Mărturisesc că niciodată nu am fost animat de spiritul etnic, nu cred în acest concept. Căci prin sângele unui european curge sângele multor popoare... Numai dacă aş fi trăit într-un trib, izolat de restul omenirii, aş fi putut să mă revendic acelui trib... Astfel zic, conştiinţa mea nu poate fi decât de natură naţională, românească, specifică acelei culturi în care am fost educat dar în aceiaşi măsură şi europeană. Cred în România, în statutul de cetăţean român însă mi-aş dori mai profund statutul de cetăţean european. Să nu mă revendic decât ca cetăţean al unui continent şi nu al unei anumite ţări... al unei etnii decât cu valoare simbolică, tradiţională. Cred în Transilvania, în spiritul acesteia, multicultural, multietnic şi multiconfesional... cum cred că pământul Transilvaniei este deopotrivă al românilor, maghiarilor, al saşilor, al şvabilor, al evreilor, al armenilor, al ţiganilor al celor care s-au născut aici şi iubesc locul. Mă pot recunoaşte, adevărat doar parţial ( am şi eu nota mea de subiectivitate), în cartea lui Géza Szávai (Ierusalimul Secuiesc – un roman despre identitate, Budapesta, 2008), pe care am citit-o recent, şi din care citez : „ ...De aceea, la începutul celui de-al treilea mileniu nutresc o speranţă : în Europa unită, de-a lungul hotarelor dintre ţări se vor forma regiuni. Vor prinde din nou viaţă, în firescul lor, unităţi geografice sfârtecate-paralizate până atunci de graniţe. Nicio ţară nu aderă la o altă ţară, ci la continent. La o sumedenie de ţări. În această împrejurare, poate că şi Transilvania – nemafiind uzurpată de nici o altă ţară – şi-ar putea afla echilibrul lăuntric, iar, în afară, ar găsi posibilitatea unei plurale aderări, a unor contacte vii. Printr-o reprivatizare în care şovinismul să nu aibă ce căuta, prin retorocedarea proprietăţii, poate că mulţi dintre saşii vânduţi-izgoniţi ar reveni ( cel puţin pentru vacanţele de vară !) în Ţinutul Săsesc, ce a ajuns să semene – din cauza caselor sale ce stau să cadă, pradă ruinei şi cu ferestrele imobilizate cu scânduri bătute în cuie – cu o sfâşietoare vale a plângerii lovită de blestem... "( pag. 180).
Sunt adeptul profund al Dietei de la Turda din 6-13 ianuarie, 1568, care enunţă un principiu valabil universal, desprins parcă din Cartea Universală a Drepturilor Omului : „ În toate locurile predicatorii să predice şi să facă cunoscută evanghelia fiecare după pricerea sa, iar poporul, dacă vrea s-o primească, bine, iar dacă nu, atunci nimeni cu de-asila să nu-l silească, sufletul său negăsindu-şi liniştea în felul acesta, ci să poată ţine predicatori a căror învăţătură să-i fie lui pe plac, iar pentru asta nimeni dintre superintendenţi şi nici alţii să nu le poată face predicatorilor vreun rău, nimeni să nu fie certat de nimeni pentru religie pe temeiul unor hotărâri anterioare, şi nimănui să nu i se îngăduie să ameninţe cu temniţa sau cu privarea de funcţie din cauza învăţăturii, căci credinţa e dar de la Dumnezeu, şi ea are loc prin auzire, care auzire se face prin cuvântul lui Dumnezeu” ( pag. 315). Un enunţ absolut înălţător pentru fiinţa umană, care a făcut ca naţiunea ortodoxă din Transilvania – nerecunoscută, să fie doar tolerată... Şi atât. Însă, este fapt ştiut că în istoria Transilvaniei au fost şi secvenţe de intoleranţă religioasă sau intoleranţă etnică. Totuşi, o spun fără ezitare, aceasta ar putea constitui un model european de convieţuire deoarece, pentru o îndelungată vreme, naţiunea transilvană nu a fost dată de apartenenţa la o etnie sau la o anumită confesiune ci doar la spaţiul pe care şi l-a asumat aceasta.
Pe parcursul a peste 400 de pagini, textul fiind ilustrat şi de numerose fotografii „de epocă”, Géza Szávai – având un real har scriitoricesc, întreprinde un melanj literar, istoric, memorialistic şi eseistic de excepţie privind în special starea unei comunităţi de evrei în spirit, care trăiau până spre sfârşitul secolului XX localitatea Bezidul Nou – din Ţinutul Secuiesc, astăzi localitatea fiind dispărută de pe hartă... dar şi a ceea ce a fost Principatul Transilvaniei. Odată cu dispariţia localităţii ( astăzi un lac al unei hidrocentrale) Bezidul Nou şi comunitatea acesteia, s-a pierdut şi o parte din spiritul Transilvaniei – un spirit muticonfesional. În fapt chiar spiritul lui Géza Szávai se împarte cu generozitate între acela de „evreu sabatarian”, transilvănean, maghiar – locuieşte la Budapesta ( şi secui aş spune eu) dar şi cetăţean european... lăsând libertatea de exprimare a fiecăruia. Evocarea unui spirit pierdut într-o succesiune de evenimente istorice, aşa cum au fost ele, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul secului XX, nu poate decât să depună mărturie asupra a ceea ce a fost cândva Transilvania şi anume, un model european ale căror valori pot fi actualizate. Şi aici nu este vorba de o nouă trasare a hărţii Europei ci de valorizarea acesteia la nivel continental, în care să putem vorbi de un naţionalism de tip european – continental, şi nu de unul etnic, primitiv, supus patimilor de tot felul. Poate o utopie ( seducătoare) dar trebuie să recunoaştem că este o soluţie pentru viitorul paşnic al popoarelor Europene – ai căror cetăţeni sunt dominaţi încă de o mentalitate fragilă privind apartenenţa şi pasiunea ce o dă conceptul de etnicitate asumat nu de puţine ori până la fanatism.
luni, 29 noiembrie 2010
miercuri, 17 noiembrie 2010
VASILE ŞELARU DESPRE POLIŢIE - ADICĂ POLITICI ŞI CONŞTIINŢĂ PUBLICĂ
Vasile Şelaru despre Poliţie şi conceptul de conştiinţă publică
Poliţia, în sensul ei originar, este tehnica administrativă care conduce statul... ( police – în franceză, polizei – germană. Altcumva spus – politici iar de aici şi... poliţia) Scopul poliţiei este de a mări în permanenţă producţia a ceva nou, chemat să consolideze viaţa civică şi puterea statului... ( Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 59-60.
Pornind de aici oricine poate constata fără efort că realitatea infirmă acest concept generos privind poliţia. Astăzi, în România, Poliţia este o instutuţie care îşi conservă dreptul de a dispune aplicarea legii în raport cu cetăţeanul după propriul interes. Iar interesul este dat de doi factori : factorul politic, cel care numeşte pe aceia care conduc poliţia şi chiar conducătorii acesteia... Ştim, de la Calagiale, că poliţia se află la ordinele politicului şi tot de atunci ştim că leafa poliţistului este mică, de ! După budget coane Fănică... Şi de atunci aşa a rămas.
Cazul asasinatului de tip mafiot de la Piatra Neamţ, amănuntele acestui caz, sunt o confirmare. (Cum o fi ajuns dl. Şoric să obţină virtutea militară în grad de comandor ... este o altă chestiune care mă tulbură dar nu face obiectul acestor însemnări).
Nici la Braşov lucrurile nu sunt mai clare în ceea ce priveşte Poliţia şi relaţia acesteia cu lumea interlopă deoarece au fost răfuieli în public de tip mafiot, s-a negociat cu golanii din Noua, s-a jefuit şi s-a tras cu arma (incidentul fiind soldat cu doi morţi autorul/autorii necunoscuţi până azi)... Nu mai intru în amânunte deoarece ar trebui să amintesc că Braşovul a avut cele mai multe jocuri de întrajutorare între care şi celebrul Caritas unde mii de români şi-au pierdut banii...
Încerc să aflu, să mă dumiresc, ce fel de stat este România şi dacă acest tip de stat periferic în raport cu spiritul civilizaţiei occidentale îşi mai are rostul... din moment ce cetăţeanul – în fapt suveranul statului, este o entitate neglijabilă atunci când vine vorba de drepturile sale şi este luat în calcul doar atunci când este dijmuit.
Ne aflăm într-o perpetuă criză morală pe care nu o putem depăşi deoarece România – cel puţin de la mijlocul secolului al XX-lea, nu mai are caractere ( valori) dispuse să se dedice statului. Se pare că nu suntem guvernabili deoarece ne lipeşte conştiinţa publică. Nu vrem şi nu dorim să impunem cu adevărat programe publice care, odată aplicate, ar trezi şi conştiinţa publică.
