Să nu îţi vină să râzi când îl vezi pe şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks însărcinat cu guvernarea şi împrumutarea României, având o gaură în talpa pantofului. Aceasta ar fi prima reacţie. Una primară. Chestia e că râsul este amar şi umilitor. Domnii de la FMI ne cred proşti şi ne arată gaura din pantof care aduce teribil cu celebra remarcă „ sărac dar cinstit”. Adică, iată şi cei de la FMI sunt oameni ca şi noi, au slăbiciuni... pot fi neglijenţi aşa cum a fost şi şeful Băncii Mondiale cu ciorapii rupţi pe la degete... taman când intra într-o moschee. Ce imagini ne oferă aceşti pretinşi domni. În primul rând, psihologic vorbind, dacă ar fi să-i cred pe aceşti indivizi, îmi sugerează că duc o viaţă personală neglijentă, chiar sunt destrăbălaţi... în intimitatea lor. Aparenţele înşeală... Ei, bancherii, îşi calculează fiecare apariţie publică, fiecare gest şi fiecare cuvânt. Jeffrey Franks a învăţat de pildă şi româneşte, chiar a citit un text, semn că este un apropiat al românilor. Nici vorbă ! Este un apropiat al miliardelor de euro pe care le va lua din România. Al fiecărui eurocent care se scurge în fiecare secundă din buznarele celor peste 20 de milioane de români ( claculaţi vă rog, 20 de milioane de eurocenţi pe secundă către FMI timp de mulţi ani de acum încolo). Suntem îndatoraţi de către guvernul PDL. Ei, bancherii, vezi doamne, sunt „oameni obişnuiţi” – astfel se fac solitari cu toţi aceia care au un pantof găurit în talpă, cu toţi aceia care au cirapii găuriţi datorită unghiilor netăiate... Am trăit să o văd şi pe asta ! Marii magnaţi ai băncilor par a fi de compătimit. Am convingerea că aceştia îşi bat pur şi simplu joc de noi, ne subestimează inteligenţa, ne consideră gură cască ce ne hrănim cu ştirile media, că ne lăsăm îndopaţi de vorbele uşuratice ale unor realizatori de emisiuni tv pentru care găina naşte pui vii.
Evident nu suntem alfabetizaţi vizual, nu ştim mai nimic despre manipulările simple cu efect global... Despre cumplita sărăcia în care o mare majoritate ( din care fac parte) se scufundă, aproape că nici nu îmi mai vine să scriu. Dar nu pot fi nepăsător şi constat că cei cu pantofii şi ciorapii rupţi conduc lumea, o umilesc sărăcind-o, afişând la rândul lor un un fel de „sărăcie” de care cei sărmani cu duhul sau nu, să ne minunăm... În fond, suntem singura ţară europeană unde se face reclamă la seminţe de Floarea Soarelui. Cigulealea acestora în faţa televizorului amăgeşte foamea, înşeală sărăcia... De ai şi-o bere la îndemână burta se umflă cu ceva... aparent nutritiv. În tot acest timp ni se spune că aproximativ 13 milioane de cetăţeni ai României beneficiază de ajutoare soaciale. Dar cine ne-a adus aici. Cei aproape 60 de ani de dicatatură, începând cu cea carlistă şi sfârşind cu cea comunistă şi apoi nesfârşita tranziţie de după 1989. Vânzarea zăcămintelor naturale şi distrugerea sistemetică a economiei naţionale de către clasa politică postdecembristă înbogăţită subit, peste noapte în vreme ce proprietarii de drept – de terenuri şi bunuri naţionalizate, încă îşi mai macină nervii prin tribunale... Sărăcia nu i se datorează lui Jeffrey Franks ci acelora care i-au solicitat serviciile, aceia care şi-au dorit banii FMI în timp ce fondurile europene pentru România sunt aproape virgine. Îmi reamintesc din memorie, din nou cuvintele entuziaste ale lui Mihail Kogălniceanu : suntem o naţiune liberă, de sine stătătoare. Oare ? Suntem ultima naţiune din Europa care am reuşit să ne construim o cale ferată - infrastructură pe care acum o distrugem, suntem ultima naţiune care ne vom construi autostrăzi... Istoria se repetă. Nu este o noutate ; dintodeauna taxele şi devalorizarea banilor (inflaţia) au stat la baza revoltelor – revoltele sunt ale sărmanilor deoarece revoluţia nu a aparţinut niciodată a acestora ci numai a celor desculţi, prefăcuţi, multpreacinstiţi, manipulatori aşa cum este de pildă Jeffrey Franks. Iar noi, prostimea, vom fi mulţumiţi cu propaganda naţionalist- comunistă, privind miracolul supravieţuirii noastre în istorie. Noi, românii, cei care de cele mai multe ori ne-am strigat libertatea stând în genunchi şi zicând Tatăl Nostru.
P.S. Divorţul familiei Columbeanu a luat o turnură stranie pentru capacitatea mea de înţelegere : Comisia parlamentară privind Apărarea Drepturilor Omului a luat cazul în dezbatere... „Cum nu vi tu Ţepeş Doamne să-i împarţi în două cete...”
joi, 12 mai 2011
marți, 10 mai 2011
Vasile Şelaru despre : Irinel Columbeanu, un milionar pricăjit...
Irinel Columbeanu este odrasla unui nomenclaturist. Ce sunt nomenclaturiştii : ciocoii din vremea P.C.R., ajunşi acum ciocoii nesfârşitei tranziţii cu odrasle cu tot. Uită Irinel Columbeanu când se plimba cu trabucul în gură pe la sindorfii gen „ Cerbul de Aur” în căutare de fetiţe, când se exchibiţiona în ţinute hilare, când se plimba pe la Paris cu tânăra Monica Gabor care a atins apogeul penibilului punându-şi o geantă pe cap crezând că ar fi o pălărie futuristă... Irinel Columbeanu ne-a mai oferit şi un revelion în direct, turnând beton „în familie”, lansând o nouă marcă în materie de cimenturi... Uită Irinel când se scălda cu două păsărele să ne demonstreze cine este el şi ce potenţă are... Acum, mai nou, este un tătic în suferinţă. Plânge cu lacrimi de crocodil că nu îşi poate vedea fetiţa – un suflet gingaş şi nevinovat, pe care din „dragoste părintească” o plimbă pe la psihologi zi de zi, chipurile pentru a fi evaluată... Mi-e greaţă de un astfel de individ care la rândul său declară că îi este greţă. Numai că greaţa mea seamănă cu cea a lui Albert Camus iar a sa i se trage de la icre negre... De, fiecare cu greaţa lui. Columbeanu Irinel nu a avut nicio greaţă nici în faţa executorului judecătoresc generând un soectacol media de câteva ore... la care o ţară întreagă de privitori au căscat gura, au ronţăit seminţe şi au băut bere.
Iată, scriu din nou că îmi este greaţă nu pentru că este fiu de ciocoi, ajuns ciocoi la rândul său, nu pentru averea sa ci pentru cum gândeşte şi reacţionează. Spre exemplu, acum descoperă statul român şi legile sale, statul creat şi slujit cu atâta devotament chiar de tac-su, cicoiul ăla bătrân şi pe jumătate senil dar nu întratât de senil încât să nu îşi ajute fiul să facă afaceri grase cu statul român. Ba mai mult, aflu că Irinel vrea să schimbe legile din ţara asta, iată de ce nu mă miră deloc să-l văd vârându-se în Partidul Poporului – Dan Diaconescu şi ajungând parlamentar. Astfel, afacerile cu banii statului român iar îngroşa mai lesene averea. Irinel Columbeanu dă măsura acestui popor, mult prea naiv, mult prea tolerant cu răul... deoarece se confundă toleranţa cu prostia, cu ignoranţa. Trăim într-un amalgam ciudat, cu buni şi răi prezentaţi devalma şi cu greu cineva se poate dumiri ce fel de „naţiune de sine stătătoare suntem – am devenit” aşa cum o proclama cândva Mihail Kolgălniceanu. Şi poporul o duce tot mai prost şi circul este tot mai mare iar pâinea tot mai mică... iar naţiunea tot mai puţin de sine stătătoare.
