renghea (1900-1976), veteran a două războaie, a fost un țăran care prin strădania sa a acumulat cu mult mai multe cunoștințe decât îi sunt necesare unuia ce ar avea condiția de ”plugar” (termen general sinonim cu cel al trăitorilor în spațiul rural, indiferent de ocupație). Astfel, prin truda minții, pasionat de cunoaștere, a devenit un înțelept. Un spirit moral și auster cum rar se află, poate și puțin introvertit de viața aspră dar perseverent, competitiv, dornic să-și depășească condiția de ”om de la țară”, luptător cu propriul sine și patimile omenești însă și principial. Nu în ultimul rând compasiv pentru cei slabi. La un moment dat, în una din reflexiile sale, notează ființa plăpândă a intelectualilor în raport cu robustețea interioară a celor care trudesc fizic.

Meditativ și observator profund al vieții și al satului românesc dar și al cunoașterii omului, Dumitru Renghea este un înțelept. Credincios dar nu superstițios, autorul ar fi putut intra în ”Academia satului” alături de Moromete dar cu un spirit specific ardelenesc mult mai complex. A trăit într-o istorie nedreaptă, aș spune cumplită și criminală, deoarece putem observa până astăzi că în anul 1946, nu a murit numai ființa țăranului român ci și spiritul acestuia. Dacă vrem să vedem cum arăta cu adevărat mintea satului românesc (cu slăbiciunile și calitățile ei), nu ajunge să citim doar studiile lui Dimitrie Gusti ci iată, acestea pot fi completate și cu observațiile și pasiunile de o viață ale omului Dumitru Renghea. Unele însemnări din cartea ”Călăuza vieții”, sunt note din alte lucrări, altele sunt reflexii și memorii personale ori pur și simplu relatări din viața sa, sau cum se mai zicea odată ”de la lume adunate și la lume date”. În cartea lui Dumitru Renghea, există mai multe parabole, unele originale, altele adunate, care ne amintesc de povestirile Zen. Iată o astfel de povestire ”adunată” de autor poate dintr-o culegere gen ”almanah- revistă” ori pur și simplu din lume, aproape că nici nu are importanță, dar cu certitudine, merită reamintită, mai ales celor doritori de dreptate în această lume: Se zice că odată s-a întâlnit Dreptatea cu Minciuna la un han. Minciuna a zis către Dreptate: ”Vino să ne cinstim împreună.” Dar Dreptatea zise: ”Eu n-am niciun ban la mine ca să plătesc ospățul.” Minciuna atunci zise:”N-ai grijă de asta că eu plătesc!”. Apoi a comandat și după ce s-au ospătat, Minciuna strigă către ospătar care era un băiat tânăr:”Ospătar! Adu-mi restul!” Ospătarul, mirat, zise:”Ce rest să îți dau că încă nu mi-ai dat niciun ban!” Atunci Minciuna se sculă repede de pe scaun și strigă cât o ținea gura: ”Eu ți-am dat o sută de lei și tu nu vrei să îmi dai restul!” Patronul hanului auzind toate acestea, a crezut că băiatul și-a însușit banii și l-a luat la palme. Atunci băiatul își puse mâinile în cap și strigă: ”Dreptate, dreptate, unde ești de nu te arăți odată?” Dar Dreptatea sta ciulită (ascunsă n.a.) că mâncase și ea din acel ospăț. ( pag.12).

În ”Călăuza vieții” întâlnim numeroase astfel de parabole, care mărturisesc, mi-au hrănit copilăria, unele auzite de la bunicul meu, altele de la tata dar și unele pe care nu le știam. Acestea sunt completate de alte parabole și întâmplări originale, izvorâte din experiența de viață a autorului. Capitole importante, valabile și astăzi, sunt și cele referitoare ”la căsătorie” și ”părinți și copii”. Întregul cărții este o lucrare de excepție, așa cum puține mai văd lumina tiparului (ori spațiul publicistic electronic). Multe dintre parabolele prezentate de Dumitru Renghea făceau parte în trecut din ”programa școlară”. Astăzi i se spune ”curriculară școlară” dar este lipsită de substanță iar din școală, învățăcelul de acum se alege cu ”praful de pe tobă”. ”Călăuza vieții” conține nu numai legătura cu lumea veche dar și cu cea contemporană. În fond, bunele maniere, regulile de igienă, orientarea profesională, alegerea matrimonială au rămas actuale. Dar mai există ceva în această carte: viața și experiența unui om între oameni; performanța devenirii sale, de la condiția de ”plugar” la aceea de intelectual. Un intelectual autodidact care se ridică mai presus decât aceia școliți formal, care au trecut ”precum gâsca prin apa cunoașterii” ba chiar și prin propria viață. În fond, nu contează școala, adică numărul claselor absolvite de către Dumitru Renghea, ci substanța vieții cerebrale pe care acesta a parcurs-o. Una de excepție. Omul a trecut prin două războaie, a fost un adept al celor ce au crezut în ”Totul pentru țară”, iar pentru ”vina” de a își iubi patria a plătit cu libertatea așa cum mulți români au pătimit. Cartea lui Dumitru Renghea, ”Călăuza vieții”, trebuie luată în serios, deoarece este ”o carte de învățătură” și mai ales de ”ținere de minte” pentru oricine, fie tânăr, fie bătrân, fie școlar, intelectual ori pur și simplu trăitor al acestei lumi.