Sunt conştient că tot ceea ce scriu eu aici şi acum, sunt doar vorbe fără sens pe care nimeni nu le mai crede. Şi nu ai cum să le crezi deoarece în toate doemeniile ne lipsesc reperele, valorile morale, politice, culturale, ştiinţifice ... etc... iar atunci când acestea au existat nu am ratat ocazia de a le compromite... ( şi mă refer la oamenii de geniu pe care i-a avut România în toate domeniile evocate mai sus). Nu suntem capabili să omagiem pe aceia care s-au dăruit cu întreaga energie şi pricepere binelui public – României şi românilor. În schimb avem un dar unic de a falsifica şi de a mima valorile. (Din fericire ştiinţele exacte şi jocul de şah nu le-am putut falsifica de-alungul trăirii noastre sub veşmântul poporului român).
Din păcate nu am reuşit să depăşim epoca lui Titu Maiorescu. Am rămas încremeniţi în proiect, spunea cineva şi avea dreptate... Vom ieşi din această stare numai când propria noastră conştiinţă ne va releva spiritul critic autentic, când vom putea discerne valorile de ( mediocritatea ridicată la rang de elită) putregai... de cei care din paraziţi ai sistemului valoric şi al moralităţii au devenit aşa zise elite. Din păcate, puţinele valori şi caractere pe care le are România prezentă nu se pot coagula în grupuri dinstincte, apte să se exprime public în mod clar să trezească şi alte conştiinţe pubice. Este un fapt cunoscut că doar elita unei naţiuni este aptă să producă această schimbare legată în primul rând de nevoia conştiinţei publice manifestată în plan civic.
P.S. Zilele acestea îmi arunc ochii pe câteva publicaţii ortodoxe, emanate de „Biserica noastră naţională” – zic astfel în limbajul de lemn al popilor, unde constat că mulţi dintre aceia care compun „colegiile de redacţie” sunt foşti activişti PCR sau foşti/actuali securişti. De, „ păcătosul îşi caută îndreptarea” dar el mai caută şi bănuţul pe care îl dă nevoiaşul în cutia milei. Iată aşadar dulcea noastră morală ortodoxă care îşi hrăneşte foştii prigonitori, adică actualii profitori. Câtă evlavie ! Dar pentru săracii satelor noastre, lipsiţi de pământ ori cei care îl au nu au utilaje să-l lucreze, pentru aceştia cine îşi face milă... În fapt nu trebuie decât un program de susţinere a ţărănimii aşa cum a fost cel pe care l-a avut cândva Banca „Albina” şi ASTRA.
Poliţia, în sensul ei originar, este tehnica administrativă care conduce statul... ( police – în franceză, polizei – germană. Altcumva spus – politici iar de aici şi... poliţia) Scopul poliţiei este de a mări în permanenţă producţia a ceva nou, chemat să consolideze viaţa civică şi puterea statului... ( Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 59-60.
Pornind de aici oricine poate constata fără efort că realitatea infirmă acest concept generos privind poliţia. Astăzi, în România, Poliţia este o instutuţie care îşi conservă dreptul de a dispune aplicarea legii în raport cu cetăţeanul după propriul interes. Iar interesul este dat de doi factori : factorul politic, cel care numeşte pe aceia care conduc poliţia şi chiar conducătorii acesteia... Ştim, de la Calagiale, că poliţia se află la ordinele politicului şi tot de atunci ştim că leafa poliţistului este mică, de ! După budget coane Fănică... Şi de atunci aşa a rămas.
Cazul asasinatului de tip mafiot de la Piatra Neamţ, amănuntele acestui caz, sunt o confirmare. (Cum o fi ajuns dl. Şoric să obţină virtutea militară în grad de comandor ... este o altă chestiune care mă tulbură dar nu face obiectul acestor însemnări).
Nici la Braşov lucrurile nu sunt mai clare în ceea ce priveşte Poliţia şi relaţia acesteia cu lumea interlopă deoarece au fost răfuieli în public de tip mafiot, s-a negociat cu golanii din Noua, s-a jefuit şi s-a tras cu arma (incidentul fiind soldat cu doi morţi autorul/autorii necunoscuţi până azi)... Nu mai intru în amânunte deoarece ar trebui să amintesc că Braşovul a avut cele mai multe jocuri de întrajutorare între care şi celebrul Caritas unde mii de români şi-au pierdut banii...
Încerc să aflu, să mă dumiresc, ce fel de stat este România şi dacă acest tip de stat periferic în raport cu spiritul civilizaţiei occidentale îşi mai are rostul... din moment ce cetăţeanul – în fapt suveranul statului, este o entitate neglijabilă atunci când vine vorba de drepturile sale şi este luat în calcul doar atunci când este dijmuit.
Ne aflăm într-o perpetuă criză morală pe care nu o putem depăşi deoarece România – cel puţin de la mijlocul secolului al XX-lea, nu mai are caractere ( valori) dispuse să se dedice statului. Se pare că nu suntem guvernabili deoarece ne lipeşte conştiinţa publică. Nu vrem şi nu dorim să impunem cu adevărat programe publice care, odată aplicate, ar trezi şi conştiinţa publică.
Sunt conştient că tot ceea ce scriu eu aici şi acum, sunt doar vorbe fără sens pe care nimeni nu le mai crede. Şi nu ai cum să le crezi deoarece în toate doemeniile ne lipsesc reperele, valorile morale, politice, culturale, ştiinţifice ... etc... iar atunci când acestea au existat nu am ratat ocazia de a le compromite... ( şi mă refer la oamenii de geniu pe care i-a avut România în toate domeniile evocate mai sus). Nu suntem capabili să omagiem pe aceia care s-au dăruit cu întreaga energie şi pricepere binelui public – României şi românilor. În schimb avem un dar unic de a falsifica şi de a mima valorile. (Din fericire ştiinţele exacte şi jocul de şah nu le-am putut falsifica de-alungul trăirii noastre sub veşmântul poporului român).
Din păcate nu am reuşit să depăşim epoca lui Titu Maiorescu. Am rămas încremeniţi în proiect, spunea cineva şi avea dreptate... Vom ieşi din această stare numai când propria noastră conştiinţă ne va releva spiritul critic autentic, când vom putea discerne valorile de ( mediocritatea ridicată la rang de elită) putregai... de cei care din paraziţi ai sistemului valoric şi al moralităţii au devenit aşa zise elite. Din păcate, puţinele valori şi caractere pe care le are România prezentă nu se pot coagula în grupuri dinstincte, apte să se exprime public în mod clar să trezească şi alte conştiinţe pubice. Este un fapt cunoscut că doar elita unei naţiuni este aptă să producă această schimbare legată în primul rând de nevoia conştiinţei publice manifestată în plan civic.
P.S. Zilele acestea îmi arunc ochii pe câteva publicaţii ortodoxe, emanate de „Biserica noastră naţională” – zic astfel în limbajul de lemn al popilor, unde constat că mulţi dintre aceia care compun „colegiile de redacţie” sunt foşti activişti PCR sau foşti/actuali securişti. De, „ păcătosul îşi caută îndreptarea” dar el mai caută şi bănuţul pe care îl dă nevoiaşul în cutia milei. Iată aşadar dulcea noastră morală ortodoxă care îşi hrăneşte foştii prigonitori, adică actualii profitori. Câtă evlavie ! Dar pentru săracii satelor noastre, lipsiţi de pământ ori cei care îl au nu au utilaje să-l lucreze, pentru aceştia cine îşi face milă... În fapt nu trebuie decât un program de susţinere a ţărănimii aşa cum a fost cel pe care l-a avut cândva Banca „Albina” şi ASTRA.
miercuri, 25 august 2010
VASILE ŞELARU DESPRE ... HERALDICA LUI TRAIN BĂSESCU ŞI PIXELUL ALBASTRU DAN TAPALAGĂ
Zile acestea am aflat care este herladica lui T. Băsescu : lingura şi furculiţa. O simbolstică onorantă pentru cei care servesc în serviciul public alimentar dar... nu şi pentru acela care este în serviciul public prezidenţial. Dl. Băsescu ieşind dintr-o bodegă este aprostofat de către un şerb... Nu este cu căciula în mână aşa cum ar fi vrut Alteţa... Sa Băse şi nici nu face plocoane. Omului îi trec printre dinţi năbădăile ţării... ( Omul este av. Dan Chitic – numele nu contează deoarece Şefan Măria Sa cu prilejul unei încălecări de cal pe timp de răzbel s-a servit de unul pe nume Purice acesta ajungând Movilă)... Măria Sa Băsescu reacţionează precum reacţiona şi Socrate ca ultim argument : pumul în barbă ! Însă Socrate mai întâi purta un lung şi un îndelungat dialog şi nu mai era cazul să ajungă la ultimul argument ! Băse a sărit peste şi a trecu la concluzie... Cam aşa stau faptele în Ţara Românească... Şeful statului este matelot caftangiu. Dar ce treabă are pixelul Dan Tapalagă ?! Omuleţul ăsta zice că este ziarist ; îl ştiu de când lucra la cotidianul România liberă şi numit şef de Secţie la investigaţii palma toate anchetel de presă la adresa PD... În cele din urmă a ajuns pe la Cluj să servească tot interesele PD ca mai apoi să se învârtă şi să se rotească şi să ajungă la o Agenţie de ştiri pe la Bucureşti... Astfel, s-a transformat un avocatul public al dlui Băsescu... uitând că într-o emisiune la Realitatea TV invitat de Mircea Toma vorbea de ticăloşii de PD-işti care i-au îngrădit libertatea de exprimare la Cluj. Iată, acum o are şi e servilă : cu cuvântul scris şi cu limba... A devenit un pixel albastru.