Iată, scriu din nou că îmi este greaţă nu pentru că este fiu de ciocoi, ajuns ciocoi la rândul său, nu pentru averea sa ci pentru cum gândeşte şi reacţionează. Spre exemplu, acum descoperă statul român şi legile sale, statul creat şi slujit cu atâta devotament chiar de tac-su, cicoiul ăla bătrân şi pe jumătate senil dar nu întratât de senil încât să nu îşi ajute fiul să facă afaceri grase cu statul român. Ba mai mult, aflu că Irinel vrea să schimbe legile din ţara asta, iată de ce nu mă miră deloc să-l văd vârându-se în Partidul Poporului – Dan Diaconescu şi ajungând parlamentar. Astfel, afacerile cu banii statului român iar îngroşa mai lesene averea. Irinel Columbeanu dă măsura acestui popor, mult prea naiv, mult prea tolerant cu răul... deoarece se confundă toleranţa cu prostia, cu ignoranţa. Trăim într-un amalgam ciudat, cu buni şi răi prezentaţi devalma şi cu greu cineva se poate dumiri ce fel de „naţiune de sine stătătoare suntem – am devenit” aşa cum o proclama cândva Mihail Kolgălniceanu. Şi poporul o duce tot mai prost şi circul este tot mai mare iar pâinea tot mai mică... iar naţiunea tot mai puţin de sine stătătoare.
joi, 6 ianuarie 2011
VASILE ŞELARU DESPRE NICOLAE STOIE : POEZII SALVATE !
Omul caută nemurirea încă de la începuturi, aflăm că din vremea lui Ghilgameş cel care în cele din urmă va fi cuprins de somn chiar înainte de a o primi... Existenţa omului este o problema legată de somn, desigur nu de cel destinat odihnei ci acela al vieţii raţionale. De cele mai multe ori fiinţa umană se situează într-o perpetuă adormire cu ochii deschişi. Nesomnul duce spre propria judecată, capacitatea de a discerne, de a fi o conştiinţă...
Scriitorul, oricare ar fi acesta trăieşte, aspiră întru nemurirea cuvintelor sale picurându-le cu nesomn dacă şi poate. Fiinţa scriitorului în această lume, cam de când este ea, caută nesomnul. În fapt scriitorul este menit să îşi menţină sinele treaz dar şi aproapele... Astfel să intre în dialog cu indivizi conştienţi, raţionali, emotivi... De aceea, în scurta sa viaţă biologică scriitorul pune şi îşi pune întrebări, caută răspunsuri. Astfel şi poetul Nicolae Stoie şi-a pus şi îşi pune multe întrebări privind calitatea operei sale însă se pare că între acestea una îl roade cumplit (mărturisesc că acest spirit al îndoielii şi eu îl port în suflet) : dacă versurile sale au nesomn sau nu, ori dacă vor intra în adormire aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu puzderia scribilor mimetici... care în sinea lor sunt geniali neînţeleşi ( mulţi chemaţi puţini aleşi). Nicolae Stoie ştie că nu este un scrib, că ceea ce simte el aparţine omului universal, celui care încearcă să se înţeleagă pe sine înainte de-a încerca să înţeleagă lumea din jurul său. O spun fără preţiozitate, lipsit de o posibilă presupusă maliţiozitate. Iată de ce se încumetă să publice o antologie a poeziilor sale, preferate nu de către autor, aşa cum se întâmplă cu astfel de cărţi, ci de gustul critic (Poeziile criticilor mei, Alba Iulia, 2011). Coperta volumului mă surprinde deoarece autorul aşează o imagine a sa răsfoind „ Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini până în prezent”, scrisă de subsemnatul ( Şelaru Vasile, atât de blamat şi hulit de scriitorii braşoveni şi în general cam de toţi aceia care nu au citit până la capăt ceea ce am scris) iar pe ultima copertă, între fotografiile criticilor, se află şi fotografia mea... Acestea nu sunt decât precizări şi nimic mai mult, sigur pentru mine flatante.
Volumul Poeziile criticilor mei, conţine şi trimiteri bibliografice ( periodice şi cărţi) fapt care mi se pare meritoriu deoarece munca viitoare a istoriografului poate fi uşurată. De asemenea există şi un interviu, confesiuni ale autorului în dialog cu Maria Vaida (text publicat în rev. „ Gând românesc”, anul III, nr. 4/16, decembrie, 2009, cu precizarea autorului că au fost şi întrebări şi răspunsuri nepreluate în volum, din care nu lipsesc nici ciupiturile la adresa subsemnatului, autor al Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...). Între confesiuni aflăm că autorul este un „bitang” după cum zic ungurii copiilor din flori. Dar nimic nu este mai binecuvântat în această lume decât să fi din flori şi să scrii poezie. Se mai zice, în folclorul românesc, că cei născuţi din flori au fost crescuţi de zâne ( dar asta autorul nu ne spune). Mai aflăm şi cum Nicolae Stoie, aflat la o vârstă fragedă, făcea tumbe prin iarbă şi alte gimbuşlucuri din dorinţa de-a determina o fetiţa ca, minunată de năzdrăvăni, să scape o felie de pâine unsă cu unt şi astfel, pâinea recuperată din iarbă, refuzată de fetiţă, să satisfacă foamea autorului... Reală sau nu întâmplarea, nici nu contează, oricum are şi nostimada ei uşor dramatică, dar frizează şi destinul scriitorului autentic în general. Al aceluia care va învăţa să facă din gândurile sale o pâine, să o taie felii, să le ungă cu untul creaţiei şi să le ofere cu generozitate celor din jur. Scriitorii elaborează în permanenţă gimbuşlucuri în speranţa că cititorii vor rămâne cu „gura căscată”, în speranţa că în cele din urmă le vor fi puşi laurii pe frunte... lauri de care se bucurau deopotrivă olimpicii antichităţii şi împăraţii. Însă pentru a te bucura de lauri trebuie să fi cel mai bun între cei mai buni, să te lupţi cu răul, să faci un bine universal, să cobori în infern şi să te întorci din nou printre ai tăi, să ucizi balauri sau pur şi simplu să dai foc Romei (antice). Adevărat, în parcursul istoriei, omenirea reţine şi alt gen de modele...