ȘELARU VASILE/ BRAȘOVUL – A FI SAU A NU FI CAPITALĂ DE REGIUNE

      Ar fi trist ca Brașovul să rămână un oraș în stare anemică învelit cu aura unui trecut fastuos. Iată de ce și întrebarea: va fi sau nu va fi Brașovul capitală de regiune? Klaus Iohannis, primarul orașului Sibiu a făcut o mutare inteligentă. S-a înscris în Partidul Național Liberal unde a și primit funcția de vicepreședinte. Nu s-a ferit să declare public că îl interesează să fie guvernatorul/președintele Regiunii Centru care ar reuni județele: Mureș, Harghita, Covasna, Brașov, Alba, Sibiu. Desigur, Sibiul să fie și capitală. Cam asta ar fi mișcarea politică a iscusitului sas. Și pentru el, dar și pentru sibieni, nu este rău deloc! Ar fi interesant de văzut dacă PSD-Brașov sau PNL-Brașov va reuși să impună ca Brașovul să devină capitala Regiunii Centru. Sigur, ar exista și varianta stupidă, de a satisface orgoliul baronilor locali, mai multe capitale de regiune. Ar duce spre o gândire stupidă a împărțirii teritoriale care va semăna foarte bine cu ministerele create artificial, cu miniștrii delegați, așa cum este acum guvernul Ponta.

      Dar oare Brașovul merită să fie capitala Regiunii Centru? Privind în istoria acestuia putem spune fără echivoc ”da” însă, în ceea ce privește prezentul, Brașovul nu mai are nimic din măreția trecutului său. Îi lipsesc oamenii de valoare autentică, care să se exprime public. Atenție, nu spun că Brașovul nu are oameni de valoare, spun doar că aceste valori sunt individuale, egocentrice și nu sunt interesate de spațiul public.

        În altă ordine de idei, viziunea administrației locale s-a văzut și la ultimul ”mare” eveniment organizat la Brașov: FOTE (Festivalul Olimpic al Tineretului European). Orașul nu s-a înconjurat de aura evenimentului. Doar primarul Brașovului, George Scripcaru, s-a împăunat într-un costum prazuliu, cu un fes cu moț pe cap. Și au mai fost și alți câțiva prazulii în apropierea sa, desigur simpatizanții și membrii PDL prezentați drept ”voluntari”. Cu acest prilej a descoperit și primarul Scripcaru instituția voluntariatului și cât de prețuită este aceasta în Occident. În rest, nimic. Singurul eveniment notabil consemnat pe fluxul media privind FOTE a fost un cetățean mușcat de un câine. Cine a văzut un steag olimpic arborat pe undeva, cine a văzut magazine care să comercializeze suveniruri cu FOTE, cine a văzut turiști dând buzna la Brașov?! Cine? Nimeni. Brașovul a ratat o bună ocazie de afirmare internațională. Brașovenii nu au trăit bucuria unui eveniment olimpic iar oamenii de afaceri din turism nu au înregistrat beneficii peste cele obișnuite. FOTE a fost un eveniment banal, incolor.

      Insă, tot la Brașov, există un etern proiect: Aeroportul! Toată armata de deputați și senatori USL, în frunte cu președintele CJ-Brașov, Aristotel Căncescu, nu au obținut un ban pentru finanțarea construcției acestuia din Bugetul de stat. Guvernul Ponta nu i-a luat în serios. Acest fapt demonstrează că Brașovul nu are oameni politici notabili pentru București. În fapt, oamenii politici din Brașov (nu le spun brașoveni deoarece mulți sunt venetici), nu sunt capabili să se impună pe scena mare a politicii. Sunt buni prin cartiere, la ”șmenuit” sentimental cetățenii și desigur, Bugetul local. Cam atât. Ba nu, sunt foarte buni și pentru afacerile lor. Dar nu au treabă cu problemele brașovenilor, nu-i interesează niciun proiect de dezvoltare a județului Brașov.

    La Brașov nu mai avem nici măcar evenimente culturale notabile. Nu există o revistă de cultură autentică, de impact național, fie chiar regional, nu există o mișcare culturală în domeniul muzicii și al teatrului cu toate că astfel de evenimente au existat (Festivalul Internațional de Teatru Contemporan, Festivalul Internațional de Jazz). Brașovul doarme în legendele și miturile sale incapabil să mai trezească interesul investitorilor, să se impună ca mare centru economic și cultural așa cum în istoria sa a fost. Nutresc speranța că cineva va trezi orașul din starea hibernală în care se află de câțiva ani buni. Sunt sigur că există oameni ai Brașovului gata să activeze în spațiul public, să măture o parte dintre politicienii care nu au făcut decât să se îndoape din patrimoniul locativ și din industria brașoveană și astfel să se căpătuiască fără muncă. Sunt sigur că se vor ivi și acele caractere tari gata să schimbe orașul, să îl anime, să-i dea viață. Dar pentru aceasta nu trebuie decât o stare de umanitate și unitate în jurul unui proiect comun, un proiect care să-i anime pe toți locuitorii Brașovului, cu mic cu mare, indiferent de opțiunea lor politică, indiferent de statutul lor social. În fapt, vrem nu vrem, acceptăm sau nu, marile proiecte nu pot fi făcute decât de oameni providențiali, oameni care știu și pot să pună interesul unei comunități deasupra oricăror alte interese individuale. Sunt sigur că astfel de oameni sunt în Brașov. Nu trebuie decât o scânteie ca spiritul acestora să se anime.