Pe mine astfel de luzeri nici nu mă mai pun pe gânduri. Mă sperie doar gestul lui Băsescu : pumnul în barbă ! Un pumn pe care zilnic, fiecare cetăţean îl primeşte chiar de la funcţionarii instituţiilor ce au fost create pentru a-l servi. Pumni şi umilinţă pentru cetăţenii României. Conducătorii poporului şi funcţionarii instituţiilor publice sunt măsura acestuia !
Pe mine astfel de luzeri nici nu mă mai pun pe gânduri. Mă sperie doar gestul lui Băsescu : pumnul în barbă ! Un pumn pe care zilnic, fiecare cetăţean îl primeşte chiar de la funcţionarii instituţiilor ce au fost create pentru a-l servi. Pumni şi umilinţă pentru cetăţenii României. Conducătorii poporului şi funcţionarii instituţiilor publice sunt măsura acestuia !
marți, 20 iulie 2010
ŞELARU VASILE, DESPRE ISTORIA LITERATURII... „CU BASCĂ SAU FĂRĂ BASCĂ”
Doi bufoni securisti cu incertitudini etnice fac valuri... si mai ales spume
Sunt autorul unei cărţi interzise. Un grup de veleitari, alcoolici, nu mai mult de cinci, lipsiţi de orice gen de operă scrisă care să aibă tangenţă cu literatura, manipulează în chip porcesc întreaga opinie publică... Chiar şi intelectualii şi membrii diverselor partide politice de la Braşov se lasă manipulaţi... Şi totul drept cauză „Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini până în prezent”, un volum de peste 850 de pagini, structurat în trei capitole : Comentarii şi polemici privind fenomenul literar din Ţara Bârsei ( şi nu numai) în context istoric, Date biografice şi comentarii critice privind scriitorii şi veleitarii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la 1420 până în prezent şi Publicaţii braşovene... În urma publicării Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor... Braşov, 2008, unii scriitorii braşoveni nu şi-au suportat propria imagine şi nici opera literară mediocră... acuzându-mă de... plagiat. Mircea Brenciu Freund, Mircea Decebal Doreanu, George Puşcariu şi A.I. Brumaru au depus reclamaţii şi plângeri penale la Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării ( Dosar nr. 813/2008 – nr. petiţie 15630/08.12.2008), Uniunea Scriitorilor din România (139/ 4/11/2008), Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov (Dosar nr. 20883/197/2008, Dosar nr. 9339/P/2008, Dosar nr. 9341/P/2008, Dosar nr. 2441/II-2/2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi ciminalistică - Dosar nr. 345/P/2009), Inspectoratul Judeţean de Poliţie – Braşov, sub acuzaţia de plagiat şi calomine solicitând public arderea întregului tiraj al cărţii şi excluderea autorului din Uniunea Scriitorilor din România... Unii poliţişti braşoveni care m-au anchetat au dat dovadă de exces de zel, intimidând pe librarii care îmi vindeau cartea, mai mult au făcut o minuţioasă anchetă să vadă câte exemplare din Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor... a achiziţionat, la acel timp, Biblioteca Judeţeană „ George Bariţiu” din Braşov ( au rămas dezamăgiţi când au aflat că funcţionarii acestei instituţii au cumpărat carte de la o librărie şi nu de la mine, iar numărul de exemplare era corespunzător cu nevoile unei biblioteci publice...). Pe unul din poliţişti care ancheta cazul meu, astăzi ajuns şef al unei Secţii de Poliţie din Braşov, l-am întrebat dacă în lucrarea sa de licenţă, la absolvirea şcolii de ofiţeri, a utilizat bibliografia. Răspunsul acestuia m-a stupefiat. Citez : Ferească Dumnezeu de aşa ceva, cum să folosesc citate din alte cărţi ! Şi atunci mi-am dat seama că sunt anchetat de un miliţian, un miliţian tânăr care absolvise Şcoala de ofiţeri după 1990. ( O ştire care circulă pe fluxurile media afirmă că, la Academia de Poliţie „ Alexandru Ioan Cuza” din Bucueşti, şpaga pentru licenţă – pentru viitorii ofiţeri de poliţie, a ajuns între 3.000 şi 5.000 de euro). Însă, plângerile formulate de veleitarii braşoveni au fost respinse de procurori dar şi de către instanţele judecătoreşti, ca fiind nefondate.
Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini până în prezent, i-a scos din minţi pe detractorii mei deoarece deoarece le-am analizat aşa zisă operă literară. Şi aceasta îi minimalizează, nu eu. Nu pot înţelege aşa zişii scriitori braşoveni, că scrisul lor sună a gol ca şi mintea care nu îi duce decât înspre rău... nu înspre creaţie literară... Ei sunt ceea ce regimul lui Ceauşescu a încercat să plămădească : omul de tip nou. Cu toate acestea eu nu îmi urăsc detractorii, nu urăsc nici miliţenii care m-au anchetat... pentru vina de-a scrie un Dicţionar... şi care poate mă vor ancheta din nou şi pentru cea de-a doua carte... privind Istoria literaturii... Ştiu că vor scrie despre Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini până în prezent, şi se vor întreba dacă are sau nu are... bască. Oricum nu va fi bine... Şi cum să fie bine, când unul din cei prezenţi la lansarea cărţii, era nedumerit. Atât de nedumerit încă venerabilul a fost incapabil să răspundă la o intrebare simplă : Cine a impus în cultura română metodologia cercetării ştiinţifice prin utilizarea bibliografiei, indicele de antroponime, toponime, hidronime şi marcarea citatului... Răspunsul m-a siderat : Cronicarii... ei utilizau aparatul ştiinţific ! Concluzia vă rog să o trageţi dumneavoastră. Venerabilul, numit de Paul Goma un activist feroce, auzise de Ovid Densuşianu... dar cu certitudine nu îi cunoaşte/a opera... Şi chiar, oare România să nu existe decât numai pentru purtătorii de insignuţe pe rever. Oare numai acolo se află valorile acestei ţări... Este lucru ştiut că, între venerabili, majoritatea sunt foşti ofiţeri de securitate, activişti... ( Din fericire între aceştia şi-au făcut loc şi caractere respectabile)... Există diferenţe majore în ceea ce priveşte nivelul de cultură... dar şi caracterul.
Însă pe mine nu grupul de detractori venerabili mă deranjează ci faptul că o întreagă cumunitate de intelectuali şi unii politiceni ai Braşovului, se lasă intimidaţi de către aceştia. Nu doresc că mă apere nimeni de detractori, însă doresc ca în comunitatea braşoveană să existe un principiu al valorii, al calităţii intelectuale... Să existe o minimă obiectivitate... în selecţia valorilor care, după câte ştiu eu, are la bază principii bine definite, între acestea fiind nu numai talentul dar şi cunoaşterea şi morala...
Doi bufoni au publicat recent o carte ( editorul şi-a cerut scuze, afirmând că nu a citit textul !!! vorbe de adormit copiii ), al cărui titlu şi nici numele acestora nu merită evocat, în care unul recunoaşte că a fost turnător la securitate iar un altul că este un curvios securist cu gradul de colonel. Cei doi, se bălăcăresc şi îi bălăcăresc şi pe alţi scriitori, prin abordarea acestui tip de limbaj şi atitudine arâtând care este nivelul „intelectualului” braşovean. Din fericre cei doi nu sunt braşoveni nici prin naştere şi nici prin spirit. Ba mai mult, unul cu numele vece este baloacheş...