Nicolae Stoie elimină, atât cât este omeneşte posibil, doza de subiectivitate, şi oferă cititorului dar şi criticilor o inedită antologie de poezie : ce au remarcat de-a lungul timpului criticii săi, unii poate doar din complezenţă, din cele opt volume de poezie publicate în decursul zecilor de ani
(1967-2007). O astfel de antologie se anticipează a nu fi şi unitară însă nu este cazul... Poeziile criticilor mei, în ciuda aparenţelor, este un volum discursiv care merită citit cu atenţie ( se citeşte cu plăcere iar sub aspect publicistic Nicolae Stoie şi-a atins scopul). În fapt avem în faţă chiromanţia poetică ( obiectivă) a lui Nicolae Stoie. Sub raport estetic se poate spune că sumarul poetic este bine articulat, aş zice chiar fără fisură... ( în fapt nu citim o carte de poezie numai cu ochiul minţii ci în mare măsură şi cu sufletul). Însă, între ochiul minţii şi suflet, sunt situaţii când textul nu vibrează la aceiaşi intensitate pe care, cu siguranţă şi-a dorit-o autorul. Să publici dintr-o întreagă operă poetică doar 24 de poezii (titluri) este un curaj raţional, autocritic, asumat de către foarte puţini scriitori... să nu spun că gestul autorului mi se pare unic (după ştiinţa mea). Vibraţia poeziei lui Nicolae Stoie încadrată în raportul minte-suflet ţine de natura receptorului, de starea acestuia, de cultura pe care o are şi nu în ultimul rând de disponibilitatea de a primi cu adevărat spiritul poeziei. Mărturisesc că am citit cu plăcere întreaga carte, pe altlocuri chiar recitind pasaje animat de bucuria de a mai degusta din emoţia textului şi în cele din urmă mă văd obligat să răspund unei întrebări. În nici un caz dacă Nicolae Stoie este un poet autentic ( chestiune indiscutabilă şi nici nu se pune în analiză o astfel de sintagmă puerilă) însă cât de distinctă este poezia lui Nicolae Stoie în literatura română. Aceasta este, cred eu, întrebarea la care trebuie să răspundă în special criticul şi nu la starea de emoţie pe care o provoacă lectura. Nicolae Manolescu a şi scris o Istorie canonică a literaturii române, în care a inclus, speculativ, şi scriitori mimetici (dar când spun de citirea cu ochii minţii şi ai sufletului fac referire şi la doi critici şi istorici literari braşoveni de prestigiu : Gheorghe Bogdan-Duică cel care aprecia în text numai emoţia pe care cuvântul o poate genera fapt care a dus la o receptare confuză a literaturii şi Ovid Densuşianu cel ce căuta stilul, unicitatea... ca dealtfel şi Maiorescu, Lovinescu. Călinescu... ). Cred într-o istorie critică a literaturii române neideologizată - patimă veche a criticilor de ieri şi de azi. Eu zic că poezia trebuie să ducă emoţia şi unicitatea împreună nu prin tematica ci prin stilul. În fapt literatura este cu mult mai mult decât memorie. Şi atenţie, stilul nu se rezumă doar la estetică. Povestea, oricare ar fi ea, nu mai este nouă. Toate poveştile sunt spuse, iar cele uitate par inedite... Un poet în opera sa poate scrie versuri memorabile ( şi avem mulţi astfel de poeţi care au intrat anonimi în patrimoniul folcloristic ) însă puţini sunt aceia care vor avea un stil care să germineze peste veacuri. Iar opera lor la rândul ei să radieze în scriitura altor scriitori deopotrivă şi în cititor oricare ar fi acesta. Iată de ce, pot spune, cu certitudine, că Nicolae Stoie are versuri memorabile dar în ceea ce priveşte timbrul unic acesta nu se distinge. Stilul nu este germinativ. Sau, mai exact eu, Vasile Şelaru nu reuşesc să-l percep. Este limpede că Nicolae Stoie face parte din Istoria literaturii române... Atât şi nimic mai mult cu toate că autorul şi-ar fi dorit mai mult... (Arătaţi-mi mie un autor autentic care nu şi-ar dori mai mult). Opera sa poetică şi publicistică îl recomandă şi îl aşează în cronologie alfabetică, în Istoria literaturii române iar în ceea ce priveşte Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini şi până în prezent ( în care, cu generozitate răsplătită cu brutalitate, am oferit un spaţiu şi sutelor de veleitari destinaţi memoriei locale în special pentru comunitatea braşoveană al cărui trecut a fost şters în perioada comunistă – în fapt războaiele sunt duse de soldaţi iar aceştia sunt reţinuţi doar sub formă de cifre însă în mod selectiv, îi reţine – parţial, pe cei care au gândit strategia luptei şi prin aceştia înţeleg scriitorii canonici), îl plasează între cei valoroşi dispersând cronologia alfabetică. Şi totuşi pentru a deveni un scriitor canonic este o altă cale... de abordare. Spun cu tristeţe : avem la Braşov, în cele aproape cinci secole de cultură scrisă, contribuţii importante la Istoria literaturii române însă scriitori care să şi producă literatură originală extrem de puţini aceştia putând fi număraţi pe degetele de la două mâini ( indiferent de etnie). În fapt, plasarea unui scriitor în spiritul unei literaturi (atenţie, în istoria acesteia este loc pentru toţi, repet chiar şi pentru veleitari de excepţie) depinde exclusiv de operă ; numai aceasta îi dă scriitorului aura pe care o merită şi în nici un caz critica speculativă dominată de un clasament al valorilor şi nu de selecţia acestora. Prin criticii de conjunctură, lipsiţi de profunzime intelectuală şi onestitate, literatura română actuală s-a dovedit a fi mai mult una de cumetrie dovedind astfel că este incapabilă să se convingă pe sine că este purtătoare de valori autentice consolidându-şi o poziţie marginală. În ceea ce priveşte mediul literar actual de la Braşov cu o altă ocazie.
Scriitorul, oricare ar fi acesta trăieşte, aspiră întru nemurirea cuvintelor sale picurându-le cu nesomn dacă şi poate. Fiinţa scriitorului în această lume, cam de când este ea, caută nesomnul. În fapt scriitorul este menit să îşi menţină sinele treaz dar şi aproapele... Astfel să intre în dialog cu indivizi conştienţi, raţionali, emotivi... De aceea, în scurta sa viaţă biologică scriitorul pune şi îşi pune întrebări, caută răspunsuri. Astfel şi poetul Nicolae Stoie şi-a pus şi îşi pune multe întrebări privind calitatea operei sale însă se pare că între acestea una îl roade cumplit (mărturisesc că acest spirit al îndoielii şi eu îl port în suflet) : dacă versurile sale au nesomn sau nu, ori dacă vor intra în adormire aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu puzderia scribilor mimetici... care în sinea lor sunt geniali neînţeleşi ( mulţi chemaţi puţini aleşi). Nicolae Stoie ştie că nu este un scrib, că ceea ce simte el aparţine omului universal, celui care încearcă să se înţeleagă pe sine înainte de-a încerca să înţeleagă lumea din jurul său. O spun fără preţiozitate, lipsit de o posibilă presupusă maliţiozitate. Iată de ce se încumetă să publice o antologie a poeziilor sale, preferate nu de către autor, aşa cum se întâmplă cu astfel de cărţi, ci de gustul critic (Poeziile criticilor mei, Alba Iulia, 2011). Coperta volumului mă surprinde deoarece autorul aşează o imagine a sa răsfoind „ Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini până în prezent”, scrisă de subsemnatul ( Şelaru Vasile, atât de blamat şi hulit de scriitorii braşoveni şi în general cam de toţi aceia care nu au citit până la capăt ceea ce am scris) iar pe ultima copertă, între fotografiile criticilor, se află şi fotografia mea... Acestea nu sunt decât precizări şi nimic mai mult, sigur pentru mine flatante.
Volumul Poeziile criticilor mei, conţine şi trimiteri bibliografice ( periodice şi cărţi) fapt care mi se pare meritoriu deoarece munca viitoare a istoriografului poate fi uşurată. De asemenea există şi un interviu, confesiuni ale autorului în dialog cu Maria Vaida (text publicat în rev. „ Gând românesc”, anul III, nr. 4/16, decembrie, 2009, cu precizarea autorului că au fost şi întrebări şi răspunsuri nepreluate în volum, din care nu lipsesc nici ciupiturile la adresa subsemnatului, autor al Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...). Între confesiuni aflăm că autorul este un „bitang” după cum zic ungurii copiilor din flori. Dar nimic nu este mai binecuvântat în această lume decât să fi din flori şi să scrii poezie. Se mai zice, în folclorul românesc, că cei născuţi din flori au fost crescuţi de zâne ( dar asta autorul nu ne spune). Mai aflăm şi cum Nicolae Stoie, aflat la o vârstă fragedă, făcea tumbe prin iarbă şi alte gimbuşlucuri din dorinţa de-a determina o fetiţa ca, minunată de năzdrăvăni, să scape o felie de pâine unsă cu unt şi astfel, pâinea recuperată din iarbă, refuzată de fetiţă, să satisfacă foamea autorului... Reală sau nu întâmplarea, nici nu contează, oricum are şi nostimada ei uşor dramatică, dar frizează şi destinul scriitorului autentic în general. Al aceluia care va învăţa să facă din gândurile sale o pâine, să o taie felii, să le ungă cu untul creaţiei şi să le ofere cu generozitate celor din jur. Scriitorii elaborează în permanenţă gimbuşlucuri în speranţa că cititorii vor rămâne cu „gura căscată”, în speranţa că în cele din urmă le vor fi puşi laurii pe frunte... lauri de care se bucurau deopotrivă olimpicii antichităţii şi împăraţii. Însă pentru a te bucura de lauri trebuie să fi cel mai bun între cei mai buni, să te lupţi cu răul, să faci un bine universal, să cobori în infern şi să te întorci din nou printre ai tăi, să ucizi balauri sau pur şi simplu să dai foc Romei (antice). Adevărat, în parcursul istoriei, omenirea reţine şi alt gen de modele...
