VASILE ŞELARU SE ÎNTREABĂ : DE CE DASCĂLI ŞI NU PROFESORI ŞI CINE ÎI CANONIZEAZĂ PE SCRIITORI
Epoca domniei preoţeşti trebuie să facă loc patrioţilor, era de părere Andrei Mureşianu ( 1816-1863), găsind în literatură doar o funcţie politică... Dar iată, a rămas domnia preoţească. Profesorii continuă să-şi spună dascăli iar unii critici literari canonizează scriitori. Chestiunea merge atât de departe încât s-a spus că Eminescu trebuie canonizat de către Biserica ortodoxă română şi astfel, să avem şi noi pe Sfântul Mihai Eminescu. Poate mucenic ar mai merge deoarece atunci când Eminescu se afla în trup de om a fost nu de puţine ori umilit... a fost supus unor patimi grele... Evident că Harold Bloom este înţeles anapoda de către criticii noştrii atunci când acesta militează pentru canonul occidental ... O naţiune care nu a crezut şi nu crede în nobilitate, în fapt fără blazon, este destul de greu a cunoaşte noţiunea de respect... pentru propriile valori. Şi mai ales a avea în sânge reverenţa pe care nu puţini o confundă cu plecăciunea şi închinăciunea... mai ales închinăciunea...
În mod curios, chiar tagma celor care se ocupă de educaţie nu se respectă pe sine. Mă tot întreb cine sunt dascălii şi dăscăliţele din învăţământul gimnazial şi liceal... În fapt, cine poartă cunoaşterea sub ... sutană... De ce nu avem profesori... învăţători, educatori, aşa după cum există în toate statele civilizate şi noi vrem să egalizăm pe toţi cei din învăţământ numindu-i dascăli... Astfel, un profesor doctor docent, este dascăl – adică egal cu educatoarea de la grădiniţă... Mă întreb de ce atât de puţini profesori şi aşa de mulţi dascăli... Prin şcoli şi acum mai miroase a tămâie...( de unde şi vorba e tămâie la carte), zică-se din vremea când dascălii nu doreau schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin... Dragilor profesori, dacă vreţi să câştigaţi respectul elevilor rogu-vă a vă numi doar profesori. De aceea vă zic ! Ajunge cu dascălii şi dăscăliţele de prin şcoli care între timp şi-au rotunjit studiile fiind masteranzi sau doctori... dar incapabili să insuflel bieţilor şcolari dragostea de literatură spre exemplu...
Iată cum este explicat canonul de către Harold Bloom: Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica doar ca Arta Memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului. Memoria este întotdeauna o artă, chiar şi atunci când funcţionează involuntar... Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor : ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţământ şi tradiţii critice dominante sau, aşa cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale...Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „ proiect individual”, „încredere în sine”, „competiţie” – ceea ce nu-i prea încântă pe exponenţii diferitelor curente : feminism, afrocentrism, marxism, neoistorism ( inspirat de Faucault) sau deconstructivism, toate aparţinând Şcolii Resentimentului... Aşadar, canonul este subiectiv... canonul ca orice listă sau catalog, are tendinţa de a fi mai curând inclusiv decât exclusiv, am ajuns acum la momentul în care lecturile de o viaţă nu pot acoperi totuşi întregul canon occidental. Acesta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoaşterea în amănunt a mai mult de 3000 de cărţi, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăţi cognitive şi imaginative, ci şi sesizarea relaţiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgeşte...
marți, 4 mai 2010
joi, 1 aprilie 2010
vasileselaru@yahoo.com CĂTRE LIVIU IOAN STOICIU CU MULŢUMIRI...
vasileselaru@yahoo.com CĂTRE LIVIU IOAN STOICIU CU MULŢUMIRI...
Ce facem cu fetele mari din Uniunea Scriitorilor în astă lumea preacurvită...şi fragedă democraţie românească...
Înainte de orice, mulţumesc lui Liviu Ioan Stoiciu, acesta fiind singurul scriitor ce îşi exprimă public un punct de vedere privind... ( cazul meu) vina mea, constând în publicarea Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi...
În ceea ce mă priveşte eu ştiam că, Uniunea Scriitorilor din România (sunt membru din 1996) este o organizaţie profesională... dacă vreţi un fel de breaslă care are un statut... şi în urma apartenenţei la aceasta, drepturile profesionale îţi sunt apărate... Zic că USR este o organizaţie profesională deoarece există deja în Nomenclatorul de Meserii din România şi profesia de scriitor... alta decât cea de... vagoane... De asemenea am mai crezut că USR se ocupă de recuperarea taxei de timbru de punerea la punct a unei reţele de difuzare a cărţii, astfel încât scriitorul să nu mai fie jecmănit nici de editor şi nici de librar... deoarece în vreme ce editorii şi vânzătorii de carte prosperă scriitorii sărăcesc... de punerea în aplicare a unei prevederi legale privind obligaţia fiecăriei edituri de-a avea un consultant membru USR... Dar să revin cu precizări asupra cazului meu...