Sunt autorul unei cărţi interzise. Un grup de veleitari, alcoolici, nu mai mult de cinci, lipsiţi de orice gen de operă scrisă care să aibă tangenţă cu literatura, manipulează în chip porcesc întreaga opinie publică... Chiar şi intelectualii şi membrii diverselor partide politice de la Braşov se lasă manipulaţi... Şi totul drept cauză „Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini până în prezent”, un volum de peste 850 de pagini, structurat în trei capitole : Comentarii şi polemici privind fenomenul literar din Ţara Bârsei ( şi nu numai) în context istoric, Date biografice şi comentarii critice privind scriitorii şi veleitarii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la 1420 până în prezent şi Publicaţii braşovene... În urma publicării Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor... Braşov, 2008, unii scriitorii braşoveni nu şi-au suportat propria imagine şi nici opera literară mediocră... acuzându-mă de... plagiat. Mircea Brenciu Freund, Mircea Decebal Doreanu, George Puşcariu şi A.I. Brumaru au depus reclamaţii şi plângeri penale la Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării ( Dosar nr. 813/2008 – nr. petiţie 15630/08.12.2008), Uniunea Scriitorilor din România (139/ 4/11/2008), Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov (Dosar nr. 20883/197/2008, Dosar nr. 9339/P/2008, Dosar nr. 9341/P/2008, Dosar nr. 2441/II-2/2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi ciminalistică - Dosar nr. 345/P/2009), Inspectoratul Judeţean de Poliţie – Braşov, sub acuzaţia de plagiat şi calomine solicitând public arderea întregului tiraj al cărţii şi excluderea autorului din Uniunea Scriitorilor din România... Unii poliţişti braşoveni care m-au anchetat au dat dovadă de exces de zel, intimidând pe librarii care îmi vindeau cartea, mai mult au făcut o minuţioasă anchetă să vadă câte exemplare din Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor... a achiziţionat, la acel timp, Biblioteca Judeţeană „ George Bariţiu” din Braşov ( au rămas dezamăgiţi când au aflat că funcţionarii acestei instituţii au cumpărat carte de la o librărie şi nu de la mine, iar numărul de exemplare era corespunzător cu nevoile unei biblioteci publice...). Pe unul din poliţişti care ancheta cazul meu, astăzi ajuns şef al unei Secţii de Poliţie din Braşov, l-am întrebat dacă în lucrarea sa de licenţă, la absolvirea şcolii de ofiţeri, a utilizat bibliografia. Răspunsul acestuia m-a stupefiat. Citez : Ferească Dumnezeu de aşa ceva, cum să folosesc citate din alte cărţi ! Şi atunci mi-am dat seama că sunt anchetat de un miliţian, un miliţian tânăr care absolvise Şcoala de ofiţeri după 1990. ( O ştire care circulă pe fluxurile media afirmă că, la Academia de Poliţie „ Alexandru Ioan Cuza” din Bucueşti, şpaga pentru licenţă – pentru viitorii ofiţeri de poliţie, a ajuns între 3.000 şi 5.000 de euro). Însă, plângerile formulate de veleitarii braşoveni au fost respinse de procurori dar şi de către instanţele judecătoreşti, ca fiind nefondate.
Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini până în prezent, i-a scos din minţi pe detractorii mei deoarece deoarece le-am analizat aşa zisă operă literară. Şi aceasta îi minimalizează, nu eu. Nu pot înţelege aşa zişii scriitori braşoveni, că scrisul lor sună a gol ca şi mintea care nu îi duce decât înspre rău... nu înspre creaţie literară... Ei sunt ceea ce regimul lui Ceauşescu a încercat să plămădească : omul de tip nou. Cu toate acestea eu nu îmi urăsc detractorii, nu urăsc nici miliţenii care m-au anchetat... pentru vina de-a scrie un Dicţionar... şi care poate mă vor ancheta din nou şi pentru cea de-a doua carte... privind Istoria literaturii... Ştiu că vor scrie despre Istoria literaturii din Ţara Bârsei şi împrejurimi de la origini până în prezent, şi se vor întreba dacă are sau nu are... bască. Oricum nu va fi bine... Şi cum să fie bine, când unul din cei prezenţi la lansarea cărţii, era nedumerit. Atât de nedumerit încă venerabilul a fost incapabil să răspundă la o intrebare simplă : Cine a impus în cultura română metodologia cercetării ştiinţifice prin utilizarea bibliografiei, indicele de antroponime, toponime, hidronime şi marcarea citatului... Răspunsul m-a siderat : Cronicarii... ei utilizau aparatul ştiinţific ! Concluzia vă rog să o trageţi dumneavoastră. Venerabilul, numit de Paul Goma un activist feroce, auzise de Ovid Densuşianu... dar cu certitudine nu îi cunoaşte/a opera... Şi chiar, oare România să nu existe decât numai pentru purtătorii de insignuţe pe rever. Oare numai acolo se află valorile acestei ţări... Este lucru ştiut că, între venerabili, majoritatea sunt foşti ofiţeri de securitate, activişti... ( Din fericire între aceştia şi-au făcut loc şi caractere respectabile)... Există diferenţe majore în ceea ce priveşte nivelul de cultură... dar şi caracterul.
Însă pe mine nu grupul de detractori venerabili mă deranjează ci faptul că o întreagă cumunitate de intelectuali şi unii politiceni ai Braşovului, se lasă intimidaţi de către aceştia. Nu doresc că mă apere nimeni de detractori, însă doresc ca în comunitatea braşoveană să existe un principiu al valorii, al calităţii intelectuale... Să existe o minimă obiectivitate... în selecţia valorilor care, după câte ştiu eu, are la bază principii bine definite, între acestea fiind nu numai talentul dar şi cunoaşterea şi morala...
Doi bufoni au publicat recent o carte ( editorul şi-a cerut scuze, afirmând că nu a citit textul !!! vorbe de adormit copiii ), al cărui titlu şi nici numele acestora nu merită evocat, în care unul recunoaşte că a fost turnător la securitate iar un altul că este un curvios securist cu gradul de colonel. Cei doi, se bălăcăresc şi îi bălăcăresc şi pe alţi scriitori, prin abordarea acestui tip de limbaj şi atitudine arâtând care este nivelul „intelectualului” braşovean. Din fericre cei doi nu sunt braşoveni nici prin naştere şi nici prin spirit. Ba mai mult, unul cu numele vece este baloacheş...
luni, 12 iulie 2010
VASILE ŞELARU ÎN VREMEA ISMELOR LUI VODĂ ŞI A POPORULUI SĂU
Eu cred în educaţie. În educaţia celor şase/şapte ani de acasă, în bunul simţ şi în simţul datoriei, în minima moralia... Cred în lucrul făcut temeinic, cred în spiritul şi în vocaţia fiecărei profesii. Mărturisesc că am cunoscut mulţi oameni de bun simţ, pătrunşi de simţul meseriei... Tot respectul ! Însă, nu cred în limbajul critic-miştocăresc practicat tot mai mult de către unii jurnalişti. Membrii clasei politice sunt criticaţi şi dacă au bască şi dacă nu, fără a discerne albul de negru... Se poate spune că este o critică alandala. (Iată ce cuvânt pitoresc ne oferă limba română). Mă întreb însă de ce trăim în spiritul mahalalei, cât de orientali, cât de balcanici suntem noi cei din sud-estul Europei... Cu câţi de „r” se scrie numele patriei mele, numele poporului meu... Spre exemplu, o profesoară din localitatea Săuceşti, într-un dialog cu preşedintele României mă năuceşte pur şi simplu. Şi de o parte şi de alta un limbaj mitocănesc, o gestică de bodegă... Ţăţisme, este ultimul cuvânt al preşedintelui către profesoară... În miezul acestui dialog şi comportament straniu regăsesc spiritul conducătorului şi al poporului.. Poporul îşi merită conducătorul. Conducătorul îşi are poporul său...
Adrian Păunescu, cu glas stins, ne dă pilde de morală şi înţelepciune... El, poetul ce sieşi şi-a zis cu nonşalanţă : sunt un porc ! Un porc în gura căruia, trebuie să recunosc, a pus Dumnezeu şi mărgăritare... Mai departe. Aflu că doar 40 % dintre elevi au reuşit să treacă examenul de bacalaureat... Şi atunci, cum oare să ieşim din isme... Ismele care ne ajută doar să supravieţuim. Şi supravieţuim tot mai prost şi cu iertare fie-mi vorba, şi mai proşti de la o zi la alta. Proşti da mulţi, nu am zis eu, e vorba unui Vodă care a simţit nevoia să îndeplinească dorinţa mulţimii şi să trimită un boier la moarte. Eu aş fi zis, proşti şi răi. Boierul a sfârşit linşat de mulţime iar după o vreme, Vodă a sfârşit otrăvit...
Mărturisesc că sunt mai trist decât ploaia... Dar mărturisirea mea nu foloseşte nimănui. Am rămas o lacrimă. Ştiu că sunt banal... şi uşor penibil deoarece mă încearcă astfel de sentimente, de stări. Că am ajuns să îmi plâng de milă... Sunt extrem de naiv deoarece credeam că sunt cetăţeanul unei ţări, că birurile pe care le plătesc folosesc comunităţii şi mie deopotrivă. Din păcate sunt escrocat şi santajat aproape zilnic de şmecherii care lucrează în numele statului. Sunt un sclav a cărui identitate e subminată zi de zi în ţara nimănui... Sunt un sclav deoarece acum sunt prea bătrân pentru a mă revolta aşa cum am făcut-o odinioară... Dar ce fac cei tineri... acei aprox. peste 60 %... În aceştia îmi pun eu nădejdea. Da! Cineva ar spune că sunt naiv de cred în viitorii (posibilii) intelectuali (recunoscuţi pentru laşitate) mai ales că o parte dintre profesorii şpăguitori sunt prin arest... Ei iată, eu cred că între aceşti viitori/posibili intelectuali vor fi unii capabili să trezească conştiinţa celor numiţi generic de către politiceni a fi pulimea acestei ţări... ( ca şi cum poporul ar fi unisex, cu toate că, este lucru ştiut, caracterul poporului român este feminin).