ȘELARU VASILE/ ”PRÂSLEA CEL VOINIC ȘI MERELE DE AUR”

Petre Ispirescu – Legendele sau basmele românilor, vol. l, pag. 87-100, Ed. Erc Press – București, 2009

Gradina Raiului… pământesc. Cunoaștem care-i miza întregii povești: ”Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită nevoie mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci p-acolo. În fundul grădinii avea și un măr care avea mere de aur și, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând și pârguindu-se venea oarecine noaptea și le fura, tocmai când erau să se coacă. Toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoți.” Nu știm dacă aceste mere au și vreo putere miraculoasă. Însă, descrierea grădinii este asemănătoare Raiului în care trăiseră, conform textului biblic, Adam și Eva. Și acolo întâlnim mărul. Mai exact avem doi: Pomul cunoașterii și Pomul vieții veșnice dar și interdicția de a nu mânca fructele acestora. Omul va mușca doar din mărul cunoașterii din cel al vieții veșnice nu mai apucă deoarece, pentru încălcarea poruncii, Dumnezeu îi alungă pe cei doi (Adam și Eva) din Rai. Iată, pe pământ, omului i s-au lăsat doar mere de aur. Am putea spune că prin acestea el a dobânit doar bucuria de a trăi. Dar nu oricum. Cineva trebuie să păzească rodul.
Modestie, prudență și strategie. În acținea de a păzi merele din aur frații mai mari eșuează. Însă, Prâselea nu promite ci doar își exprimă dorința de a încerca:”Pentru mine n-are să fie așa mare rușine – zise el fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari ci numai o cercare să fac”. Prudent își caută și o eventuală scuză a eșecului spunând că este mai mic.

Prâslea își ia cu el ” cărți de cetit, două țepușe, arcul și tolba cu săgețile”. Așadar, pentru a veghea omul are nevoie de cunoaștere ( cărți de cetit) de precauție - prevedere (două țepușe) dar și de arme pentru a lupta la nevoie (arcul și tolba cu săgețile). Starea de veghe implică și o anumită pregătire temeinică.

Iată și strategia: ”Își alese un loc de pândă într-un colț, pe lângă pom, bătu țepușele în pământ și se puse între ele, așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate ca, dacă îi va veni somn și va moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui, și dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu cefa de cel de dinaintea lui.”
Omul între veghe și somn. Aflăm că cei care păzesc mărul, timp de o săptămână (reprezentând și perioada biblică de creație a lumii), la un moment dat sunt cuprinși de un somn adânc precum și cei doi frați mai mari ai lui Prâslea.

Somnul este un motiv pe care îl întâlnim în mitologie, este chiar o obsesie a omului care caută răspunsuri la întrebări fundamentale privind nu numai scopul vieții sale dar și moartea. El știe că dacă dorește să găsească răspunsul la întrebări trebuie să nu doarmă. Somul (minții) nu aduce nimic bun. Epopeea lui Ghilgameș (considerată a fi prima epopee a lumii, scrisă cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice) ne relatează, printre altele, efortul lui Ghilgameș de a dobândi nemurirea. Înainte de a deveni nemuritor, acestuia i se spune: ” să nu dormi timp de șase zile și șase nopți! Dar abia se așezase Ghilgameș pe vine,/ că somul se lasă peste el ca o ceață…” În povestea lui Petre Ispirescu somul este atât de puternic încât pe fiul cel mare ” îl copleși și căzu ca mort”. La rândul său, Ghilgameș când este trezit după somnul de șase zile și șase nopți spune: ”Abia mă cuprinse somnul/ că tu m-ai și zgâlțâit și m-ai trezit”. Însă acel somn a făcut ca Ghilgameș să nu mai poată dobândi niciodată nemurirea. În Pildele sau povețele lui Solomon 19. 15, suntem avertizați asupra cauzalității somnului: Lenea te cufundă într-un somn adânc. Despre somn vorbește și Iisus, aflat în grădina Ghetsimani; Marcu 14.37. ”Și a venit la ucenici, pe cari i-a găsit dormind. Și a zis lui Petru: Simioane tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” Așadar omul trebuie să vegheze pentru a dobândi ce își dorește ( în primul caz nemurirea în cel biblic credința). Sigur, aici nu discutăm de somnul pentru odihnă ci de somnul minții. Despre conștiință și starea de conștiență a existenței avea să se exprime René Descartes ( filosof și matemetician francez, 1596–1650) astfel: Somnul rațiunii naște monștrii. Știm că somul odihnei este o stare periodică reversibilă caracterizată prin suprimarea temporară a conștienței. Se prea poate ca, la începuturile sale, omul să se fi întrebat dacă somnul nu este într-un anume fel sinonim cu moartea. Știm doar că somul este vital vieții însă în opoziție cu acesta se află conștiința (puterea de raționa) ca stare fundamentală. În acest caz vorbim de starea de luciditate și profunzime a individului în a vedea și a analiza lucruri și fapte.
Starea de veghe și curajul îi sunt răsplătite lui Prâslea deoarce acesta ”culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatăl său.” Orice învingător trebuie să știe că poate atrage și invidia. Nici Prâslea nu face excepție deoarece ” frații săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânșii și căutau prilej ca să-l piarză.”
Curaj. Însă lucrurile nu se opresc aici. Prâslea reușește să rănească pe hoțul merelor de aur și, împreună cu frații săi, pornește pe urmele acestuia. Cei trei frați urmăresc petele de sânge ale hoțului rănit și ajung pe marginea unei prăpasti. Aflăm că acolo ar fi ”un alt tărâm”. Adică o altă lume. ( Dar nu lumea morților așa cum apare în alte mitologii cum ar fi coborârea în Infern a lui Orfeu pentru a-și întâlni iubita, ci o lume care aparține altor ființe și care, în cele mai multe cazuri, au răpit fete frumoase de pe tărâmul pământenilor, însă alături de acestea, locuiesc și ființe binevoitoare ce vor contribui decisiv la victoria eroului). Cei doi frați nu au curajul de a coborî în necunoscut. Prâslea coboară pe o funie (timpul este văzut în folclor precum un fir de ață – fiecare om are un timp al său, când se rupe sau când se sfârșete de pe mosor ața omul moare) lăsându-i pe cei doi să-l aștepte la marginea prăpastiei și să-l tragă de pe tărâmul celălalt doar când ”vor vedea (funia n.n.) că se mișcă de lovește marginile groapei…”