Nicolae Stoie elimină, atât cât este omeneşte posibil, doza de subiectivitate, şi oferă cititorului dar şi criticilor o inedită antologie de poezie : ce au remarcat de-a lungul timpului criticii săi, unii poate doar din complezenţă, din cele opt volume de poezie publicate în decursul zecilor de ani
(1967-2007). O astfel de antologie se anticipează a nu fi şi unitară însă nu este cazul... Poeziile criticilor mei, în ciuda aparenţelor, este un volum discursiv care merită citit cu atenţie ( se citeşte cu plăcere iar sub aspect publicistic Nicolae Stoie şi-a atins scopul). În fapt avem în faţă chiromanţia poetică ( obiectivă) a lui Nicolae Stoie. Sub raport estetic se poate spune că sumarul poetic este bine articulat, aş zice chiar fără fisură... ( în fapt nu citim o carte de poezie numai cu ochiul minţii ci în mare măsură şi cu sufletul). Însă, între ochiul minţii şi suflet, sunt situaţii când textul nu vibrează la aceiaşi intensitate pe care, cu siguranţă şi-a dorit-o autorul. Să publici dintr-o întreagă operă poetică doar 24 de poezii (titluri) este un curaj raţional, autocritic, asumat de către foarte puţini scriitori... să nu spun că gestul autorului mi se pare unic (după ştiinţa mea). Vibraţia poeziei lui Nicolae Stoie încadrată în raportul minte-suflet ţine de natura receptorului, de starea acestuia, de cultura pe care o are şi nu în ultimul rând de disponibilitatea de a primi cu adevărat spiritul poeziei. Mărturisesc că am citit cu plăcere întreaga carte, pe altlocuri chiar recitind pasaje animat de bucuria de a mai degusta din emoţia textului şi în cele din urmă mă văd obligat să răspund unei întrebări. În nici un caz dacă Nicolae Stoie este un poet autentic ( chestiune indiscutabilă şi nici nu se pune în analiză o astfel de sintagmă puerilă) însă cât de distinctă este poezia lui Nicolae Stoie în literatura română. Aceasta este, cred eu, întrebarea la care trebuie să răspundă în special criticul şi nu la starea de emoţie pe care o provoacă lectura. Nicolae Manolescu a şi scris o Istorie canonică a literaturii române, în care a inclus, speculativ, şi scriitori mimetici (dar când spun de citirea cu ochii minţii şi ai sufletului fac referire şi la doi critici şi istorici literari braşoveni de prestigiu : Gheorghe Bogdan-Duică cel care aprecia în text numai emoţia pe care cuvântul o poate genera fapt care a dus la o receptare confuză a literaturii şi Ovid Densuşianu cel ce căuta stilul, unicitatea... ca dealtfel şi Maiorescu, Lovinescu. Călinescu... ). Cred într-o istorie critică a literaturii române neideologizată - patimă veche a criticilor de ieri şi de azi. Eu zic că poezia trebuie să ducă emoţia şi unicitatea împreună nu prin tematica ci prin stilul. În fapt literatura este cu mult mai mult decât memorie. Şi atenţie, stilul nu se rezumă doar la estetică. Povestea, oricare ar fi ea, nu mai este nouă. Toate poveştile sunt spuse, iar cele uitate par inedite... Un poet în opera sa poate scrie versuri memorabile ( şi avem mulţi astfel de poeţi care au intrat anonimi în patrimoniul folcloristic ) însă puţini sunt aceia care vor avea un stil care să germineze peste veacuri. Iar opera lor la rândul ei să radieze în scriitura altor scriitori deopotrivă şi în cititor oricare ar fi acesta. Iată de ce, pot spune, cu certitudine, că Nicolae Stoie are versuri memorabile dar în ceea ce priveşte timbrul unic acesta nu se distinge. Stilul nu este germinativ. Sau, mai exact eu, Vasile Şelaru nu reuşesc să-l percep. Este limpede că Nicolae Stoie face parte din Istoria literaturii române... Atât şi nimic mai mult cu toate că autorul şi-ar fi dorit mai mult... (Arătaţi-mi mie un autor autentic care nu şi-ar dori mai mult). Opera sa poetică şi publicistică îl recomandă şi îl aşează în cronologie alfabetică, în Istoria literaturii române iar în ceea ce priveşte Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini şi până în prezent ( în care, cu generozitate răsplătită cu brutalitate, am oferit un spaţiu şi sutelor de veleitari destinaţi memoriei locale în special pentru comunitatea braşoveană al cărui trecut a fost şters în perioada comunistă – în fapt războaiele sunt duse de soldaţi iar aceştia sunt reţinuţi doar sub formă de cifre însă în mod selectiv, îi reţine – parţial, pe cei care au gândit strategia luptei şi prin aceştia înţeleg scriitorii canonici), îl plasează între cei valoroşi dispersând cronologia alfabetică. Şi totuşi pentru a deveni un scriitor canonic este o altă cale... de abordare. Spun cu tristeţe : avem la Braşov, în cele aproape cinci secole de cultură scrisă, contribuţii importante la Istoria literaturii române însă scriitori care să şi producă literatură originală extrem de puţini aceştia putând fi număraţi pe degetele de la două mâini ( indiferent de etnie). În fapt, plasarea unui scriitor în spiritul unei literaturi (atenţie, în istoria acesteia este loc pentru toţi, repet chiar şi pentru veleitari de excepţie) depinde exclusiv de operă ; numai aceasta îi dă scriitorului aura pe care o merită şi în nici un caz critica speculativă dominată de un clasament al valorilor şi nu de selecţia acestora. Prin criticii de conjunctură, lipsiţi de profunzime intelectuală şi onestitate, literatura română actuală s-a dovedit a fi mai mult una de cumetrie dovedind astfel că este incapabilă să se convingă pe sine că este purtătoare de valori autentice consolidându-şi o poziţie marginală. În ceea ce priveşte mediul literar actual de la Braşov cu o altă ocazie.