Adrian Păunescu, cu glas stins, ne dă pilde de morală şi înţelepciune... El, poetul ce sieşi şi-a zis cu nonşalanţă : sunt un porc ! Un porc în gura căruia, trebuie să recunosc, a pus Dumnezeu şi mărgăritare... Mai departe. Aflu că doar 40 % dintre elevi au reuşit să treacă examenul de bacalaureat... Şi atunci, cum oare să ieşim din isme... Ismele care ne ajută doar să supravieţuim. Şi supravieţuim tot mai prost şi cu iertare fie-mi vorba, şi mai proşti de la o zi la alta. Proşti da mulţi, nu am zis eu, e vorba unui Vodă care a simţit nevoia să îndeplinească dorinţa mulţimii şi să trimită un boier la moarte. Eu aş fi zis, proşti şi răi. Boierul a sfârşit linşat de mulţime iar după o vreme, Vodă a sfârşit otrăvit...
Mărturisesc că sunt mai trist decât ploaia... Dar mărturisirea mea nu foloseşte nimănui. Am rămas o lacrimă. Ştiu că sunt banal... şi uşor penibil deoarece mă încearcă astfel de sentimente, de stări. Că am ajuns să îmi plâng de milă... Sunt extrem de naiv deoarece credeam că sunt cetăţeanul unei ţări, că birurile pe care le plătesc folosesc comunităţii şi mie deopotrivă. Din păcate sunt escrocat şi santajat aproape zilnic de şmecherii care lucrează în numele statului. Sunt un sclav a cărui identitate e subminată zi de zi în ţara nimănui... Sunt un sclav deoarece acum sunt prea bătrân pentru a mă revolta aşa cum am făcut-o odinioară... Dar ce fac cei tineri... acei aprox. peste 60 %... În aceştia îmi pun eu nădejdea. Da! Cineva ar spune că sunt naiv de cred în viitorii (posibilii) intelectuali (recunoscuţi pentru laşitate) mai ales că o parte dintre profesorii şpăguitori sunt prin arest... Ei iată, eu cred că între aceşti viitori/posibili intelectuali vor fi unii capabili să trezească conştiinţa celor numiţi generic de către politiceni a fi pulimea acestei ţări... ( ca şi cum poporul ar fi unisex, cu toate că, este lucru ştiut, caracterul poporului român este feminin).
miercuri, 23 iunie 2010
DIACONESCU / SANTAJUL SI ETAJUL...
CAZUL DIACONESCU ... SAU ŞANTAJULŞI ETAJUL – DE CE PLÂNG CLOVNII ÎN ROMÂNIA ?!
SECURITATEA MANIPULEAZĂ S.R.I. / JURNALIŞTII CU EPOLEŢI (PE SUB PIELE), PUN ÎN PERICOL DEMOCRAŢIA ORICĂREI ŢĂRI
În vremea lui Pamfil Şercaru ( patron al ziarului „ Curentul”) se consacrase celebra zicere „ şantajul şi etajul”... Se spunea că blocul „ Curentul” transformat după 1946 în Hotelul „Intim” astfel ar fi fost construit. Adică, toată lumea ştia că Pamfil Şercaru este nu numai un reputat jurnalist dar şi un şantajist. Altcumva spus, escroc cu ştaif... De aici vom pleca spre o întrebare uşor retorică : câţi şantajişti are presa românească în prezent. Câţiva erau notorii, printre care unul numit „ naşul” nu cel care face emisiuni ci un altul... un altul care bea cafele „politice” pe la OTV-ul lui Dan Diaconescu dar şi alţi televizişti foşti scriitori la ziar... Majoritatea şantajiştilor au şi epoleţi pe sub piele. Majoritatea provin din mediul poliţiei politice... ( foste şi actuale). Însă, ce o fi cu arestarea lui Dan Diaconescu ?! Păi, să o luăm metodic... Dan Diaconescu a fost pentru o vreme şi jurnalist de presă scrisă. Nu a excelat în domeniu iar ziarul Oglinda s-a dovedit a fi falimentar... Cine şi-l mai aminteşte ştie că ziarul cu pricina nu putea fi citit... Nu ştiu cât de bine era plătit însă omul a pus ban peste ban, a strâns cureaua ( nu a dat banii pe ţigări şi băutură – vorba dlui Adriean Videanu), şi-a făcut o televiziune şi în zece ani a devenit milionar în euro... Cine a lucrat în presă cam ştie cum este plătit un jurnalist. Eu am lucrat ( încă lucrez) în media şi nu am făcut avere. Trăiesc de la o zi la alta... Să nu se creadă de aici că sunt invidios. Dar nu am reuşit să ajung şi eu, citez din Nicu Gheară, un apărător al lui D. Diaconescu : băiat din popor ! Nicu Gheară este un băiat din popor care se plimbă cu iahtul pe la Ibitza. De, asta-i treaba cu băieţii din popor. Şi Dan Diaconescu este tot un băiat din popor. Plăteşte pentru spiritul gregar, pentru flecăreala de la televizor care a otevizat populaţia... dar poate şi pentru faptele sale care pot fi penale. În fond, presa românească în perioada interbelică a avut un tătuc al şantajelor iar după 1989, tătucii s-au multiplicat... Şi ştiu ce spun deoarece nici cotidianul „ România liberă” nu ducea lipsă de şantajişti... unii rămaşi şi astăzi prin presă răspândiţi pe la alte trusturi... Însă, răul presei actuale porneşte de la epoleţii pe care îi are...
În anul 2006, una din marile teme ale presei este dată de “deconspirarea jurnaliştilor informatori, colaboratori ai Securităţii (poliţia politică ) şi al ofiţerilor servicilor secrete care lucrează în…presă”. Acţiunea de manipulare a opiniei publice este evidentă deoarece sunt deconspirate în primul rând persoanele ce au colaborat cu Securitatea şi care nu mai colaborează în prezent cu Serviciul Român de Informaţii. Concret ; informatori, colaboratori sau angajaţi ai unui serviciu secret ce ar lucra în presă sunt operativi (activi), aşa că dosarele acestora nu pot fi făcute publice. În ceea ce îi priveşte pe “turnătorii” cu angajament la Securitate o mare parte dintre aceştia au fost victime ale şantajului instaurat de salariaţii Securităţii…Nu se solicită/doreşte, o deconspirare în primul rând a celor ce au făcut Poliţie politică în cadrul Securităţii şi al activiştilor partidului comunist. De ce ?! Tocmani aceştia, ofiţeri de Securitate şi activişti P.C.R, reprezintă clasa politică actuală. Unii sunt agenţi de influenţă în presă. Pot fi văzuţi aproape zi de la la televizor... Prin solicitarea deconspirării “turnătorilor” însă nu şi a ofiţerilor şi activiştilor P.C.R., se încearcă să se câştige compasiunea opiniei publice în favoarea colaboratorilor. Un serviciu secret aşa cum a fost Poliţia politică cunoscută generic sub titulatura de Securitate, nu ar fi putut exista fără armata de informatori. O deconspirare completă, a turnătorilor, informatorilor şi a salariaţilor Securităţii ( de orice fel), care au făcut Poliţie politică în România anilor l946 –1989 este mai mult decât necesară. Însă trebuie început cu actualii, mai precis cu cei în viaţă. A trata acest subiect pe “bucăţi” nu înseamnă decât a minimaliza efectul pe care l-ar putea avea asupra societăţii civile. Solicitarea Asociaţiei Civic Media ar fi trebuit să fie completă, adică să ceară deconspirarea toturor persoanelor care au făcut poliţie politică indiferent de ierarhie sau statut, şi în regim de urgenţă al celor ce ocupă funcţii politice, economice, sociale, civice…ş.a., în societatea românească actuală. Cu toate acestea Civic Media face publice numele unor jurnalişti care ar fi colaborat cu securitatea între acestea aflându-se Bogdan Chiriac ( Gândul ) şi Rodica Culcer (şefa departamentului de ştiri de la TVR)…Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, mentor al cotidianlui “Ziua”, membru al Partidului Naţional Liberal dar şi cunoscut publicist şi realizator de emisiuni tv., avea să fie unul din cei deconspiraţi ca informatori ai securităţii politice având numele de cod Laurenţiu. Din păcate cazurile ziariştilor informatori ai securităţii politice nu au influenţat sub nici un mod opinia publică deoarece nu s-a pus în discuţie moralitatea jurnaliştilor şi nici nevoia de moralitate a societăţii româneşti în general. Desigur sunt şi alţi ziarişti care mai devreme sau mai târziu se va dovedi că au fost colaboratori ai securităţii politice din vremea comunistă. Trecutul liderilor de opinie ar trebui să intereseze mai mult opinia publică. Oare mai au calitatea de a fi moralişti sau critici colaboratorii securităţii politice sau ar fi trebuit să se abţină…de la declaraţii şi atitudini publice…În urma unei deconspirări totale şi fără rezerve, opinia publică ar fi aflat cine sunt politicenii, judecătorii, oamenii de afaceri, jurnaliştii, actorii, scriitorii ş.a.m.d., acoperind întreaga paletă a straturilor sociale... Numai o deconspirare completă, de la “vlădică la opincă” şi nu parţială, ar duce la crearea unei societăţi româneşti curate, neşantajabilă. În mod pervers, se vorbeşte doar de categorii restrânse de informatori. La rândul lor, Comisiile parlamentare ce se ocupă de Serviciile secrete, privesc cu multă toleranţă existenţa unor agenţi infiltraţi în societatea civilă punând în pericol nu numai societatea civilă dar chiar şi democraţia.