Binecuvântarea. Doar lupta corp la corp ( numită și trânta voinicească – bazată numai pe forța mușchilor și agilitatea trupului, este considerată a fi mai dreaptă în raport cu cea a armele - instrucția mânuirii armelor precum și portul acestora în vechime era un privilegiu acordat doar anumitor persoane, cei săraci neavând acces la acestea). În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm? Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea. Corbul este nu numai vestitorul morții dar și pasăre a înțelepciunii. El dă seu (grăsime de oaie) lui Prâslea care îi promite trupurile celor trei zmei. Atingerea corpului cu grăsime este ritualică tot așa și apa pe care una din fete o dă lui Prâslea în schimbul promisiunii (făgăduinței) de a fi dusă pe tărâmul nostru (al oamenilor) și acolo să ne cununăm. Zmenii sunt uciși și fetele eliberate.
Desfătarea… După uciderea primilor doi zmei ne atrage atenția acest pasaj: O săptămână întreagă se desfătă împreună cu amândouă fetele, și Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și către zmeul de-al treilea. A se desfăta cu cele două fete înseamnă desigur mai mult decât a se ospăta! Să fi fost vorba și de o orgie sexuală, greu de spus sau doar este un mesaj subliminal privind virilitatea acestuia.

Altruism. Palatul fiecărui zmeu se transformă în câte un măr datorită unui bici fermecat. Prâslea trimite cu fiecare dintre fete (exceptând pe cea mică) și un bilețel către frați prin care îi anunță că se pot căsători cu ele.

Precauție. Fetele sunt scoase de pe tărâmul celălalt însă nu și Prâslea. Dacă nu ar fi fost prevăzător ar fi murit. ”El simțise mai-nainte că frații săi îi poartă sâmbetele și, când se mai lasă frânghia ca să-l ridice și pe el, dânsul legă o piatră și puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară frații dacă văzuseră căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțială, ceea ce făcu pe frați să crează că Prâslea s-a prăpădit. ” Prâslea scapă cu viață deoarce testează încrederea (loialitatea) fraților săi. Pentru cineva care are suspiciuni asupra încrederii pe care trebuie să o acorde unei persoane, mai ales atunci când viața sa poate depinde de acesta, oricât de apropiată ar fi persoana, se impune un test. Cei doi frați au căzut testul iar Prâslea și-a slavat viața. Nu datorită neîncrederii ci mai ales a prudenței. Se spune despre prudență că este mama înțelepciunii. În acest caz, putem spune că Prâslea nu este doar isteț (isteț - reacționează spontan, mizând pe noroc și inspirație) ci și prudent (mizând pe analiza unor fapte precedente dar și anticipându-le pe cele viitoare). Adevărat are și intuiție; o consecință a analizei și nu a hazardului.

Sacrificiul de sine. Însă, pentru a trece de pe un tărâm pe altul se impune și un alt gen de sacrificiu. Nu ajunge doar să te cobori pe o frânghie, să ucizi trei zmei și să salvezi trei fete frumoase. În afara luptei se cere un sacrificiu. Nu ajunge nici chiar să veghezi. Dar să vedem la ce încercare mai este supus Prâslea. Pe când se gândea și se plângea dânsul, se auzi un țipăt și o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împrejur și văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci și se urca ca să mănânce niște pui de zgripsor.” Ucide ”balaurul” și astfel salvează viața puilor de zgripsor. Aceștia îl ascund de mama lor care ”de bucurie l-ar fi înghițit”. Totuși, văzând pe salvatorul puilor, zgripsoroaica cere la rândul ei să facă un bine. Prâslea o roagă să-l ducă pe tărâmul celălalt, și aceasta îl va duce însă fiind o clătorie extrem de epuizantă trebuie să i se pregătească o sută de pâini și tot atâtea bucăți de carne și, ”de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine și câte o bucată de carne”. Astfel, urcat pe pasărea uriașă, Prâslea își începe călătoria spre tărîmul din care venise. Însă, nemaiavând carne,” fără să își piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei”. Prâslea se simte obligat să taie ceva din el, adică să renunțe la o parte din trup. Să fie oare vorba de renunțarea la o parte din sine?! Probabil că da! Este un ritual de inițiere maximă (dureros) pentru cel care a fost pe un alt ”tărâm” și acum intenționează să se întoarcă în lumea sa. Totul a fost doar o încercare. Pasărea nu a înghițit ultima bucată din carne din contră, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său, și se lipi. Prâslea a avut puterea de a renunța la o parte din ființa sa pentru a reuși. Sigur, a fost vorba de o renunțare formală (să-i spunem doar sentimentală în lumea actuală) deoarce acesta a fost încercat. I s-a testat astfel voința. Dar a știut, a fost conștient că numai astfel va reuși să ajungă la capătul drumului propus. Renunțarea la o parte din sine este forma asumării destinului. Este neclintirea din drumul pe care și l-a propus (cineva) și, ceea ce este extrem de important, chiar l-a și parcurs. Decizia renunțării în schimbul reușitei depline aparține fiecăruia.

Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. Prâslea, odată ajuns pe tărâmul de pe care plecase, află că împăratul dorește să-i însoare pe cei doi feciori (frații săi) cu două surori însă cea de-a treia nu dorește sub niciun chip să se mărite. Fata l-a rugat pe împărat să accepte să se mărite cu cel care îi va împlini trei dorințe. Și astfel, Prâslea împlinește dorințele fetei, acestea având legătură cu mărul feremcat adus de pe tărâmul zmeilor și pe care el îl păstrase. În cele din urmă Prâslea ajunge la palatul tatălui său, este recunoscut și lucrurile se limpezesc. Așadar și viitoarea soție a lui Prâslea este o persoană deosebită deoarce a avut răbdare (a rămas loială salvatorului său, un fel de Penelopă care îl așteaptă pe Ulise punându-și la încercare pețitorii) și a dat dovadă că are o judecată profundă, nu numai sentimente. Calitățile morale și sufleteși ale fetei sunt compatibile cu cele ale lui Prâslea.