După publicare imfamantei cărţi fiind voci care au cerut public ardere acesteia... am fost reclamat în CINCI DOSARE PENALE, inclusiv la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie al României. Însă, scriitorilor braşoveni nu le-am ajuns şi m-au reclamat la Consiliul Naţional al Discriminării dar şi la Comisia de Onoare şi Deminităţi (COD)... Toate aceste instituţii s-au exprimat ( pot proba cu documente asupra lipsei de vină), inclusiv COD, care prin unii membrii a găsi de cuviinţă să-mi spună că nu este frumos să scriu de aceia care au fost activişti P.C.R. ... ori au scris diverse ode... Nu mai insist asupra acestei chestiuni, cert este că în ziua cu pricina, venind de la Braşov la Bucureşti, o domană drăguţă, secretară, s-a oferit să-mi prepare o cafea... iar dl. Gabriel Chifu, aflat prin preajmă, i-a făcut semn că nu... Nu m-am supărat nici atunci şi nici când unul din scriitorii care mă reclamau la COD a vorbit despre efortul său întru luminaţia plebei şi atunci, un distins critic, scriitor şi profesor de la Cluj, membru al COD, a înălţat superior capul în semn că a înţeles apropoul... iar un altul mi-a bătut obrazul ( la proriu). Drept urmare i-am lăsat pe venerabili să combată şi m-am furişat într-o gărdină de vară la o bere cu G.R.... un prieten mai vechi... critic literar... constănţean trăitor printre capitalişti. Aşadar după ce a trecut COD peste mine... la un an şi mai bine, ce s-au gândit cei de la filiala Braşov... Să mă excludă ... exact când mă aflam în spital pentru o intervenţie chirurgicală că de, nu e simplu când un chirurg taie din carne-mi... Mă aşteptam ca dl. Gabriel Chifu, ca reprezentat al conducerii USR să vorbească despre statutul USR dar şi de Cartea Fundamantală a Drepturilor Omului... dar acesta nu a zis nimic ( aflându-se în campanie elctorală) şi taman când mă aflam pe masa de operaţie mă trezesc că îmi telefonează câţiva ziarişti să mă chestioneze ce şi cum este cu excluderea...
În prezent lucrurile sunt lămurite. În urma unei cereri adresată dlui preşedinte Nicolae Manolescu ( sunt în posesia confirmării de primire) dar şi către dl. Horia Gârbea şi dl. Dan Mircea Cipariu am ajuns ( aprobat) transferat la filiala Bucureşti – Secţia Poezie... Şi după asta ce face dl. Gabriel Chifu în luna martie a.c.... pune în discuţie un caz rezolvat. În sfârşit, trec peste asta şi mă opresc la confratele Liviu Ioan Stoiciu ( a cărui operă o cunosc întrucâtva... zic astfel deoarece îmi este greu să mai aflu noile apariţii editoriale – am scris greu, dar nu chiar imposibil datorită Internetului. De ce nu a auzit dl. Stoiciu de mine e foarte simplu. M-am bucurat de cinci ani de domiciliu forţat începând cu anul 1982, iar de publicat mai publicam şi eu pe ici colo... prin SLAST, arareori România literară şi Luceafărul... prin Tomis( unde am şi debutat), prin Astra... iar după 1990, m-am produs ca jurnalist la cotidianul „ România liberă” până în anul 2006 ( când cotidianul cu pricina a dat cu oiştea în gard)... timp în care am publicat şi câteva cărţi...). Dar să revin asupra chestiunii... Poate dl. Gabriel Chifu ar fi trebuit să se autosesizeze că filiala Braşov a USR îşi are sediul în aceaşi clădire cu Poliţia şi că atunci când un scriitor ar avea treabă la filială mai întâi trebuie să se legitimeze în faţa unui poliţist... De calitatea textelor produse de scriitorii braşoveni şi de biografiile lor bizare – colaboratoare... cu diverse instituţii, peceriste, securiste sau de propagandă politică ... nu mă fac eu vinovat... dar cred că într-un dicţionar se cuvine să scriem despre om ce şi cum, să se ştie şi de către viitorimea interesată că doar eu nu voi fi cărat oţel cu cârca pe şantierele patriei de drag şi nici ei, scriitorii de atunci, nu se vor fi înfruptat din bucatele Cantinei pecere pe de pomană...
Aşadar, în loc de concluzie, să trăieşti Liviu Ioan Stoiciu – cred că Uniunea are nevoie de astfel de oameni ( rar se întâmplă ca intelectualii să se solidarizeze), subscriu total celor scrise privind CMSE şi aş propune să strângem mai multe semnături spre a modifica (anula)... modificarea aberantă... De asemenea, cred că USR ar trebui să se preocupe mai mult de drepturile scriitorilor, de ajutorarea confraţilor suferinzi sau nevoiaşi, de o reţea de difuzare a cărţii, de colecatarea taxei de timbru... Sigur, ar mai fi ceva de spus şi de calitatea textelor unor aşa zişi confraţi scriitori însă nu demult l-am auzit pe M.Stoian la o emisiune de-a lui Capatos vorbindu-i domnişoarei Sexi brăileanca de Benedetto Croce... şi mi s-a făcut puţin rău... Trăim o vreme când la estetică curvele încep să se priceapă mai bine decât literaţii. Sexi brăileanca are caracter şi se declară public... curvă şi actriţă porno. Chestia este dl. Liviu Ioan Stoiciu ce facem noi, cu fetele mari din literatură, cu artiştii npoştri că iată, respirăm în vremuri preacurvite... şi cam anapoda pentru o democraţie atât de fragedă cum este şi va fi cea din Ţara Românească.