S.R.I., S.I.E., D.G.I.P.I., D.G.I.P., S.P.P. şi S.T.S. ( servicii secrete), au fost somate de către societatea civilă să-şi retagă agenţii din presă. Trebuie spus că un ofiţer acoperit ce activează în orice structură a societăţii civile poate manipula (devia atitudinal) comportamentul civic al unei comunităţi…Mai ales când acesta ocupă funcţii în presă, instituţii publice sau politică…mai exact zonele vizibile, de decizie şi de impact ale societăţii civile. În urma manipulării civice nu se poate pune în discuţie discernământul unei comunităţi şi mai ales votul şi preferinţele bizare ale acesteia. Dacă sistemele totalitare sunt puternice printr-o largă majoritate dispusă la delaţiune ( o comunitate a epoleţilor nevăzuţi), societatea democratică este puternică prin multitudinea de acţiuni civice - transparente ale grupurilor ce o compun. O societate civilă controlată de către diverse instituţii ale statului încetează a mai fi liberă şi implicit a dispune de propria-i judecată. Însă, este oare posibil ca o comunitate să nu mai fie maipulată atât de agresiv aşa cum se întâmplă acum în România?! Răspunsul ar fi da, atunci când aceasta este organizată. Din păcate, în general, societatea civilă nu dispune de suficiente grupuri civice ( Pieţe ale Agorei), prin care să se poată apăra în faţa manipulatorilor indiferent de scopul acestora. Şi totuşi, de ce Securitatea manipulează S.R.I. ?! Simplu, arhiva dosarelor Securităţii nu se află în totalitate în posesia Consiliului Naţional de Studierea a Arhivelor Securităţii.
Informatori, securişti, ş.a.m.d., nu vor fi decât acei indezirabili daţi în vileag de Securitate…Şi mai exact, cei infideli acesteia. În acelaşi timp, ofiţerii şi informatorii S.R.I. sub pretexul “siguranţei naţionale” (sintagmă demagogică, degringolantă şi speculativă) vor rămâne sub acoperire (conspiraţi) şi vor activa ca lideri ai societăţii civile…Deloc întâmplător, Aidan White, secretarul general al Fedreraţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, cere la rândul său deconspirarea ofiţerilor din mass-media şi a tuturor cârtiţelor…O chestiune care ar trebui să implice întreaga comunitate jurnalistică. Astfel, niciodată, indifernt de situaţie, jurnalistul nu va putea fi confundat cu un spion trimis să relateze din teritoriul inamic iar el să poată deveni astfel prizonier sau, în cel mai fericit caz, expulzat din zonă. Se cunoaşte cazul unui cunoscut post de televiziune arab ai cărui angajaţi, din când în când, jurnaliştii aflaţi în zona de conflict (război), sunt reţinuţi sau expulzaţi. Să fie chiar atât de lipsite de imaginaţie serviciile secrete şi să nu mai ştie cum să acţioneze pentru culegerea de informaţii decât numai cu agenţi deghizaţi în jurnalişti ?! Nimic mai fals, deoarece numai tipul de tehologie folosit de agenţii secreţi este net superior tehnologiei jurnalistice şi apoi aceasta este purtată la vedere. Mai mult, jurnalistul nu foloseşte decât în situaţii de excepţie tehnologie ascunsă. Să nu mai pomenim aici de fondurile pe care le are la dispoziţie un agent secret. Este clar că în jurnalistică nu are ce căuta un agent, deoarece astfel s-ar compromite statutul profesional al jurnalistului mai ales că, este ştiut lucrul, jurnalistul îşi face public cazul aflat în cercetare pe când agentul secret nu. Şi apoi scopul profesional al celor doi, jurnalist şi agent secret, este total diferit. Dezbaterea acestei teme în sine, este un alt gen de manipulare şi ca mai întodeauna abaterea atenţiei de la “agenda publică”. Între timp, odată cu aderarea României la U.E., Civic Media nu mai insistă asupra deconspirării informatorilor Securităţii… Adevărat, doar în anul 2010, au început să săsească şi câteva adrese la la C.N.S.A.S. dar nu se mai face vorbire de acestea...
Prima pagină nu mai este ocupată de probleme sociale ci chestiuni politice sau dezbateri privind principii de funcţionalitate instituţională. În tot acest timp populaţia este tot mai pauperă iar inflaţia într-o continuă creştere. Să nu mai vorbim de serviciile publice administrate de stat, tot mai deficitare în raport cu cetăţeanul contribuabil şi nu numai. În general presa se lasă manipulată uşor iar atunci când manipulează acest fapt se desfăşoară simultan ca şi cum ar lucra sub aceiaşi baghetă magică. Din păcate teme majore, vitale aş spune, nu sunt urmărite de presă transformânu-se într-un banal foc de paie. Presa abia aşteaptă să-i creeze cineva teme de lucru, într-un fel este firesc, dar să i le şi gestioneze/editeze este aberant. De asemenea există şi jurnaliştii stenografi care pur şi simplu scriu ceea ce li se dictează şi apoi…publică cuvânt cu cuvânt.
Prin arestarea lui Dan Diaconescu s-a compromis nu numai justiţia dar şi idea de jurnalist. Astfel, se va putea spune oricând despre jurnalişti că se ocupă de şantaj... Însă nu se va vorbi de gregaritatea sau de politizarea excesivă a presei... de caracterul duplicitar al jurnaliştilor, de faptul că jurnalistul în fond nu este decât angajatul unui S.R.L. având dreptul la expresie asigurat minimal fiind obligat să facă pe clovnul. Nu se va spune că presa a generat o stare de confuzie, făcând din bine şi rău un întreg... fără a delimita albul de negru... Iată ce i-aş reproşa eu şi lui Dan Diaconescu.
În fapt, presa a luat locul circului care, în copilăria mea, se aşeza pe un maidan, la marginea oraşului. Dar circului românesc de acum îi lipseşte pâinea. Iar clovnii sunt trişti chiar dacă uneori surând dansând cu mâinile încătuşate, ridicate sus, cât mai sus să le vadă tot poporul... Jurnaliştii care sunt servili sau corupţi sunt bine cunoscuţi. Există dosare albe pentru audienţe negre, iar dacă ar trebui reţinut un jurnalist corput se poate fece uşor, cu probe irefutabile şi nu cu dosare albe, mascaţi, un circ continuu în care inculpatul, cu cătuşele la mâni râde...
SECURITATEA MANIPULEAZĂ S.R.I. / JURNALIŞTII CU EPOLEŢI (PE SUB PIELE), PUN ÎN PERICOL DEMOCRAŢIA ORICĂREI ŢĂRI
În vremea lui Pamfil Şercaru ( patron al ziarului „ Curentul”) se consacrase celebra zicere „ şantajul şi etajul”... Se spunea că blocul „ Curentul” transformat după 1946 în Hotelul „Intim” astfel ar fi fost construit. Adică, toată lumea ştia că Pamfil Şercaru este nu numai un reputat jurnalist dar şi un şantajist. Altcumva spus, escroc cu ştaif... De aici vom pleca spre o întrebare uşor retorică : câţi şantajişti are presa românească în prezent. Câţiva erau notorii, printre care unul numit „ naşul” nu cel care face emisiuni ci un altul... un altul care bea cafele „politice” pe la OTV-ul lui Dan Diaconescu dar şi alţi televizişti foşti scriitori la ziar... Majoritatea şantajiştilor au şi epoleţi pe sub piele. Majoritatea provin din mediul poliţiei politice... ( foste şi actuale). Însă, ce o fi cu arestarea lui Dan Diaconescu ?! Păi, să o luăm metodic... Dan Diaconescu a fost pentru o vreme şi jurnalist de presă scrisă. Nu a excelat în domeniu iar ziarul Oglinda s-a dovedit a fi falimentar... Cine şi-l mai aminteşte ştie că ziarul cu pricina nu putea fi citit... Nu ştiu cât de bine era plătit însă omul a pus ban peste ban, a strâns cureaua ( nu a dat banii pe ţigări şi băutură – vorba dlui Adriean Videanu), şi-a făcut o televiziune şi în zece ani a devenit milionar în euro... Cine a lucrat în presă cam ştie cum este plătit un jurnalist. Eu am lucrat ( încă lucrez) în media şi nu am făcut avere. Trăiesc de la o zi la alta... Să nu se creadă de aici că sunt invidios. Dar nu am reuşit să ajung şi eu, citez din Nicu Gheară, un apărător al lui D. Diaconescu : băiat din popor ! Nicu Gheară este un băiat din popor care se plimbă cu iahtul pe la Ibitza. De, asta-i treaba cu băieţii din popor. Şi Dan Diaconescu este tot un băiat din popor. Plăteşte pentru spiritul gregar, pentru flecăreala de la televizor care a otevizat populaţia... dar poate şi pentru faptele sale care pot fi penale. În fond, presa românească în perioada interbelică a avut un tătuc al şantajelor iar după 1989, tătucii s-au multiplicat... Şi ştiu ce spun deoarece nici cotidianul „ România liberă” nu ducea lipsă de şantajişti... unii rămaşi şi astăzi prin presă răspândiţi pe la alte trusturi... Însă, răul presei actuale porneşte de la epoleţii pe care îi are...