luni, 3 ianuarie 2011
VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL
VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL DE ATTILA AMBRUS, JÁNOS BALÁZS, ISTVÁN MIHÁLY, CSABO SZÁBO, ILONA SIMION, ATTILA TAMÁSI
Scriitorul, oricare ar fi acesta, trăieşte în şi prin spiritul limbii materne însă el nu poate exista numai în cultura acesteia în fapt se dăruie şi celorlalte culturi. Este, cum spunea Leo Frobenius, Paideumatic. Adică, scriitorul se adresează omului, acelui spirit interior ( teoria organică a culturii) care aparţine universalităţii. În fapt, sufletul nu este etnic. Astfel, şase scriitori maghiari ( aş putea să le spun poate unora şi secui, dar nu ştiu cum se revendică fiecare) publică o incitantă cărticică intitulată „Noi_Mi”, un titlu bilingv, româno-maghiar. Attila Ambrus ( cel prin grija şi bunăvoinţa căruia mi-a parvenit cartea, fapt care m-a bucurat nespus), deschide această mică antologie de proză-publicistică a scriitorilor maghiari din Transilvania : János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási întregesc lucrarea. Mărturisesc că am fost extrem de curios să citesc textele confraţilor maghiari deoarece extrem de rar mă întâlnesc cu spiritul acestora în plan literar. Mă interesa stilul scriitoricesc în primul rând şi poate mai puţin tematica... Însă, în mod surprinzător, plăcut, m-am întâlnit cu un stil viu, ieşit de cele mai multe ori din canoanele postmoderniste şi având fiecare autor o voce distinctă. Îi ştiam pe scriitorii maghiari cu simţul umorului, chiar satirici şi iată-i aşa, ieşiţi de sub uniforma de husari încrâncenaţi şi disciplinaţi după modelul habsburgic care pentru o bună bucată de vreme a dominat cultura maghiară. Sigur, am citit câţiva scriitori maghiari ( nu numai pe cei cu origini transilvănene între care Moldova Győrgy pe care îl devorasem cu sufletul la gură prin anii ’80, romanul „ Îngerul întunecat” mă fermecase... mai ales că prezenta Revoluţia din Ungaria din 1956...). Dar să nu deviez de la esenţă şi să mă opresc asupra celor şase scriitori maghiari, tineri şi plini de talent. Zic şi talent deoarece textele se citesc uşor, unele fiind scrise de autori în limba română altele traduse. Stilul este marcat de spiritul publicistic, dorinţa de senzaţional... care îşi pune amprenta în scriitura acestora. Însă am bănuiala că acest lucru l-au premeditat autorii antologaţi deoarece ei ştiu că fraza scurtă, limpede şi propoziţia simplă, percutantă dau un alt ritm textului şi apoi... urmează abordarea „senzaţionalului” cel care îl poate cutremura uşor pe cititorul slab de înger.
Attila Ambrus îşi împarte discursul publicistic, uşor eseistic, între psihologie şi sociologie, oferind date statistice şi atitudini cotidiene legate de percepţia maghiarului (şi nu numai) citadin, proprietar de apartament la bloc, János Balázs fizează cu memorialistica, Csabo Szabó cu istoria ( printre altele inventariază cu umor nevestele de origine maghiară ale Muşatinilor reuşind să-i maghiarizeze din condei şi pe moldoveni...), István Mihály un satiric care surprinde cu uşurinţă psihologia maghiarilor dar şi a spectatorului de film – amator de psiho-horror, Ilona Simion părunde în antropologie făcând şi o disecţie a basmului şi limbajului acestuia, iar Attila Tamási intospectează zona ştiinţifico-fantastică a celor care, cităm într-un fel, „ cu greu mai fac paşi cu Terra”. Desigur, temele în sine sunt pretexte pentru a transmite mesaje către cititor. Iar cei şase scriitori maghiari Attila Ambrus, János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási reuşesc să convingă cititorul că există o problemă a „minoritarului” din Transilvania care poate fi depăşită doar dacă maghiarii şi românii (cititorii în acest caz), îşi păstrează nealterat spiritul umorului. Desigur, cu umor pot fi discutate şi chestiuni serioase ( autorii chiar o fac), care ne privesc deopotrivă pe toţi aceia care locuim aici, în spaţiul Transilvaniei ( şi nu numai) şi care înţelegem spiritul multicultural, etnic şi lingvistic nu cu toleranţă ci cu naturaleţea pe care o dă firescul. Căci, mă întreb, de ce să tolerez sau să fiu tolerat din moment ce aici, în Transilvania, suntem egali în spirit. Avem o istorie comună, avem nu de puţine ori necazuri dar şi bucurii comune şi ceea ce este şi mai important avem un pământ comun. Ba mai mult, era o vreme, în medievalitate, când şi cimitirele erau comune şi astfel oasele strămoşilor noştri stau laolaltă.
Volumul „ Noi_Mi” era o întreprindere necesară pentru cel care doreşte să ia contact cu literatura contemporană maghiară mai ales acum când astfel de iniţiative sunt extrem de rare ca să nu zic că aproape lipsesc din peisajul publicistic contemporan, mai exact par minuni în prezent în vreme ce, în trecut, aceste iniţiative făceau parte din firesc. Poate, încet, încet ne vom întoarce la normalitate, în fapt acesta este şi mesajul celor şase scriitori maghiari care tratează cu uşurinţă subiecte şi teme care i-ar face pe unii contemporani, români şi maghiari deopotrivă, să tresară. Eu nu pot decât să salut iniţiativa editurii „ Világhirnév” care şi-a asumat colecţia „Cobul Alb” în care a integrat şi această cărticică ( NOI_MI) ce deschide o fereastră în ceea ce riscăm să se transforme într-un nedorit dar posibil zid cultural, spre un spaţiu comun al acelor care îşi asumă transilvanismul concept care, din păcate, este înţeles destul de puţin, nu numai în mediul politic dar şi cel spiritual. Nu mai spun că, o antologie a şase scriitori români, contemporani, tradusă în limba maghiară, ar fi binevenită.
Scriitorul, oricare ar fi acesta, trăieşte în şi prin spiritul limbii materne însă el nu poate exista numai în cultura acesteia în fapt se dăruie şi celorlalte culturi. Este, cum spunea Leo Frobenius, Paideumatic. Adică, scriitorul se adresează omului, acelui spirit interior ( teoria organică a culturii) care aparţine universalităţii. În fapt, sufletul nu este etnic. Astfel, şase scriitori maghiari ( aş putea să le spun poate unora şi secui, dar nu ştiu cum se revendică fiecare) publică o incitantă cărticică intitulată „Noi_Mi”, un titlu bilingv, româno-maghiar. Attila Ambrus ( cel prin grija şi bunăvoinţa căruia mi-a parvenit cartea, fapt care m-a bucurat nespus), deschide această mică antologie de proză-publicistică a scriitorilor maghiari din Transilvania : János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási întregesc lucrarea. Mărturisesc că am fost extrem de curios să citesc textele confraţilor maghiari deoarece extrem de rar mă întâlnesc cu spiritul acestora în plan literar. Mă interesa stilul scriitoricesc în primul rând şi poate mai puţin tematica... Însă, în mod surprinzător, plăcut, m-am întâlnit cu un stil viu, ieşit de cele mai multe ori din canoanele postmoderniste şi având fiecare autor o voce distinctă. Îi ştiam pe scriitorii maghiari cu simţul umorului, chiar satirici şi iată-i aşa, ieşiţi de sub uniforma de husari încrâncenaţi şi disciplinaţi după modelul habsburgic care pentru o bună bucată de vreme a dominat cultura maghiară. Sigur, am citit câţiva scriitori maghiari ( nu numai pe cei cu origini transilvănene între care Moldova Győrgy pe care îl devorasem cu sufletul la gură prin anii ’80, romanul „ Îngerul întunecat” mă fermecase... mai ales că prezenta Revoluţia din Ungaria din 1956...). Dar să nu deviez de la esenţă şi să mă opresc asupra celor şase scriitori maghiari, tineri şi plini de talent. Zic şi talent deoarece textele se citesc uşor, unele fiind scrise de autori în limba română altele traduse. Stilul este marcat de spiritul publicistic, dorinţa de senzaţional... care îşi pune amprenta în scriitura acestora. Însă am bănuiala că acest lucru l-au premeditat autorii antologaţi deoarece ei ştiu că fraza scurtă, limpede şi propoziţia simplă, percutantă dau un alt ritm textului şi apoi... urmează abordarea „senzaţionalului” cel care îl poate cutremura uşor pe cititorul slab de înger.