Ce facem cu fetele mari din Uniunea Scriitorilor în astă lumea preacurvită...şi fragedă democraţie românească...
Înainte de orice, mulţumesc lui Liviu Ioan Stoiciu, acesta fiind singurul scriitor ce îşi exprimă public un punct de vedere privind... ( cazul meu) vina mea, constând în publicarea Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi...
În ceea ce mă priveşte eu ştiam că, Uniunea Scriitorilor din România (sunt membru din 1996) este o organizaţie profesională... dacă vreţi un fel de breaslă care are un statut... şi în urma apartenenţei la aceasta, drepturile profesionale îţi sunt apărate... Zic că USR este o organizaţie profesională deoarece există deja în Nomenclatorul de Meserii din România şi profesia de scriitor... alta decât cea de... vagoane... De asemenea am mai crezut că USR se ocupă de recuperarea taxei de timbru de punerea la punct a unei reţele de difuzare a cărţii, astfel încât scriitorul să nu mai fie jecmănit nici de editor şi nici de librar... deoarece în vreme ce editorii şi vânzătorii de carte prosperă scriitorii sărăcesc... de punerea în aplicare a unei prevederi legale privind obligaţia fiecăriei edituri de-a avea un consultant membru USR... Dar să revin cu precizări asupra cazului meu...
După publicare imfamantei cărţi fiind voci care au cerut public ardere acesteia... am fost reclamat în CINCI DOSARE PENALE, inclusiv la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie al României. Însă, scriitorilor braşoveni nu le-am ajuns şi m-au reclamat la Consiliul Naţional al Discriminării dar şi la Comisia de Onoare şi Deminităţi (COD)... Toate aceste instituţii s-au exprimat ( pot proba cu documente asupra lipsei de vină), inclusiv COD, care prin unii membrii a găsi de cuviinţă să-mi spună că nu este frumos să scriu de aceia care au fost activişti P.C.R. ... ori au scris diverse ode... Nu mai insist asupra acestei chestiuni, cert este că în ziua cu pricina, venind de la Braşov la Bucureşti, o domană drăguţă, secretară, s-a oferit să-mi prepare o cafea... iar dl. Gabriel Chifu, aflat prin preajmă, i-a făcut semn că nu... Nu m-am supărat nici atunci şi nici când unul din scriitorii care mă reclamau la COD a vorbit despre efortul său întru luminaţia plebei şi atunci, un distins critic, scriitor şi profesor de la Cluj, membru al COD, a înălţat superior capul în semn că a înţeles apropoul... iar un altul mi-a bătut obrazul ( la proriu). Drept urmare i-am lăsat pe venerabili să combată şi m-am furişat într-o gărdină de vară la o bere cu G.R.... un prieten mai vechi... critic literar... constănţean trăitor printre capitalişti. Aşadar după ce a trecut COD peste mine... la un an şi mai bine, ce s-au gândit cei de la filiala Braşov... Să mă excludă ... exact când mă aflam în spital pentru o intervenţie chirurgicală că de, nu e simplu când un chirurg taie din carne-mi... Mă aşteptam ca dl. Gabriel Chifu, ca reprezentat al conducerii USR să vorbească despre statutul USR dar şi de Cartea Fundamantală a Drepturilor Omului... dar acesta nu a zis nimic ( aflându-se în campanie elctorală) şi taman când mă aflam pe masa de operaţie mă trezesc că îmi telefonează câţiva ziarişti să mă chestioneze ce şi cum este cu excluderea...
În prezent lucrurile sunt lămurite. În urma unei cereri adresată dlui preşedinte Nicolae Manolescu ( sunt în posesia confirmării de primire) dar şi către dl. Horia Gârbea şi dl. Dan Mircea Cipariu am ajuns ( aprobat) transferat la filiala Bucureşti – Secţia Poezie... Şi după asta ce face dl. Gabriel Chifu în luna martie a.c.... pune în discuţie un caz rezolvat. În sfârşit, trec peste asta şi mă opresc la confratele Liviu Ioan Stoiciu ( a cărui operă o cunosc întrucâtva... zic astfel deoarece îmi este greu să mai aflu noile apariţii editoriale – am scris greu, dar nu chiar imposibil datorită Internetului. De ce nu a auzit dl. Stoiciu de mine e foarte simplu. M-am bucurat de cinci ani de domiciliu forţat începând cu anul 1982, iar de publicat mai publicam şi eu pe ici colo... prin SLAST, arareori România literară şi Luceafărul... prin Tomis( unde am şi debutat), prin Astra... iar după 1990, m-am produs ca jurnalist la cotidianul „ România liberă” până în anul 2006 ( când cotidianul cu pricina a dat cu oiştea în gard)... timp în care am publicat şi câteva cărţi...). Dar să revin asupra chestiunii... Poate dl. Gabriel Chifu ar fi trebuit să se autosesizeze că filiala Braşov a USR îşi are sediul în aceaşi clădire cu Poliţia şi că atunci când un scriitor ar avea treabă la filială mai întâi trebuie să se legitimeze în faţa unui poliţist... De calitatea textelor produse de scriitorii braşoveni şi de biografiile lor bizare – colaboratoare... cu diverse instituţii, peceriste, securiste sau de propagandă politică ... nu mă fac eu vinovat... dar cred că într-un dicţionar se cuvine să scriem despre om ce şi cum, să se ştie şi de către viitorimea interesată că doar eu nu voi fi cărat oţel cu cârca pe şantierele patriei de drag şi nici ei, scriitorii de atunci, nu se vor fi înfruptat din bucatele Cantinei pecere pe de pomană...