Pedeapsa divină în locul unei proces juridic. Împăratul era despotic. Poruncile în împărăția sa sunt însoțite de averstismente dure către cel care nu le împlinește întocmai: de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul! Și totuși, împăratul reunță la autoritatea sa întrebându-l pe Prâslea cum să-i pedepsească pe cei vinovați. Însă, Prâslea nu cere moartea fraților ( în acest caz ar fi lipsit un proces juridic) dar nici judecarea lor de către alți oameni sau de către împărat. Nu dă nicio sentință. Lasă totul la judecata divină. Pentru a fi credibil și a nu fi suspectat de mărturie mincinoasă se supune și pe sine acestei judecăți. Astfel, toți trei frați trag în același timp cu arcul o săgeată în sus. Săgețile fraților celor mari căzură drept în creștetul capului și-i omorâră, dar a celui mic îi căzu dinainte.

În loc de concluzie: ”Prâslea cel Voinic și merele de aur”, exprimă prin Petre Ispirescu, esența universală a basmului, combinând spiritul diferitelor mitologii axându-se pe actul inițierii tânărului spre maturitate, totodată dând indirect răspunsuri la întrebările ce tulbură permanent conștiința umană.

ȘELARU VASILE/ ȚINUTUL SECUIESC NU A EXISTAT NICIODATĂ ÎN DOCUMENTE ADMINISTRATIVE

       În niciun document administrativ de-alungul istoriei, nu apare mențiunea denumirii Ținutul Secuiesc. Firesc, nu a existat nici vreun steag al acestuia. Ținutul Secuiesc apare ca mențiune referitoare la Treiscaune și Scaunul Ciuc. Inventarea unui steag, ar însemna că acest ținut desemnează un popor care își poate revendica un teritoriu.

      În secolul al XII-lea, secuii din clanurile sepsi, orbai şi telegd ( prin alianţă se vor numi, kezdi), vor forma fiecare câte un scaun cu acelaşi nume, mai târziu, unindu-se într-un singur scaun numit Scaunul Trei Scaune. ( Se va scrie şi Treiscaune). Cele trei mari clanuri de războinici s-au stabilit pe actualul teritoriu al Transivaniei (în zona aproximativă a judeţului Covasna), având privilegii medievale dinstincte precum acela al conducerii comunităţii prin adunare generală ( obicei păstrat din perioada tribală). Însă, cea mai veche atestare documetară a unei entităţi secuieşti este Ciucul (1342). Autoritatea locală din Transilvania era dată de existenţa unui scaun administrativ ( probabil fost mic voievodat), cu precădere având rol de instanţă judecătorească – locul în care se afla reşedinţa judelui (regal sau princiar ), acesta fiind identificat nu de puţine ori şi în persoana stăpânului latifundiar. Unele teritorii vor fi menţionate ca Scaune filiale, ale Scaunului Ciuc. Casin în anul 1397, şi Giurgeu în anul 1403. Un secol mai târziu, Scaunul Ciuc se împarte în două : Ciucul de Sus şi Ciucul de Jos. Scaunul Odorhei s-a constituit în zona depresionară creată de Munţii Harghita, Carpaţii Orientali şi cursul superior al Târnavei Mari. A fost, timp îndelungat, Scaunul matcă al tuturor Scaunelor secuieşti numit din acest motiv şi Scaunul mamă (Anya Szek). În perioada dominaţiei otomane a principatului Transilvaniei, prin Dieta Transilvaniei din anul 1562, se hotărăşte instituirea funcţiei de notar, care avea atribuţia, ajutat de un vicenotar, să consemneze cele discutate în şedinţele de judecată sau Adunarea Generală a Scaunului. O parte dintre secui, în trecutul lor, au fost luptători de temut, principala lor activitate fiind războiul: „Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea... ” consemna Mihai Viteazul într-un document intitulat „ Interviu” acordat de Mihai Viteazul solului polon Lubieniecki la Bucureşti, în ziua de 27 iunie, 1595. (vezi în, Literatură română veche, I. Rotaru, pag. 76-77, Bucureşti, 1971). Nu ştim dacă Mihai Viteazul făcea dinstincţie între secui şi unguri, probabil că da, însă neîncrederea îi era dată şi de principiul mercenarului ce luptă nu pentru gloria cuiva anume ci pentru sine. Secuii nu au fost numai mercenari ci şi agricultori, păstori, culegători de fructe de pădure, tăietori de lemne şi căruţaşi.

       Mai multe localităţi de pe versantul curburii interioare a Carpaţiilor Răsăriteni vor fi populate în secolul al XVIII-lea de ţărani iobagi refugiaţi din Moldova. Aceşti iobagi molodoveni apar în documentele vremii ca vagabonzi, sau venetici. Voşlobeni, Sub Cetate, Bicazul Ardelean, Tulgheş dar şi o serie de localităţi de pe Valea Ghimeşului s-au dezvoltat în urma migraţiei moldovenilor. Însă şi secuii s-au refugiat în zona Rădăuţi şi Suceava în preajma anilor 1761/1764, întregind populaţia acelor locuri. Cert este că, într-o vreme, în cele trei principate, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească sunt înregistrate o serie de migraţii ale populaţiilor în special români şi unguri iar saşi aproape deloc.