Attila Ambrus îşi împarte discursul publicistic, uşor eseistic, între psihologie şi sociologie, oferind date statistice şi atitudini cotidiene legate de percepţia maghiarului (şi nu numai) citadin, proprietar de apartament la bloc, János Balázs fizează cu memorialistica, Csabo Szabó cu istoria ( printre altele inventariază cu umor nevestele de origine maghiară ale Muşatinilor reuşind să-i maghiarizeze din condei şi pe moldoveni...), István Mihály un satiric care surprinde cu uşurinţă psihologia maghiarilor dar şi a spectatorului de film – amator de psiho-horror, Ilona Simion părunde în antropologie făcând şi o disecţie a basmului şi limbajului acestuia, iar Attila Tamási intospectează zona ştiinţifico-fantastică a celor care, cităm într-un fel, „ cu greu mai fac paşi cu Terra”. Desigur, temele în sine sunt pretexte pentru a transmite mesaje către cititor. Iar cei şase scriitori maghiari Attila Ambrus, János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási reuşesc să convingă cititorul că există o problemă a „minoritarului” din Transilvania care poate fi depăşită doar dacă maghiarii şi românii (cititorii în acest caz), îşi păstrează nealterat spiritul umorului. Desigur, cu umor pot fi discutate şi chestiuni serioase ( autorii chiar o fac), care ne privesc deopotrivă pe toţi aceia care locuim aici, în spaţiul Transilvaniei ( şi nu numai) şi care înţelegem spiritul multicultural, etnic şi lingvistic nu cu toleranţă ci cu naturaleţea pe care o dă firescul. Căci, mă întreb, de ce să tolerez sau să fiu tolerat din moment ce aici, în Transilvania, suntem egali în spirit. Avem o istorie comună, avem nu de puţine ori necazuri dar şi bucurii comune şi ceea ce este şi mai important avem un pământ comun. Ba mai mult, era o vreme, în medievalitate, când şi cimitirele erau comune şi astfel oasele strămoşilor noştri stau laolaltă.
Volumul „ Noi_Mi” era o întreprindere necesară pentru cel care doreşte să ia contact cu literatura contemporană maghiară mai ales acum când astfel de iniţiative sunt extrem de rare ca să nu zic că aproape lipsesc din peisajul publicistic contemporan, mai exact par minuni în prezent în vreme ce, în trecut, aceste iniţiative făceau parte din firesc. Poate, încet, încet ne vom întoarce la normalitate, în fapt acesta este şi mesajul celor şase scriitori maghiari care tratează cu uşurinţă subiecte şi teme care i-ar face pe unii contemporani, români şi maghiari deopotrivă, să tresară. Eu nu pot decât să salut iniţiativa editurii „ Világhirnév” care şi-a asumat colecţia „Cobul Alb” în care a integrat şi această cărticică ( NOI_MI) ce deschide o fereastră în ceea ce riscăm să se transforme într-un nedorit dar posibil zid cultural, spre un spaţiu comun al acelor care îşi asumă transilvanismul concept care, din păcate, este înţeles destul de puţin, nu numai în mediul politic dar şi cel spiritual. Nu mai spun că, o antologie a şase scriitori români, contemporani, tradusă în limba maghiară, ar fi binevenită.
luni, 29 noiembrie 2010
VASILE ŞELARU DESPRE GÉZA SZÁVAI – IERUSALIMUL SECUIESC – UN ROMAN DESPRE IDENTITATE
Mărturisesc că niciodată nu am fost animat de spiritul etnic, nu cred în acest concept. Căci prin sângele unui european curge sângele multor popoare... Numai dacă aş fi trăit într-un trib, izolat de restul omenirii, aş fi putut să mă revendic acelui trib... Astfel zic, conştiinţa mea nu poate fi decât de natură naţională, românească, specifică acelei culturi în care am fost educat dar în aceiaşi măsură şi europeană. Cred în România, în statutul de cetăţean român însă mi-aş dori mai profund statutul de cetăţean european. Să nu mă revendic decât ca cetăţean al unui continent şi nu al unei anumite ţări... al unei etnii decât cu valoare simbolică, tradiţională. Cred în Transilvania, în spiritul acesteia, multicultural, multietnic şi multiconfesional... cum cred că pământul Transilvaniei este deopotrivă al românilor, maghiarilor, al saşilor, al şvabilor, al evreilor, al armenilor, al ţiganilor al celor care s-au născut aici şi iubesc locul. Mă pot recunoaşte, adevărat doar parţial ( am şi eu nota mea de subiectivitate), în cartea lui Géza Szávai (Ierusalimul Secuiesc – un roman despre identitate, Budapesta, 2008), pe care am citit-o recent, şi din care citez : „ ...De aceea, la începutul celui de-al treilea mileniu nutresc o speranţă : în Europa unită, de-a lungul hotarelor dintre ţări se vor forma regiuni. Vor prinde din nou viaţă, în firescul lor, unităţi geografice sfârtecate-paralizate până atunci de graniţe. Nicio ţară nu aderă la o altă ţară, ci la continent. La o sumedenie de ţări. În această împrejurare, poate că şi Transilvania – nemafiind uzurpată de nici o altă ţară – şi-ar putea afla echilibrul lăuntric, iar, în afară, ar găsi posibilitatea unei plurale aderări, a unor contacte vii. Printr-o reprivatizare în care şovinismul să nu aibă ce căuta, prin retorocedarea proprietăţii, poate că mulţi dintre saşii vânduţi-izgoniţi ar reveni ( cel puţin pentru vacanţele de vară !) în Ţinutul Săsesc, ce a ajuns să semene – din cauza caselor sale ce stau să cadă, pradă ruinei şi cu ferestrele imobilizate cu scânduri bătute în cuie – cu o sfâşietoare vale a plângerii lovită de blestem... "( pag. 180).
Sunt adeptul profund al Dietei de la Turda din 6-13 ianuarie, 1568, care enunţă un principiu valabil universal, desprins parcă din Cartea Universală a Drepturilor Omului : „ În toate locurile predicatorii să predice şi să facă cunoscută evanghelia fiecare după pricerea sa, iar poporul, dacă vrea s-o primească, bine, iar dacă nu, atunci nimeni cu de-asila să nu-l silească, sufletul său negăsindu-şi liniştea în felul acesta, ci să poată ţine predicatori a căror învăţătură să-i fie lui pe plac, iar pentru asta nimeni dintre superintendenţi şi nici alţii să nu le poată face predicatorilor vreun rău, nimeni să nu fie certat de nimeni pentru religie pe temeiul unor hotărâri anterioare, şi nimănui să nu i se îngăduie să ameninţe cu temniţa sau cu privarea de funcţie din cauza învăţăturii, căci credinţa e dar de la Dumnezeu, şi ea are loc prin auzire, care auzire se face prin cuvântul lui Dumnezeu” ( pag. 315). Un enunţ absolut înălţător pentru fiinţa umană, care a făcut ca naţiunea ortodoxă din Transilvania – nerecunoscută, să fie doar tolerată... Şi atât. Însă, este fapt ştiut că în istoria Transilvaniei au fost şi secvenţe de intoleranţă religioasă sau intoleranţă etnică. Totuşi, o spun fără ezitare, aceasta ar putea constitui un model european de convieţuire deoarece, pentru o îndelungată vreme, naţiunea transilvană nu a fost dată de apartenenţa la o etnie sau la o anumită confesiune ci doar la spaţiul pe care şi l-a asumat aceasta.