Aşadar, în loc de concluzie, să trăieşti Liviu Ioan Stoiciu – cred că Uniunea are nevoie de astfel de oameni ( rar se întâmplă ca intelectualii să se solidarizeze), subscriu total celor scrise privind CMSE şi aş propune să strângem mai multe semnături spre a modifica (anula)... modificarea aberantă... De asemenea, cred că USR ar trebui să se preocupe mai mult de drepturile scriitorilor, de ajutorarea confraţilor suferinzi sau nevoiaşi, de o reţea de difuzare a cărţii, de colecatarea taxei de timbru... Sigur, ar mai fi ceva de spus şi de calitatea textelor unor aşa zişi confraţi scriitori însă nu demult l-am auzit pe M.Stoian la o emisiune de-a lui Capatos vorbindu-i domnişoarei Sexi brăileanca de Benedetto Croce... şi mi s-a făcut puţin rău... Trăim o vreme când la estetică curvele încep să se priceapă mai bine decât literaţii. Sexi brăileanca are caracter şi se declară public... curvă şi actriţă porno. Chestia este dl. Liviu Ioan Stoiciu ce facem noi, cu fetele mari din literatură, cu artiştii npoştri că iată, respirăm în vremuri preacurvite... şi cam anapoda pentru o democraţie atât de fragedă cum este şi va fi cea din Ţara Românească.
joi, 18 martie 2010
REFORMA CURRICULARĂ PRIVIND LITERATURA ROMÂNĂ
REFORMA CURRICULARĂ PRIVIND LITERATURA ROMÂNĂ
„LITERATURĂ ŞI CIVILIZAŢIE” – O PROPUNERE A FACULTĂŢII DE LITERE DE LA BRAŞOV DEMNĂ DE LUAT ÎN SEAMĂ...
„ Literatură şi civilizaţie” – scriitori români canonici şi reforma curriculară. O lucrare publicată în două volume, coordonată de către Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu ne atrage în mod special atenţia chiar dacă evenimentul editorial s-a produs în anul 2008.
O observaţie de bun simţ în ceea ce priveşte învăţământul actual şi metodele de lucru întâlnim la prof.dr. Caius Dobrescu : Din nefericire, şi după presupusa dezideologizarea a educaţiei, survenită după 1989, acest proces nu a încetat. Limba de lemn a conformismului naţional-comunist este treptat înlocuită cu o limbă de lemn a euro-conformismului, în spatele căreia tinde să se perpetueze indiferenţa sau confuzia în raport cu fundamentele civilizaţiei democratice... Orice teorie a acţiunii raţionale presupune clarificarea scopurilor, faţă de care evaluarea critică a mijloacelor cele mai eficiente reprezintă o implicaţie necesară. Însă astăzi „planul de lecţie” a devenit o carcasă goală. De aceea, noi considerăm că un demers autentic de reformă trebuie să plece dinspre înţelegerea şi asumarea mizelor intelectuale şi morale cele mai profunde pe care le presupune educaţia, în cazul de faţă, educaţia literară. ( Literatură şi civilizaţie, Braşov, 2008, pag. 8-9). Constatăm că în aceeaşi lucrare ( Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008), elaborată sub egida Univeristăţii „ Transilvania” – Braşov, Facultatea de litere, ni se propune un mod de interpretare a operei literare din perspectivă etică şi morală şi prea puţin o abordare estetică şi literar-istorică. Pentru Titu Maiorescu forma de evaluare dominantă era estetică... În acest caz eticul pus în evidenţă de adevăr, iar morala corelată cu frumosul... în fapt discutăm despre elemente care pot comune un anumit tip de estetic... Însă, urâtul nu exclude esteticul cum nici minciuna... Sigur, sunt şi multe alte elemente de filosofia artei care nu mai trebuie discutate deoarece acestea au fost disecate deja... Citind cu atenţie cele două volume ne-am permis sumare observaţii, cu menţiunea că iniţiativa Facultăţii de litere de la Braşov ar trebui supusă unei dezbateri publice... deoarece sunt puse în discuţie funcţii ale literaturii... eliminând predominanta funcţiei politice care până acum era pusă în discuţie...