În anul 2006, una din marile teme ale presei este dată de “deconspirarea jurnaliştilor informatori, colaboratori ai Securităţii (poliţia politică ) şi al ofiţerilor servicilor secrete care lucrează în…presă”. Acţiunea de manipulare a opiniei publice este evidentă deoarece sunt deconspirate în primul rând persoanele ce au colaborat cu Securitatea şi care nu mai colaborează în prezent cu Serviciul Român de Informaţii. Concret ; informatori, colaboratori sau angajaţi ai unui serviciu secret ce ar lucra în presă sunt operativi (activi), aşa că dosarele acestora nu pot fi făcute publice. În ceea ce îi priveşte pe “turnătorii” cu angajament la Securitate o mare parte dintre aceştia au fost victime ale şantajului instaurat de salariaţii Securităţii…Nu se solicită/doreşte, o deconspirare în primul rând a celor ce au făcut Poliţie politică în cadrul Securităţii şi al activiştilor partidului comunist. De ce ?! Tocmani aceştia, ofiţeri de Securitate şi activişti P.C.R, reprezintă clasa politică actuală. Unii sunt agenţi de influenţă în presă. Pot fi văzuţi aproape zi de la la televizor... Prin solicitarea deconspirării “turnătorilor” însă nu şi a ofiţerilor şi activiştilor P.C.R., se încearcă să se câştige compasiunea opiniei publice în favoarea colaboratorilor. Un serviciu secret aşa cum a fost Poliţia politică cunoscută generic sub titulatura de Securitate, nu ar fi putut exista fără armata de informatori. O deconspirare completă, a turnătorilor, informatorilor şi a salariaţilor Securităţii ( de orice fel), care au făcut Poliţie politică în România anilor l946 –1989 este mai mult decât necesară. Însă trebuie început cu actualii, mai precis cu cei în viaţă. A trata acest subiect pe “bucăţi” nu înseamnă decât a minimaliza efectul pe care l-ar putea avea asupra societăţii civile. Solicitarea Asociaţiei Civic Media ar fi trebuit să fie completă, adică să ceară deconspirarea toturor persoanelor care au făcut poliţie politică indiferent de ierarhie sau statut, şi în regim de urgenţă al celor ce ocupă funcţii politice, economice, sociale, civice…ş.a., în societatea românească actuală. Cu toate acestea Civic Media face publice numele unor jurnalişti care ar fi colaborat cu securitatea între acestea aflându-se Bogdan Chiriac ( Gândul ) şi Rodica Culcer (şefa departamentului de ştiri de la TVR)…Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, mentor al cotidianlui “Ziua”, membru al Partidului Naţional Liberal dar şi cunoscut publicist şi realizator de emisiuni tv., avea să fie unul din cei deconspiraţi ca informatori ai securităţii politice având numele de cod Laurenţiu. Din păcate cazurile ziariştilor informatori ai securităţii politice nu au influenţat sub nici un mod opinia publică deoarece nu s-a pus în discuţie moralitatea jurnaliştilor şi nici nevoia de moralitate a societăţii româneşti în general. Desigur sunt şi alţi ziarişti care mai devreme sau mai târziu se va dovedi că au fost colaboratori ai securităţii politice din vremea comunistă. Trecutul liderilor de opinie ar trebui să intereseze mai mult opinia publică. Oare mai au calitatea de a fi moralişti sau critici colaboratorii securităţii politice sau ar fi trebuit să se abţină…de la declaraţii şi atitudini publice…În urma unei deconspirări totale şi fără rezerve, opinia publică ar fi aflat cine sunt politicenii, judecătorii, oamenii de afaceri, jurnaliştii, actorii, scriitorii ş.a.m.d., acoperind întreaga paletă a straturilor sociale... Numai o deconspirare completă, de la “vlădică la opincă” şi nu parţială, ar duce la crearea unei societăţi româneşti curate, neşantajabilă. În mod pervers, se vorbeşte doar de categorii restrânse de informatori. La rândul lor, Comisiile parlamentare ce se ocupă de Serviciile secrete, privesc cu multă toleranţă existenţa unor agenţi infiltraţi în societatea civilă punând în pericol nu numai societatea civilă dar chiar şi democraţia.
S.R.I., S.I.E., D.G.I.P.I., D.G.I.P., S.P.P. şi S.T.S. ( servicii secrete), au fost somate de către societatea civilă să-şi retagă agenţii din presă. Trebuie spus că un ofiţer acoperit ce activează în orice structură a societăţii civile poate manipula (devia atitudinal) comportamentul civic al unei comunităţi…Mai ales când acesta ocupă funcţii în presă, instituţii publice sau politică…mai exact zonele vizibile, de decizie şi de impact ale societăţii civile. În urma manipulării civice nu se poate pune în discuţie discernământul unei comunităţi şi mai ales votul şi preferinţele bizare ale acesteia. Dacă sistemele totalitare sunt puternice printr-o largă majoritate dispusă la delaţiune ( o comunitate a epoleţilor nevăzuţi), societatea democratică este puternică prin multitudinea de acţiuni civice - transparente ale grupurilor ce o compun. O societate civilă controlată de către diverse instituţii ale statului încetează a mai fi liberă şi implicit a dispune de propria-i judecată. Însă, este oare posibil ca o comunitate să nu mai fie maipulată atât de agresiv aşa cum se întâmplă acum în România?! Răspunsul ar fi da, atunci când aceasta este organizată. Din păcate, în general, societatea civilă nu dispune de suficiente grupuri civice ( Pieţe ale Agorei), prin care să se poată apăra în faţa manipulatorilor indiferent de scopul acestora. Şi totuşi, de ce Securitatea manipulează S.R.I. ?! Simplu, arhiva dosarelor Securităţii nu se află în totalitate în posesia Consiliului Naţional de Studierea a Arhivelor Securităţii.
Informatori, securişti, ş.a.m.d., nu vor fi decât acei indezirabili daţi în vileag de Securitate…Şi mai exact, cei infideli acesteia. În acelaşi timp, ofiţerii şi informatorii S.R.I. sub pretexul “siguranţei naţionale” (sintagmă demagogică, degringolantă şi speculativă) vor rămâne sub acoperire (conspiraţi) şi vor activa ca lideri ai societăţii civile…Deloc întâmplător, Aidan White, secretarul general al Fedreraţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, cere la rândul său deconspirarea ofiţerilor din mass-media şi a tuturor cârtiţelor…O chestiune care ar trebui să implice întreaga comunitate jurnalistică. Astfel, niciodată, indifernt de situaţie, jurnalistul nu va putea fi confundat cu un spion trimis să relateze din teritoriul inamic iar el să poată deveni astfel prizonier sau, în cel mai fericit caz, expulzat din zonă. Se cunoaşte cazul unui cunoscut post de televiziune arab ai cărui angajaţi, din când în când, jurnaliştii aflaţi în zona de conflict (război), sunt reţinuţi sau expulzaţi. Să fie chiar atât de lipsite de imaginaţie serviciile secrete şi să nu mai ştie cum să acţioneze pentru culegerea de informaţii decât numai cu agenţi deghizaţi în jurnalişti ?! Nimic mai fals, deoarece numai tipul de tehologie folosit de agenţii secreţi este net superior tehnologiei jurnalistice şi apoi aceasta este purtată la vedere. Mai mult, jurnalistul nu foloseşte decât în situaţii de excepţie tehnologie ascunsă. Să nu mai pomenim aici de fondurile pe care le are la dispoziţie un agent secret. Este clar că în jurnalistică nu are ce căuta un agent, deoarece astfel s-ar compromite statutul profesional al jurnalistului mai ales că, este ştiut lucrul, jurnalistul îşi face public cazul aflat în cercetare pe când agentul secret nu. Şi apoi scopul profesional al celor doi, jurnalist şi agent secret, este total diferit. Dezbaterea acestei teme în sine, este un alt gen de manipulare şi ca mai întodeauna abaterea atenţiei de la “agenda publică”. Între timp, odată cu aderarea României la U.E., Civic Media nu mai insistă asupra deconspirării informatorilor Securităţii… Adevărat, doar în anul 2010, au început să săsească şi câteva adrese la la C.N.S.A.S. dar nu se mai face vorbire de acestea...