Pe parcursul a peste 400 de pagini, textul fiind ilustrat şi de numerose fotografii „de epocă”, Géza Szávai – având un real har scriitoricesc, întreprinde un melanj literar, istoric, memorialistic şi eseistic de excepţie privind în special starea unei comunităţi de evrei în spirit, care trăiau până spre sfârşitul secolului XX localitatea Bezidul Nou – din Ţinutul Secuiesc, astăzi localitatea fiind dispărută de pe hartă... dar şi a ceea ce a fost Principatul Transilvaniei. Odată cu dispariţia localităţii ( astăzi un lac al unei hidrocentrale) Bezidul Nou şi comunitatea acesteia, s-a pierdut şi o parte din spiritul Transilvaniei – un spirit muticonfesional. În fapt chiar spiritul lui Géza Szávai se împarte cu generozitate între acela de „evreu sabatarian”, transilvănean, maghiar – locuieşte la Budapesta ( şi secui aş spune eu) dar şi cetăţean european... lăsând libertatea de exprimare a fiecăruia. Evocarea unui spirit pierdut într-o succesiune de evenimente istorice, aşa cum au fost ele, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul secului XX, nu poate decât să depună mărturie asupra a ceea ce a fost cândva Transilvania şi anume, un model european ale căror valori pot fi actualizate. Şi aici nu este vorba de o nouă trasare a hărţii Europei ci de valorizarea acesteia la nivel continental, în care să putem vorbi de un naţionalism de tip european – continental, şi nu de unul etnic, primitiv, supus patimilor de tot felul. Poate o utopie ( seducătoare) dar trebuie să recunoaştem că este o soluţie pentru viitorul paşnic al popoarelor Europene – ai căror cetăţeni sunt dominaţi încă de o mentalitate fragilă privind apartenenţa şi pasiunea ce o dă conceptul de etnicitate asumat nu de puţine ori până la fanatism.
Sunt adeptul profund al Dietei de la Turda din 6-13 ianuarie, 1568, care enunţă un principiu valabil universal, desprins parcă din Cartea Universală a Drepturilor Omului : „ În toate locurile predicatorii să predice şi să facă cunoscută evanghelia fiecare după pricerea sa, iar poporul, dacă vrea s-o primească, bine, iar dacă nu, atunci nimeni cu de-asila să nu-l silească, sufletul său negăsindu-şi liniştea în felul acesta, ci să poată ţine predicatori a căror învăţătură să-i fie lui pe plac, iar pentru asta nimeni dintre superintendenţi şi nici alţii să nu le poată face predicatorilor vreun rău, nimeni să nu fie certat de nimeni pentru religie pe temeiul unor hotărâri anterioare, şi nimănui să nu i se îngăduie să ameninţe cu temniţa sau cu privarea de funcţie din cauza învăţăturii, căci credinţa e dar de la Dumnezeu, şi ea are loc prin auzire, care auzire se face prin cuvântul lui Dumnezeu” ( pag. 315). Un enunţ absolut înălţător pentru fiinţa umană, care a făcut ca naţiunea ortodoxă din Transilvania – nerecunoscută, să fie doar tolerată... Şi atât. Însă, este fapt ştiut că în istoria Transilvaniei au fost şi secvenţe de intoleranţă religioasă sau intoleranţă etnică. Totuşi, o spun fără ezitare, aceasta ar putea constitui un model european de convieţuire deoarece, pentru o îndelungată vreme, naţiunea transilvană nu a fost dată de apartenenţa la o etnie sau la o anumită confesiune ci doar la spaţiul pe care şi l-a asumat aceasta.
Pe parcursul a peste 400 de pagini, textul fiind ilustrat şi de numerose fotografii „de epocă”, Géza Szávai – având un real har scriitoricesc, întreprinde un melanj literar, istoric, memorialistic şi eseistic de excepţie privind în special starea unei comunităţi de evrei în spirit, care trăiau până spre sfârşitul secolului XX localitatea Bezidul Nou – din Ţinutul Secuiesc, astăzi localitatea fiind dispărută de pe hartă... dar şi a ceea ce a fost Principatul Transilvaniei. Odată cu dispariţia localităţii ( astăzi un lac al unei hidrocentrale) Bezidul Nou şi comunitatea acesteia, s-a pierdut şi o parte din spiritul Transilvaniei – un spirit muticonfesional. În fapt chiar spiritul lui Géza Szávai se împarte cu generozitate între acela de „evreu sabatarian”, transilvănean, maghiar – locuieşte la Budapesta ( şi secui aş spune eu) dar şi cetăţean european... lăsând libertatea de exprimare a fiecăruia. Evocarea unui spirit pierdut într-o succesiune de evenimente istorice, aşa cum au fost ele, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul secului XX, nu poate decât să depună mărturie asupra a ceea ce a fost cândva Transilvania şi anume, un model european ale căror valori pot fi actualizate. Şi aici nu este vorba de o nouă trasare a hărţii Europei ci de valorizarea acesteia la nivel continental, în care să putem vorbi de un naţionalism de tip european – continental, şi nu de unul etnic, primitiv, supus patimilor de tot felul. Poate o utopie ( seducătoare) dar trebuie să recunoaştem că este o soluţie pentru viitorul paşnic al popoarelor Europene – ai căror cetăţeni sunt dominaţi încă de o mentalitate fragilă privind apartenenţa şi pasiunea ce o dă conceptul de etnicitate asumat nu de puţine ori până la fanatism.
miercuri, 17 noiembrie 2010
VASILE ŞELARU DESPRE POLIŢIE - ADICĂ POLITICI ŞI CONŞTIINŢĂ PUBLICĂ
Vasile Şelaru despre Poliţie şi conceptul de conştiinţă publică
Poliţia, în sensul ei originar, este tehnica administrativă care conduce statul... ( police – în franceză, polizei – germană. Altcumva spus – politici iar de aici şi... poliţia) Scopul poliţiei este de a mări în permanenţă producţia a ceva nou, chemat să consolideze viaţa civică şi puterea statului... ( Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 59-60.
Pornind de aici oricine poate constata fără efort că realitatea infirmă acest concept generos privind poliţia. Astăzi, în România, Poliţia este o instutuţie care îşi conservă dreptul de a dispune aplicarea legii în raport cu cetăţeanul după propriul interes. Iar interesul este dat de doi factori : factorul politic, cel care numeşte pe aceia care conduc poliţia şi chiar conducătorii acesteia... Ştim, de la Calagiale, că poliţia se află la ordinele politicului şi tot de atunci ştim că leafa poliţistului este mică, de ! După budget coane Fănică... Şi de atunci aşa a rămas.
Cazul asasinatului de tip mafiot de la Piatra Neamţ, amănuntele acestui caz, sunt o confirmare. (Cum o fi ajuns dl. Şoric să obţină virtutea militară în grad de comandor ... este o altă chestiune care mă tulbură dar nu face obiectul acestor însemnări).
Nici la Braşov lucrurile nu sunt mai clare în ceea ce priveşte Poliţia şi relaţia acesteia cu lumea interlopă deoarece au fost răfuieli în public de tip mafiot, s-a negociat cu golanii din Noua, s-a jefuit şi s-a tras cu arma (incidentul fiind soldat cu doi morţi autorul/autorii necunoscuţi până azi)... Nu mai intru în amânunte deoarece ar trebui să amintesc că Braşovul a avut cele mai multe jocuri de întrajutorare între care şi celebrul Caritas unde mii de români şi-au pierdut banii...
Încerc să aflu, să mă dumiresc, ce fel de stat este România şi dacă acest tip de stat periferic în raport cu spiritul civilizaţiei occidentale îşi mai are rostul... din moment ce cetăţeanul – în fapt suveranul statului, este o entitate neglijabilă atunci când vine vorba de drepturile sale şi este luat în calcul doar atunci când este dijmuit.
Ne aflăm într-o perpetuă criză morală pe care nu o putem depăşi deoarece România – cel puţin de la mijlocul secolului al XX-lea, nu mai are caractere ( valori) dispuse să se dedice statului. Se pare că nu suntem guvernabili deoarece ne lipeşte conştiinţa publică. Nu vrem şi nu dorim să impunem cu adevărat programe publice care, odată aplicate, ar trezi şi conştiinţa publică.