Astfel, un grup de profesori de la Facultatea de litere, Univ. Transilvania, propune un alt mod de abordare interpretativă a literaturii... Spre exemplu, la un moment dat, în cadrul analizei „ Pe lângă plopii fără soţ” de M. Eminescu, prof. dr. Caius Dobrescu propune elevilor şi răspunsul la întrebarea : De ce numărul divorţurilor a crescut vertiginos în a doua jumătate a secolului XX, în toate societăţile europene ? (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008, vol. I, pag. 84). În fapt, solicitând repondentului o analiză (psiho)sociologică, sau după analiza textului caragelian „ Moşii”, lect. univ. dr. Ana Ene propune : Pornind de la elementul cine, ce... din schiţa lui Caragiale, construiţi o ştire de presă. ( vol. I, pag. 126). Sau, într-o altă situaţie, cel cinematografic. Conf. univ. dr. Ruxandra Ivăncescu propune repondentului, după analiza unui fragment din „Nunta domniţei Ruxandra” de M. Sadoveanu, să scrie scenariul unui film în care sunteţi protagonişti ai unei călători în timp. ( vol. II, pag. 172). Ca şi cum, tehnica scrierii scenariului de film ar fi la îndemâna cursantului de la un liceu ( fie chiar şi de cultură generală). Acesta ar trebui să cunoască limbajul tehnic al vizualizării imaginii prin camera de luat vederi, utilizând expresii gen : travling, prim plan, focalizare... Doar din cele trei exemple, constatăm că un cursant de la liceu, poate fi şi specialist în psihosociologie, jurnalistică, cinematografie... ( om bun la toate). Oare nu-i prea mult?! Este liceul forma de învăţământ care oferă cultura generală iar facultatea doar o formă de învăţământ profesională... Oare în sistemul de învăţământ au fost clarificate scopurile predării literaturii ?! Oare cursantul nu ar trebui să se priceapă foarte bine doar la literatură... istorie literară, istoria limbii, gramatică şi tot ce ţine de acest domeniu atunci când învaţă literatură iar acesta să nu se mai substituie altor materii ? Lăsăm doar aceste trei exemple, luate aleatoriu din cele două volume, Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008, ca modele de reflexie înspre viitorul pedagogic al literaturii... ( În ceea ce priveşte reforma curriculară în învăţământ, Ovid Denuşianu cerea în anul 1910, la deschiderea cursurilor de la Facultatea de litere, judecarea actualităţii literare... )...
Sunt numeroase şi situaţiile când cursanţilor de liceu li se solicită şi analize de natură estetică. „ Raportându-vă la estetica romantică, analizaţi aspecte romantice din poemul Mureşianu” ( vol. I, pag. 73, Ovidiu Moceanu). Însă nu reuşim să înţelegem de ce profesorii utilizează pentru formularea întrebărilor, atenţie, în cadrul unei „ lecţii de limba română” şi termeni din limbajul criticii americane, gen : identificaţi şi notaţi prin brainstorming - termen consacrat şi în pedagogie (vol.II, pag. 12, Rodica Ilie), din perspectiva lui „showing” ca mod de reprezentare dramatică... (vol. II, pag. 99, Virgil Borcan), desigur showing preluat din critica americană şi netradus ca arătând ca şi telling ( spunând) şi, un alt exemplu : Nicolae Manolescu vede, în personajul Mara, o „businesswoman”. ( vol. I, pag. 161, Andreea Petre). Nu se mai poate spune în româneşte, dezbatere colectivă, arătând, om de afaceri... ş.a.m.d.... deoarece, spun unii, tendinţa (trendul, ar spune anglofilul) actual al tinerilor este de a se exprima cât mai mult în limba engleză. Iată cum comentează astfel de situaţii Sextil Puşcariu: Neologismul e adesea introdus în limbă din comoditate. Cărturarilor, care sunt de obicei bilingvi, cuvântul din altă limbă le vine uneori mai iute în minte decât cel autohton. Fără să caute echivalentul în tezaurul lexical al limbii materne, ei iau pe cel străin. Cei ce întrebuinţează neologismul din comoditate sau din snobism fac să se atrofieze puterea creatoare a limbii. Neologismul e ca împrumutul extern, absolut necesar în epoci de mari prefaceri ; dar pentru ca împrumutul să fie folositor, el trebuie să fie întrebuninţat spre punerea în valoare a bogăţiei naţionale ( Sextil Puşcariu, Limba română, Bucureşti, 1976, pag. 397-398). În fapt, folosirea neologismului este dată de cunoaşterea semanticii cuvântului ce nu îşi găseşte rezonanţă în limba în care este utilizat... Însă, chestiunea neologismelor în limba română este o cutumă a literaturii române încă din vremea lui I.H. Rădulescu care semnala într-un articol critic : Prin urmare, vrând a ne cultiva limba, trebuie a o curăţi cât se va putea de streinismi şi provincialismi şi a lăsa caracteristicele ei prin care va putea deveni o limbă cultivată română, iar nu un gerg latin, nici un gerg provincial. Orice vom face, limba nu poate scăpa de tot de a nu avea semnele istorice ce învederează revoluţiunile prin care a trecut ca să devie o limbă cultă. ( I.H. Rădulescu, Critica literară, Bucureşti, 1979, pag. 498 ). Din păcate, limba română „împodobită cu străinisme” riscă se se provincializeze tot mai mult.