       În urma reformelor împăratului Iosif al II-lea, în anul 1784, în Transilvania au fost înfiinţate 11 comitate – Ţara Bârsei (Circulus Barcesius) fiind inclusă în Trei Scaune. ( Între 1784-1790, vom avea „ trei cercuri” care vor forma noul comitat Trei Scaune – Circulus Sepsiensis, Circulus Kezdiensis şi Circulus Barcensis ). Din anul 1829, sediul Scaunului Trei Scaune este stabilit în oraşul Sfântul Gheorghe, aici se afla reşedinţa unui comite suprem numit de către Curtea imperială de la Viena. Până la această dată, sediul Scaunului Trei Scaune era dat de reşedinţa judelui. Având mai multe forme de administraţie, într-o zonă teritorial-administrativă, poate fi întâlnită şi denumirea de Comitat, Gubernie. Astfel, vom întâlni şi funcţia de comite, echivalentă celei de jude (autoritatea publică şi administrativă locală). Pentru judeţul Covasna vom utiliza vechea numire Trei Scaune, zonă învecinatăŢării Bârsei şi a Ţării Oltului.

        În anul 1950 ( la 22 august, prin decret), este înfiinţată Regiunea „ Stalin”, multe localităţi din Trei Scaune vor fi înglobate acestei regiuni ( când va fi creată şi Regiunea Autonomă-Maghiară). Regiunea Stalin îşi va schimba denimirea în anul 1956, în Regiunea Braşov, iar din anul 1968, întreaga România va fi împărţită teritorial în judeţe, o formă administrativă mai veche, pusă în practică de către Alexandru Ioan Cuza în anul 1864, după Unirea Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti (1859). Însă, trebuie spus că judeţele create în 1968, nu păstrează împărţirea teritorială din perioada Evului Mediu. Astfel, în Transilvania Evului Mediu, vom avea „ ţări” dar şi „ţinuturi” cum ar fi Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului (sau Ţara Oltului), Ţara Zarandului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului, Ţara Crişurilor, Ţara Lăpuşului, Ţinutul Secuilor ş.a. În Moldova, împărţirea teritorială o aflăm preponderent sub denumirea de „ţinuturi” iar în Oltenia „bănii”. În Muntenia vor exista Judeţe, cea mai veche denumire fiind atestată încă din vremea lui Mircea cel Bătrân ( judeţul Ilfov). Acest gen de împărţire teritorială se regăseşte în întreaga Europă Medievală, spre exemplu în Italia Evului Mediu vor exista „ducatele” iar conducătorii acestora se vor numi chiar principi, unirea acestora în jurul Casei regale de Savoia, survenind în urma revoluţiei lui Giseppe Garibaldi ( 1807-1882).

      Cum vor fi oare secuii, în opinia românilor ?! Populaţia secuiască , este harnică, şi bine organizată sub raport economic, respectoasă faţă de lege şi autoritate şi deprinde repede miezul din învelişul lucrurilor. Cine se apropie cinstit, cu simţul dreptăţii şi corectitudinii, dându-i respectul cuvenit, îşi câştigă repede simpatia, chiar dacă se dovedeşte mare român în activitatea şi simţirea sa. Astfel, îi descrie pe secui protopopul Aurel Nistor, din Araci, în anul 1929. Nu vor fi singurele cuvinte de apreciere privind secuii şi maghiarii din Trei Scaune (şi nu numai), enunţate de români. Însă, tot la fel de adevărat este că, de-alungul istoriei, şi de o parte şi de alta, între români, saşi şi maghiari, vor exista excese şi violenţe nu numai de limbaj dar şi confruntări fizice.

      Statisticile confesionale din Trei Scaune, din anii 1733-1760, consemnează existenţa românilor în 97 de comune cea ce demostrează că regiunea este locuită şi de români şi nu este o zonă exclusiv secuiască.

       Putem consemna în Trei Scaune, existenţa de-alungul veacurilor, a unui număr de aproximativ patruzeci de biserici ortodoxe, care astăzi aparţin altor culte. Spre exemplu, Biserica unitariană din Chichiş, construită în prima jumătate a secolului al XV-lea, avea iniţial o absidă circulară în stil bizantin, cu altarul orientat spre răsărit. În cursul secolului al XVI-lea, aceasta va deveni protestantă iar ansamblul arhitectural va fi modificat în stil gotic... În tradiţia locală din localitatea Cernat se spune că ar fi existat o biserică ortodoxă care a dăinuit până la anul 1560, când a fost trecută la cultul calvin. Biserica unitariană din Chilieni ( denumirea localităţi vine de la cuvântul „chilie” – conform tradiţiei orale, aici ar fi existat mai multe chili ale călugărilor ortodocşi). Biserica romano-catolică din Ghelinţa, monument de artă datând din secolul al XIII-lea, ar fi avut iniţial zugrăvite picturi în stil orotodox ( bizantin), peste care au fost aplicate alte picturi. Biserica romano-catolică din comuna Zagon, are un clopot care aparţine Bisericii ortodoxe „ Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril”, din aceiaşi localitate...

     Românii ortodocşi din ţinutul celor TreiScaune îşi vor afla protopopiatul doar la 25 septembrie, 1994, când va lua fiinţă Episcopia Covasnei şi Harghitei având ca episcop pe P.S. Ioan Selejan. Astfel, împlinindu-se o dorinţă seculară a românilor ortodocşi din secuime. Prin Ioan Codru Dărguşanu, scriitor, peregrin transilvănean, mai aflăm câte ceva şi despre maghiari, cei din Ungaria, care sunt deosebit de ospitalieri.