Prima pagină nu mai este ocupată de probleme sociale ci chestiuni politice sau dezbateri privind principii de funcţionalitate instituţională. În tot acest timp populaţia este tot mai pauperă iar inflaţia într-o continuă creştere. Să nu mai vorbim de serviciile publice administrate de stat, tot mai deficitare în raport cu cetăţeanul contribuabil şi nu numai. În general presa se lasă manipulată uşor iar atunci când manipulează acest fapt se desfăşoară simultan ca şi cum ar lucra sub aceiaşi baghetă magică. Din păcate teme majore, vitale aş spune, nu sunt urmărite de presă transformânu-se într-un banal foc de paie. Presa abia aşteaptă să-i creeze cineva teme de lucru, într-un fel este firesc, dar să i le şi gestioneze/editeze este aberant. De asemenea există şi jurnaliştii stenografi care pur şi simplu scriu ceea ce li se dictează şi apoi…publică cuvânt cu cuvânt.
Prin arestarea lui Dan Diaconescu s-a compromis nu numai justiţia dar şi idea de jurnalist. Astfel, se va putea spune oricând despre jurnalişti că se ocupă de şantaj... Însă nu se va vorbi de gregaritatea sau de politizarea excesivă a presei... de caracterul duplicitar al jurnaliştilor, de faptul că jurnalistul în fond nu este decât angajatul unui S.R.L. având dreptul la expresie asigurat minimal fiind obligat să facă pe clovnul. Nu se va spune că presa a generat o stare de confuzie, făcând din bine şi rău un întreg... fără a delimita albul de negru... Iată ce i-aş reproşa eu şi lui Dan Diaconescu.
În fapt, presa a luat locul circului care, în copilăria mea, se aşeza pe un maidan, la marginea oraşului. Dar circului românesc de acum îi lipseşte pâinea. Iar clovnii sunt trişti chiar dacă uneori surând dansând cu mâinile încătuşate, ridicate sus, cât mai sus să le vadă tot poporul... Jurnaliştii care sunt servili sau corupţi sunt bine cunoscuţi. Există dosare albe pentru audienţe negre, iar dacă ar trebui reţinut un jurnalist corput se poate fece uşor, cu probe irefutabile şi nu cu dosare albe, mascaţi, un circ continuu în care inculpatul, cu cătuşele la mâni râde...
marți, 4 mai 2010
VASILE ŞELARU SE ÎNTREABĂ : DE CE DASCĂLI ŞI NU PROFESORI ŞI CINE ÎI CANONIZEAZĂ PE SCRIITORI
VASILE ŞELARU SE ÎNTREABĂ : DE CE DASCĂLI ŞI NU PROFESORI ŞI CINE ÎI CANONIZEAZĂ PE SCRIITORI
Epoca domniei preoţeşti trebuie să facă loc patrioţilor, era de părere Andrei Mureşianu ( 1816-1863), găsind în literatură doar o funcţie politică... Dar iată, a rămas domnia preoţească. Profesorii continuă să-şi spună dascăli iar unii critici literari canonizează scriitori. Chestiunea merge atât de departe încât s-a spus că Eminescu trebuie canonizat de către Biserica ortodoxă română şi astfel, să avem şi noi pe Sfântul Mihai Eminescu. Poate mucenic ar mai merge deoarece atunci când Eminescu se afla în trup de om a fost nu de puţine ori umilit... a fost supus unor patimi grele... Evident că Harold Bloom este înţeles anapoda de către criticii noştrii atunci când acesta militează pentru canonul occidental ... O naţiune care nu a crezut şi nu crede în nobilitate, în fapt fără blazon, este destul de greu a cunoaşte noţiunea de respect... pentru propriile valori. Şi mai ales a avea în sânge reverenţa pe care nu puţini o confundă cu plecăciunea şi închinăciunea... mai ales închinăciunea...
În mod curios, chiar tagma celor care se ocupă de educaţie nu se respectă pe sine. Mă tot întreb cine sunt dascălii şi dăscăliţele din învăţământul gimnazial şi liceal... În fapt, cine poartă cunoaşterea sub ... sutană... De ce nu avem profesori... învăţători, educatori, aşa după cum există în toate statele civilizate şi noi vrem să egalizăm pe toţi cei din învăţământ numindu-i dascăli... Astfel, un profesor doctor docent, este dascăl – adică egal cu educatoarea de la grădiniţă... Mă întreb de ce atât de puţini profesori şi aşa de mulţi dascăli... Prin şcoli şi acum mai miroase a tămâie...( de unde şi vorba e tămâie la carte), zică-se din vremea când dascălii nu doreau schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin... Dragilor profesori, dacă vreţi să câştigaţi respectul elevilor rogu-vă a vă numi doar profesori. De aceea vă zic ! Ajunge cu dascălii şi dăscăliţele de prin şcoli care între timp şi-au rotunjit studiile fiind masteranzi sau doctori... dar incapabili să insuflel bieţilor şcolari dragostea de literatură spre exemplu...
Iată cum este explicat canonul de către Harold Bloom: Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica doar ca Arta Memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului. Memoria este întotdeauna o artă, chiar şi atunci când funcţionează involuntar... Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor : ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţământ şi tradiţii critice dominante sau, aşa cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale...Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „ proiect individual”, „încredere în sine”, „competiţie” – ceea ce nu-i prea încântă pe exponenţii diferitelor curente : feminism, afrocentrism, marxism, neoistorism ( inspirat de Faucault) sau deconstructivism, toate aparţinând Şcolii Resentimentului... Aşadar, canonul este subiectiv... canonul ca orice listă sau catalog, are tendinţa de a fi mai curând inclusiv decât exclusiv, am ajuns acum la momentul în care lecturile de o viaţă nu pot acoperi totuşi întregul canon occidental. Acesta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoaşterea în amănunt a mai mult de 3000 de cărţi, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăţi cognitive şi imaginative, ci şi sesizarea relaţiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgeşte...
Epoca domniei preoţeşti trebuie să facă loc patrioţilor, era de părere Andrei Mureşianu ( 1816-1863), găsind în literatură doar o funcţie politică... Dar iată, a rămas domnia preoţească. Profesorii continuă să-şi spună dascăli iar unii critici literari canonizează scriitori. Chestiunea merge atât de departe încât s-a spus că Eminescu trebuie canonizat de către Biserica ortodoxă română şi astfel, să avem şi noi pe Sfântul Mihai Eminescu. Poate mucenic ar mai merge deoarece atunci când Eminescu se afla în trup de om a fost nu de puţine ori umilit... a fost supus unor patimi grele... Evident că Harold Bloom este înţeles anapoda de către criticii noştrii atunci când acesta militează pentru canonul occidental ... O naţiune care nu a crezut şi nu crede în nobilitate, în fapt fără blazon, este destul de greu a cunoaşte noţiunea de respect... pentru propriile valori. Şi mai ales a avea în sânge reverenţa pe care nu puţini o confundă cu plecăciunea şi închinăciunea... mai ales închinăciunea...
În mod curios, chiar tagma celor care se ocupă de educaţie nu se respectă pe sine. Mă tot întreb cine sunt dascălii şi dăscăliţele din învăţământul gimnazial şi liceal... În fapt, cine poartă cunoaşterea sub ... sutană... De ce nu avem profesori... învăţători, educatori, aşa după cum există în toate statele civilizate şi noi vrem să egalizăm pe toţi cei din învăţământ numindu-i dascăli... Astfel, un profesor doctor docent, este dascăl – adică egal cu educatoarea de la grădiniţă... Mă întreb de ce atât de puţini profesori şi aşa de mulţi dascăli... Prin şcoli şi acum mai miroase a tămâie...( de unde şi vorba e tămâie la carte), zică-se din vremea când dascălii nu doreau schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin... Dragilor profesori, dacă vreţi să câştigaţi respectul elevilor rogu-vă a vă numi doar profesori. De aceea vă zic ! Ajunge cu dascălii şi dăscăliţele de prin şcoli care între timp şi-au rotunjit studiile fiind masteranzi sau doctori... dar incapabili să insuflel bieţilor şcolari dragostea de literatură spre exemplu...
Iată cum este explicat canonul de către Harold Bloom: Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica doar ca Arta Memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului. Memoria este întotdeauna o artă, chiar şi atunci când funcţionează involuntar... Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor : ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţământ şi tradiţii critice dominante sau, aşa cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale...Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „ proiect individual”, „încredere în sine”, „competiţie” – ceea ce nu-i prea încântă pe exponenţii diferitelor curente : feminism, afrocentrism, marxism, neoistorism ( inspirat de Faucault) sau deconstructivism, toate aparţinând Şcolii Resentimentului... Aşadar, canonul este subiectiv... canonul ca orice listă sau catalog, are tendinţa de a fi mai curând inclusiv decât exclusiv, am ajuns acum la momentul în care lecturile de o viaţă nu pot acoperi totuşi întregul canon occidental. Acesta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoaşterea în amănunt a mai mult de 3000 de cărţi, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăţi cognitive şi imaginative, ci şi sesizarea relaţiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgeşte...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)