Dacă vrem o reformă curriculară în învăţământ atunci e musai, cu zicem noi ardelenii, să ne dorim şi o altă mentalitate în ceea ce-l priveşte pe cadrul didactic. Acesta trebuie să se hotărască : rămâne dascăl sau devine profesor. Dar despre această chestiune cu un alt prilej...
„LITERATURĂ ŞI CIVILIZAŢIE” – O PROPUNERE A FACULTĂŢII DE LITERE DE LA BRAŞOV DEMNĂ DE LUAT ÎN SEAMĂ...
„ Literatură şi civilizaţie” – scriitori români canonici şi reforma curriculară. O lucrare publicată în două volume, coordonată de către Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu ne atrage în mod special atenţia chiar dacă evenimentul editorial s-a produs în anul 2008.
O observaţie de bun simţ în ceea ce priveşte învăţământul actual şi metodele de lucru întâlnim la prof.dr. Caius Dobrescu : Din nefericire, şi după presupusa dezideologizarea a educaţiei, survenită după 1989, acest proces nu a încetat. Limba de lemn a conformismului naţional-comunist este treptat înlocuită cu o limbă de lemn a euro-conformismului, în spatele căreia tinde să se perpetueze indiferenţa sau confuzia în raport cu fundamentele civilizaţiei democratice... Orice teorie a acţiunii raţionale presupune clarificarea scopurilor, faţă de care evaluarea critică a mijloacelor cele mai eficiente reprezintă o implicaţie necesară. Însă astăzi „planul de lecţie” a devenit o carcasă goală. De aceea, noi considerăm că un demers autentic de reformă trebuie să plece dinspre înţelegerea şi asumarea mizelor intelectuale şi morale cele mai profunde pe care le presupune educaţia, în cazul de faţă, educaţia literară. ( Literatură şi civilizaţie, Braşov, 2008, pag. 8-9). Constatăm că în aceeaşi lucrare ( Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008), elaborată sub egida Univeristăţii „ Transilvania” – Braşov, Facultatea de litere, ni se propune un mod de interpretare a operei literare din perspectivă etică şi morală şi prea puţin o abordare estetică şi literar-istorică. Pentru Titu Maiorescu forma de evaluare dominantă era estetică... În acest caz eticul pus în evidenţă de adevăr, iar morala corelată cu frumosul... în fapt discutăm despre elemente care pot comune un anumit tip de estetic... Însă, urâtul nu exclude esteticul cum nici minciuna... Sigur, sunt şi multe alte elemente de filosofia artei care nu mai trebuie discutate deoarece acestea au fost disecate deja... Citind cu atenţie cele două volume ne-am permis sumare observaţii, cu menţiunea că iniţiativa Facultăţii de litere de la Braşov ar trebui supusă unei dezbateri publice... deoarece sunt puse în discuţie funcţii ale literaturii... eliminând predominanta funcţiei politice care până acum era pusă în discuţie...
Astfel, un grup de profesori de la Facultatea de litere, Univ. Transilvania, propune un alt mod de abordare interpretativă a literaturii... Spre exemplu, la un moment dat, în cadrul analizei „ Pe lângă plopii fără soţ” de M. Eminescu, prof. dr. Caius Dobrescu propune elevilor şi răspunsul la întrebarea : De ce numărul divorţurilor a crescut vertiginos în a doua jumătate a secolului XX, în toate societăţile europene ? (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008, vol. I, pag. 84). În fapt, solicitând repondentului o analiză (psiho)sociologică, sau după analiza textului caragelian „ Moşii”, lect. univ. dr. Ana Ene propune : Pornind de la elementul cine, ce... din schiţa lui Caragiale, construiţi o ştire de presă. ( vol. I, pag. 126). Sau, într-o altă situaţie, cel cinematografic. Conf. univ. dr. Ruxandra Ivăncescu propune repondentului, după analiza unui fragment din „Nunta domniţei Ruxandra” de M. Sadoveanu, să scrie scenariul unui film în care sunteţi protagonişti ai unei călători în timp. ( vol. II, pag. 172). Ca şi cum, tehnica scrierii scenariului de film ar fi la îndemâna cursantului de la un liceu ( fie chiar şi de cultură generală). Acesta ar trebui să cunoască limbajul tehnic al vizualizării imaginii prin camera de luat vederi, utilizând expresii gen : travling, prim plan, focalizare... Doar din cele trei exemple, constatăm că un cursant de la liceu, poate fi şi specialist în psihosociologie, jurnalistică, cinematografie... ( om bun la toate). Oare nu-i prea mult?! Este liceul forma de învăţământ care oferă cultura generală iar facultatea doar o formă de învăţământ profesională... Oare în sistemul de învăţământ au fost clarificate scopurile predării literaturii ?! Oare cursantul nu ar trebui să se priceapă foarte bine doar la literatură... istorie literară, istoria limbii, gramatică şi tot ce ţine de acest domeniu atunci când învaţă literatură iar acesta să nu se mai substituie altor materii ? Lăsăm doar aceste trei exemple, luate aleatoriu din cele două volume, Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008, ca modele de reflexie înspre viitorul pedagogic al literaturii... ( În ceea ce priveşte reforma curriculară în învăţământ, Ovid Denuşianu cerea în anul 1910, la deschiderea cursurilor de la Facultatea de litere, judecarea actualităţii literare... )...