Sunt conştient că tot ceea ce scriu eu aici şi acum, sunt doar vorbe fără sens pe care nimeni nu le mai crede. Şi nu ai cum să le crezi deoarece în toate doemeniile ne lipsesc reperele, valorile morale, politice, culturale, ştiinţifice ... etc... iar atunci când acestea au existat nu am ratat ocazia de a le compromite... ( şi mă refer la oamenii de geniu pe care i-a avut România în toate domeniile evocate mai sus). Nu suntem capabili să omagiem pe aceia care s-au dăruit cu întreaga energie şi pricepere binelui public – României şi românilor. În schimb avem un dar unic de a falsifica şi de a mima valorile. (Din fericire ştiinţele exacte şi jocul de şah nu le-am putut falsifica de-alungul trăirii noastre sub veşmântul poporului român).
Din păcate nu am reuşit să depăşim epoca lui Titu Maiorescu. Am rămas încremeniţi în proiect, spunea cineva şi avea dreptate... Vom ieşi din această stare numai când propria noastră conştiinţă ne va releva spiritul critic autentic, când vom putea discerne valorile de ( mediocritatea ridicată la rang de elită) putregai... de cei care din paraziţi ai sistemului valoric şi al moralităţii au devenit aşa zise elite. Din păcate, puţinele valori şi caractere pe care le are România prezentă nu se pot coagula în grupuri dinstincte, apte să se exprime public în mod clar să trezească şi alte conştiinţe pubice. Este un fapt cunoscut că doar elita unei naţiuni este aptă să producă această schimbare legată în primul rând de nevoia conştiinţei publice manifestată în plan civic.
P.S. Zilele acestea îmi arunc ochii pe câteva publicaţii ortodoxe, emanate de „Biserica noastră naţională” – zic astfel în limbajul de lemn al popilor, unde constat că mulţi dintre aceia care compun „colegiile de redacţie” sunt foşti activişti PCR sau foşti/actuali securişti. De, „ păcătosul îşi caută îndreptarea” dar el mai caută şi bănuţul pe care îl dă nevoiaşul în cutia milei. Iată aşadar dulcea noastră morală ortodoxă care îşi hrăneşte foştii prigonitori, adică actualii profitori. Câtă evlavie ! Dar pentru săracii satelor noastre, lipsiţi de pământ ori cei care îl au nu au utilaje să-l lucreze, pentru aceştia cine îşi face milă... În fapt nu trebuie decât un program de susţinere a ţărănimii aşa cum a fost cel pe care l-a avut cândva Banca „Albina” şi ASTRA.
Poliţia, în sensul ei originar, este tehnica administrativă care conduce statul... ( police – în franceză, polizei – germană. Altcumva spus – politici iar de aici şi... poliţia) Scopul poliţiei este de a mări în permanenţă producţia a ceva nou, chemat să consolideze viaţa civică şi puterea statului... ( Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 59-60.
Pornind de aici oricine poate constata fără efort că realitatea infirmă acest concept generos privind poliţia. Astăzi, în România, Poliţia este o instutuţie care îşi conservă dreptul de a dispune aplicarea legii în raport cu cetăţeanul după propriul interes. Iar interesul este dat de doi factori : factorul politic, cel care numeşte pe aceia care conduc poliţia şi chiar conducătorii acesteia... Ştim, de la Calagiale, că poliţia se află la ordinele politicului şi tot de atunci ştim că leafa poliţistului este mică, de ! După budget coane Fănică... Şi de atunci aşa a rămas.
Cazul asasinatului de tip mafiot de la Piatra Neamţ, amănuntele acestui caz, sunt o confirmare. (Cum o fi ajuns dl. Şoric să obţină virtutea militară în grad de comandor ... este o altă chestiune care mă tulbură dar nu face obiectul acestor însemnări).
Nici la Braşov lucrurile nu sunt mai clare în ceea ce priveşte Poliţia şi relaţia acesteia cu lumea interlopă deoarece au fost răfuieli în public de tip mafiot, s-a negociat cu golanii din Noua, s-a jefuit şi s-a tras cu arma (incidentul fiind soldat cu doi morţi autorul/autorii necunoscuţi până azi)... Nu mai intru în amânunte deoarece ar trebui să amintesc că Braşovul a avut cele mai multe jocuri de întrajutorare între care şi celebrul Caritas unde mii de români şi-au pierdut banii...
Încerc să aflu, să mă dumiresc, ce fel de stat este România şi dacă acest tip de stat periferic în raport cu spiritul civilizaţiei occidentale îşi mai are rostul... din moment ce cetăţeanul – în fapt suveranul statului, este o entitate neglijabilă atunci când vine vorba de drepturile sale şi este luat în calcul doar atunci când este dijmuit.
Ne aflăm într-o perpetuă criză morală pe care nu o putem depăşi deoarece România – cel puţin de la mijlocul secolului al XX-lea, nu mai are caractere ( valori) dispuse să se dedice statului. Se pare că nu suntem guvernabili deoarece ne lipeşte conştiinţa publică. Nu vrem şi nu dorim să impunem cu adevărat programe publice care, odată aplicate, ar trezi şi conştiinţa publică.
Sunt conştient că tot ceea ce scriu eu aici şi acum, sunt doar vorbe fără sens pe care nimeni nu le mai crede. Şi nu ai cum să le crezi deoarece în toate doemeniile ne lipsesc reperele, valorile morale, politice, culturale, ştiinţifice ... etc... iar atunci când acestea au existat nu am ratat ocazia de a le compromite... ( şi mă refer la oamenii de geniu pe care i-a avut România în toate domeniile evocate mai sus). Nu suntem capabili să omagiem pe aceia care s-au dăruit cu întreaga energie şi pricepere binelui public – României şi românilor. În schimb avem un dar unic de a falsifica şi de a mima valorile. (Din fericire ştiinţele exacte şi jocul de şah nu le-am putut falsifica de-alungul trăirii noastre sub veşmântul poporului român).
Din păcate nu am reuşit să depăşim epoca lui Titu Maiorescu. Am rămas încremeniţi în proiect, spunea cineva şi avea dreptate... Vom ieşi din această stare numai când propria noastră conştiinţă ne va releva spiritul critic autentic, când vom putea discerne valorile de ( mediocritatea ridicată la rang de elită) putregai... de cei care din paraziţi ai sistemului valoric şi al moralităţii au devenit aşa zise elite. Din păcate, puţinele valori şi caractere pe care le are România prezentă nu se pot coagula în grupuri dinstincte, apte să se exprime public în mod clar să trezească şi alte conştiinţe pubice. Este un fapt cunoscut că doar elita unei naţiuni este aptă să producă această schimbare legată în primul rând de nevoia conştiinţei publice manifestată în plan civic.
P.S. Zilele acestea îmi arunc ochii pe câteva publicaţii ortodoxe, emanate de „Biserica noastră naţională” – zic astfel în limbajul de lemn al popilor, unde constat că mulţi dintre aceia care compun „colegiile de redacţie” sunt foşti activişti PCR sau foşti/actuali securişti. De, „ păcătosul îşi caută îndreptarea” dar el mai caută şi bănuţul pe care îl dă nevoiaşul în cutia milei. Iată aşadar dulcea noastră morală ortodoxă care îşi hrăneşte foştii prigonitori, adică actualii profitori. Câtă evlavie ! Dar pentru săracii satelor noastre, lipsiţi de pământ ori cei care îl au nu au utilaje să-l lucreze, pentru aceştia cine îşi face milă... În fapt nu trebuie decât un program de susţinere a ţărănimii aşa cum a fost cel pe care l-a avut cândva Banca „Albina” şi ASTRA.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)