      Adolf Meschendörfer (1877-1963) , scriitor sas, nu evită amintească de perioada maghiarizării Transilvaniei şi implicit a saşilor. Contele Appony Albert ( 1846-1933), politician conservator, şeful partidului naţional maghiar şi ministru al cultelor şi al învăţământului, care prin Legea nr. 27 /1907, ce îi poartă şi numele, privea obligativitatea învăţământului în limba maghiară în şcolile de stat: Demenţa naţionalistă voia ca fiecare colţişor din imperiul lui Ştefan cel Sfânt, fiecare târg şi cătun, fiecare munte, râu şi pădure să-şi vadă numele spoit ungureşte, cu toate că jumătate din ţară nu era populată de unguri ( vezi, Corona, Bucureşti, 1982, pag. 225). Să fi rămas oare unii unguri din Treiscaune și din Ciuc cu astfel de apucături până în ziua de astăzi?! De unde au scos ei un steag al așa zisului Ținut Secuiesc, de unde tupeul avut în urmă cu câțiva ani de a își face o monedă prorie numită ”sic”, oare nu cumva din dorințe evident separatiste?!

ȘELARU VASILE/ MANAGEMENTUL EMOȚIILOR ȘI SPIRITUL CIVILIZAȚIEI

Deși creștinismul a jucat un rol esențial în formarea civilizației lor, europenii contemporani sunt mult mai înclinați să-și definească identitățile culturale în termeni laici, politici decât în termeni religioși. Cei care o fac totuși, cum ar fi diferite comunități din Balcani, par mai curând reminiscențe bizare ale unei epoci istorice revolute. (Francis Fukuyama – Marea Ruptură, ed. Humanitas, 2011, pag. 274). Oare noi, românii, unde ne situăm în prezent, în raport cu lumea occidentală pe care încercăm să o înțelegem și în mare măsură să o imităm. Statul român încă cheltuie sume imense de la Bugetul public pentru a construi biserici, chiar și bugetul județelor și al primăriilor se îndreaptă spre astfel de cheltuieli; se discută încă despre ”dascăli” și nu de profesori în școli și nu în ultimul rând se predă religia... Este știut că religia utilizează un limbaj accesibil oricărei persoane prin care exprimă reguli morale. Religia este în special emoțională. Ne manipulează și gestionează emoțiile dar și spaimele de necunoscut. Adevărat, dogmele religioase au generat civilizații, au unit grupuri de oameni și au ”îmblânzit” comportamentul individual și pe cel social dar ceea ce este extrem de important, au generat și încă mai generează lupta între alte grupuri/comunități privind supremația religioasă sub al cărei fundament se află resurse economice. Și totuși, noi ce fel de stat suntem. Avem în mediul rural tipul de gospodărie primitivă care ne asigură supraviețuirea în spațiu și timp în schimb ne lipsește mentalitatea citadină. Suntem un stat ”creștin” într-o Europă modernă, secularizată dar nu și laicizată în întregul ei, deoarece realitatea pe care o trăim infirmă paradigmele lumii occidentale care a păstrat dogmele moralei creștine și în afara religiei. 

       Noi nu avem decât, doar parțial, morală religioasă! Cea laică (politică) pare a fi un accident. Comportamentul nostru social, aparent creștin, nu are nicio legătură cu morala creștină. Am ajuns să huiduim până și un cortegiu funerar să nu mai amintesc aici de îngheontelile de la aghiazmă sau moaște. Suntem ”semicivilizați” deoarece au ieșit din actualitate valorile religioase dar și cele politice... Nu mai putem depăși stadiul semicivilizației fiind cuprinși de o falsă autosuficiență. O falsă maturitate. De peste o sută de ani am rămas tributari ”formelor fără fond”, al mimetismului instituțional lipsit de o grilă de selecție a valorilor, adecvată astfel încât să dispunem de resurse umane de calitate care să confere instituțiilor publice și consistență și mai ales utilitate publică. O democrație fără instituții apte să controleze exercițiul democratic manifestat în primul rând față de partidele politice nu poate fi decât una mimetică. Nu suntem acolo unde  ne-am dori și nu din vina celor din afara noastră ci chiar din lăuntrul nostru. Nu reușim să ne articulăm instituțiile astfel încât să beneficieze de credibilitate în raport cu cei pentru care acestea sunt create. Nu reușim deoarece ne lipsește o selecție adecvată a valorilor, avem un simț hipercriticist pueril fără a avea repere în interiorul acestuia. Oricine are dreptul de a critica, de a judeca dar lipsesc acele centre bine definite pe care le stabilește performanța individuală, spiritul altruist dar și morala universală privind conduita socială. Nu ducem lipsă de profesioniști, ci ducem lipsă de caractere. A fi profesionist nu înseamnă a avea și caracter, a poseda datele minimei moralia este o calitate care ar trebuie să primeze odată cu nivelul performanței. Se pare că de la orele de religie creștină tinerii nu reușesc să-și însușească normele sociale și nici din miezul familiilor din care provin. Lipsa modelelor dedicate moralei publice este evidentă. Acestea pot fi repere, pot fi căi autentice de urmat iar mimetismul în acest caz este de dorit. Fără aceste modele vom trăi în confuzie. Nimeni nu este interesat de popularizarea lor. Școala îndoapă elevii cu informații fără a le da cunoaștere și, ceea ce este și mai important, capacitatea de a discerne, de a judeca, de a gândi, de a decide! Școala a devenit informală și nu formativă. Școala nu mai generează valori și lideri.

     Hipercriticismul românesc ne-a transformat într-un popor de chibiți. Educația ține de cultură. Însă cultura a devenit pentru foarte mulți un domeniu obositor. 