Sunt numeroase şi situaţiile când cursanţilor de liceu li se solicită şi analize de natură estetică. „ Raportându-vă la estetica romantică, analizaţi aspecte romantice din poemul Mureşianu” ( vol. I, pag. 73, Ovidiu Moceanu). Însă nu reuşim să înţelegem de ce profesorii utilizează pentru formularea întrebărilor, atenţie, în cadrul unei „ lecţii de limba română” şi termeni din limbajul criticii americane, gen : identificaţi şi notaţi prin brainstorming - termen consacrat şi în pedagogie (vol.II, pag. 12, Rodica Ilie), din perspectiva lui „showing” ca mod de reprezentare dramatică... (vol. II, pag. 99, Virgil Borcan), desigur showing preluat din critica americană şi netradus ca arătând ca şi telling ( spunând) şi, un alt exemplu : Nicolae Manolescu vede, în personajul Mara, o „businesswoman”. ( vol. I, pag. 161, Andreea Petre). Nu se mai poate spune în româneşte, dezbatere colectivă, arătând, om de afaceri... ş.a.m.d.... deoarece, spun unii, tendinţa (trendul, ar spune anglofilul) actual al tinerilor este de a se exprima cât mai mult în limba engleză. Iată cum comentează astfel de situaţii Sextil Puşcariu: Neologismul e adesea introdus în limbă din comoditate. Cărturarilor, care sunt de obicei bilingvi, cuvântul din altă limbă le vine uneori mai iute în minte decât cel autohton. Fără să caute echivalentul în tezaurul lexical al limbii materne, ei iau pe cel străin. Cei ce întrebuinţează neologismul din comoditate sau din snobism fac să se atrofieze puterea creatoare a limbii. Neologismul e ca împrumutul extern, absolut necesar în epoci de mari prefaceri ; dar pentru ca împrumutul să fie folositor, el trebuie să fie întrebuninţat spre punerea în valoare a bogăţiei naţionale ( Sextil Puşcariu, Limba română, Bucureşti, 1976, pag. 397-398). În fapt, folosirea neologismului este dată de cunoaşterea semanticii cuvântului ce nu îşi găseşte rezonanţă în limba în care este utilizat... Însă, chestiunea neologismelor în limba română este o cutumă a literaturii române încă din vremea lui I.H. Rădulescu care semnala într-un articol critic : Prin urmare, vrând a ne cultiva limba, trebuie a o curăţi cât se va putea de streinismi şi provincialismi şi a lăsa caracteristicele ei prin care va putea deveni o limbă cultivată română, iar nu un gerg latin, nici un gerg provincial. Orice vom face, limba nu poate scăpa de tot de a nu avea semnele istorice ce învederează revoluţiunile prin care a trecut ca să devie o limbă cultă. ( I.H. Rădulescu, Critica literară, Bucureşti, 1979, pag. 498 ). Din păcate, limba română „împodobită cu străinisme” riscă se se provincializeze tot mai mult.
Dacă vrem o reformă curriculară în învăţământ atunci e musai, cu zicem noi ardelenii, să ne dorim şi o altă mentalitate în ceea ce-l priveşte pe cadrul didactic. Acesta trebuie să se hotărască : rămâne dascăl sau devine profesor. Dar despre această chestiune cu un alt prilej...
vineri, 12 martie 2010
SUPRAVIEŢUIM CĂ SUNTEM... CURVE DE MICI
SUPRAVIEŢUIM CĂ SUNTEM... CURVE DE MICI
În anul 1189, când Frederic Barbarossa (împărat bizantin), trecând munţii Balcani s-a luptat cu o mare oaste sârbească. Aflăm că sârbii au avut ca aliaţi aproximativ 40.000 de arcaşi vlahi şi romanici... Un alt document, din anul 1210, al regelui Ungariei, Andrei al II-lea, solicită de la olaci trimiterea unor trupe de arcaşi...
... Ce am înţelege de aici... că olacii (olahii) sau vlahii, ar fi fost arcaşi... Şi cred acest lucru. Îmi imaginez că românii erau păstori şi se apărau cu arcul cu săgeţi împotriva fiarelor şi tâlharilor... Erau arcaşi dar nu războinici. Nu luptători cu sabia, gata să-şi înfrunte inamicul faţă în faţă... Pitulaţi după câte ceva aruncau săgeţi înspre presupuşii inamici. Războinicii i-au considerat pe arcaşi curve ( parţii – popor iranian, erau şi mai curve decât noi deoarece ăştia trăgeau din galopul calului prefăcându-se că fug ). Rar s-a întâmplat ca arcaşii să rămână pe câmpul de luptă şi să se bată cu sabia... ( La Mărăşeşti a fost altceva. Mâncase oastea prea mult harbuz şi stătea cu pantalonii în vene ... iar nemţii nu se aşteptau să mai găsească supravieţuitori după un atac nimicitor de artilerie. Ăia de au apucat să-şi tragă izmele au opus rezistenţă doar din disperare şi nu din... eroism).