     Votul popular s-a transformat doar într-o formă de camuflare a exercițiului democratic deoarece tipul de conducere oligarhic din interiorul partidelor nu poate genera decât autocrație. A fi civilizat înseamnă a îți controla emoțiile. În această lume doar națiunile care au știut și încă știu să-și stăpânească emoțiile vor câștiga. Dar să nu uităm, emoțiile sunt vitale, ne umanizează doar dacă fiecare dintre noi știe/poate să le gestioneze. În același timp ne și manipulează. Popoarele emoționale, în lipsa unuei educații dar și a unui management adecvat al emoțiilor, nu progresează. Rămân ludice, mimetice și supuse. Imature.

ȘELARU VASILE/ ȘI A FOST ANUL... INSECTEI CONFUZE

       Oricât de mult mi-aș dori să fiu optimist nu pot. Din 1989, cu greu pot găsi perioadele în care aș putea spune că am dus o viață tihnită. Conflictul politic al anului 2012, s-a dovedit a fi doar pentru putere. Nu există vinovați pentru dezastrul economic, social și moral. Dacă, în ceea ce privește viața morală putem spune că este un efect al lumii hipertehnologizate, despre starea economică și socială putem spune că este doar un efect al lăcomiei puterii politice și administrative. Procesul de educație în sistemul de învățământ a devenit superficial. Cauzele sunt multiple și nu se află nici în mondializare, nici în europenizarea excesivă, haotică...

        În general am fost obligat să privesc cu îngrijorare fiecare clipă trăită. Nu sunt singurul. Impozitele și facturile, prețurile produselor alimentare și al energiei, să nu mai vorbesc de medicamente, nu sunt nicidecum în concordanță cu veniturile. Cel care are de întreținut o locuință, o familie, știe foarte bine acest lucru. Din păcate, și după 1989, o mare majoritate, între care mă aflu și eu, trăiește la limita existenței. Clasa politică nu și-a făcut treaba. Timp de 23 de ani și-a urmărit doar propriile interese. Averile politicienilor au crescut, viața celor mulți a sărăcit. Aceasta-i România în care trăiesc. Nici viața culturală nu a fost mai bună. Ca și în viața politică, predomină doar interesele de grup.

       Brașovul a rămas în urmă. Nu se poate ridica atât timp cât este condus de șmecheri. Adevărat că aceștia au fost aleși. Așa că, se poate spune, fiecare comunitate are conducătorii pe care-i merită! Votezi prost, trăiești prost! Dar ce se prefigurează în 2013?

       Noi majorări de taxe și prețuri... De unde să mai plătim, cu ce... de unde locuri de muncă. Nu-mi rămâne decât să cred că fiecare individ trebuie să lupte pentru supraviețuire în condiții tot mai aspre generate de o politică strâmbă, cu legi nedrepte și abuzive. Toate aceste lucruri mă fac să reflectez mai mult asupra posibilității de a intra cu adevărat sau nu în viața politică. Cine știe... Oricum viitorul este imprevizibil atât timp cât și organizațiile politice nu sunt decât găști puse pe căpătuială. Credeam că, după 23 de ani, mentalitatea românilor se va schimba. Nu a fost deloc așa. România este contemporană cu trecutul ei. Poți întâlni diverse epoci conservate în comportamentul indivizilor sau în modul lor de viață. Predominant întâlnesc medievalitatea, nu perioada iluministă ci perioada dominației sub stăpân. Puțini stăpâni, multe slugi! Umilință, durere, sărăcie... veselie și gregaritate. În fapt, avem o dispoziție spre gregaritate. Sigur, nu spun nimic nou. Dar nu înțeleg de ce, dacă o mare majoritate știe și simte la fel, sau aproape la fel, nu se luptă să schimbe ceva. Fiecare trăiește în propria sa fatalitate precum larva în cocon. Să fie oare de vină ortodoxismul nostru lenevit în dogmă?!

Acestui sfârșit de an îi dedic acest poem:

    așezând din când în când privirea fix/ un nedefinit/ în ochii tăi de insectă devoratoare/ erai o femeie oarecare/ însă mi-au atras atenția câteva metafore tembele/ ispititoare capcană/ am surâs critic/ și am scris o scurtă poveste a cuvintelor/ rimate, ritmate. banale și goale/ din cele care îngenuncheau pe cerul trist/ acoperite cu pielea mai vechilor poeți/ și am plecat/ dând din aripi de ceară/ apoi am venit/ cu zahăr și miere/ cu vorbe simple, puerile/ în sfârșit s-a

                        întâmplat/

    ai urcat scările sufletului meu încet/ să fi avut aproximativ 365 de trepte/

mătăsos/ ai știut să alegi gingășia/ apoi brusc vijelia/ din nou fin vântul pe buze/ doar aspru sângele în vene/

    insecta se prinsese de zile și nopți/ asta merita vietatea/ ai râs cu izbândă/ cu dinți de coral/ ai perforat biletul de liberă trecere/ înspre alte stele/ aprinsă spre o altă/ poveste/ doar ea/ insecta credulă/ continua să viseze să fie/ o carte cu gândurile tale file/ sufletul meu în zadar vibra...

    Poezia ta/ țipă insecta/ bâzâia în ureche/ scrie, sau nu mai scrie/ dar fă cu tine ceva/ citește și rabdă/ și strigă/ capul nebunei rime a fost retezat/ de lama cuvintelor line/ țâșnind/ din ochii întristării lumină/ ai adunat bob cu bob/ uscând iubirea din ea/ și florile, ah florile au implorat apă/

                    zboară insecta 2012/  zâmbește din oglinda confuză/

vine 2013, și noaptea lăuză...

PS. În ceea ce privește prestația presei în anul 2012 a fost ”senzațională”, ultima știre popularizată în 31 decembrie, chiloții roșii ai unei fătuțe din noaptea de Revelion. Aștept și alte știri de același calibru în anul 2013... În tot acest timp, prețurile cresc și tot cresc... numai și numai din cauza guvernanților pișicheri să nu le spun de-adreptul hoți! Mama lor!