Cred că şi acum, la începutul secolului XXI, am rămas un fel de arcaşi. Stăm pitulaţi, după unii şi alţii şi de acolo trimitem săgeţi... Tot felul de săgeţi. De la calomnii (calomniază, calomniază că tot rămâne ceva... ) până la înjurături spuse de-a dreptul în faţă. Că de, sudalma e o apucătură tot veche şi care tot de la vite ni se trage... că doar tot noi, românii, am fost în special crescători de animale şi prea puţin agricultori... Am rămas doar palavragii de ocazie deoarece nu avem vână să adoptăm o atitudine clară, dinstinctă... De, furişatul prin viaţă şi trasul cu arcul ne-a ajutat să supravieţuim în mod miraculor aici, tot într-un arc - cel al Munţilor Carpaţi... ( şi uite aşa, nu suntem frate numai cu codrul ci şi cu arcul... Carpatic). Şi aş încheia apoteotic, gen Caragiale : suntem laşi fraţilor încă din faşă şi nunumai, curve - atitudinea curvească a făcut ca noi să supravieţuim în Istorie... Numai minţind despre noi, inventându-ne trecutul face ca astăzi să mimăm viaţă, să mimăm că instituţiile statului sunt funcţionale, că actul literar este unul autentic şi original ... Fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la un moment firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei : că, în lupta între civilizaţia adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea dar niciodată adevărul (Titu Maiorescu ). Au trecut aproape 120 de ani de când au fost scrise aceste cuvinte şi iată că naţiunea nu s-a nimicit. Şi nici nu ne vom nimici deoarece Dumnezeul naţiunilor ne ţine spre a ne da exemplu altor naţiuni : Dacă faceţi ca ei, ca ei veţi ajunge... nu veţi avea cultură, deci am să vă las fără infrastructură. Şi iată, astfel am răspuns şi lui Andrei Mureşanu care se întreba de ce suntem aşa rămaşi în urmă.
În anul 1189, când Frederic Barbarossa (împărat bizantin), trecând munţii Balcani s-a luptat cu o mare oaste sârbească. Aflăm că sârbii au avut ca aliaţi aproximativ 40.000 de arcaşi vlahi şi romanici... Un alt document, din anul 1210, al regelui Ungariei, Andrei al II-lea, solicită de la olaci trimiterea unor trupe de arcaşi...
... Ce am înţelege de aici... că olacii (olahii) sau vlahii, ar fi fost arcaşi... Şi cred acest lucru. Îmi imaginez că românii erau păstori şi se apărau cu arcul cu săgeţi împotriva fiarelor şi tâlharilor... Erau arcaşi dar nu războinici. Nu luptători cu sabia, gata să-şi înfrunte inamicul faţă în faţă... Pitulaţi după câte ceva aruncau săgeţi înspre presupuşii inamici. Războinicii i-au considerat pe arcaşi curve ( parţii – popor iranian, erau şi mai curve decât noi deoarece ăştia trăgeau din galopul calului prefăcându-se că fug ). Rar s-a întâmplat ca arcaşii să rămână pe câmpul de luptă şi să se bată cu sabia... ( La Mărăşeşti a fost altceva. Mâncase oastea prea mult harbuz şi stătea cu pantalonii în vene ... iar nemţii nu se aşteptau să mai găsească supravieţuitori după un atac nimicitor de artilerie. Ăia de au apucat să-şi tragă izmele au opus rezistenţă doar din disperare şi nu din... eroism).
Cred că şi acum, la începutul secolului XXI, am rămas un fel de arcaşi. Stăm pitulaţi, după unii şi alţii şi de acolo trimitem săgeţi... Tot felul de săgeţi. De la calomnii (calomniază, calomniază că tot rămâne ceva... ) până la înjurături spuse de-a dreptul în faţă. Că de, sudalma e o apucătură tot veche şi care tot de la vite ni se trage... că doar tot noi, românii, am fost în special crescători de animale şi prea puţin agricultori... Am rămas doar palavragii de ocazie deoarece nu avem vână să adoptăm o atitudine clară, dinstinctă... De, furişatul prin viaţă şi trasul cu arcul ne-a ajutat să supravieţuim în mod miraculor aici, tot într-un arc - cel al Munţilor Carpaţi... ( şi uite aşa, nu suntem frate numai cu codrul ci şi cu arcul... Carpatic). Şi aş încheia apoteotic, gen Caragiale : suntem laşi fraţilor încă din faşă şi nunumai, curve - atitudinea curvească a făcut ca noi să supravieţuim în Istorie... Numai minţind despre noi, inventându-ne trecutul face ca astăzi să mimăm viaţă, să mimăm că instituţiile statului sunt funcţionale, că actul literar este unul autentic şi original ... Fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la un moment firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei : că, în lupta între civilizaţia adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea dar niciodată adevărul (Titu Maiorescu ). Au trecut aproape 120 de ani de când au fost scrise aceste cuvinte şi iată că naţiunea nu s-a nimicit. Şi nici nu ne vom nimici deoarece Dumnezeul naţiunilor ne ţine spre a ne da exemplu altor naţiuni : Dacă faceţi ca ei, ca ei veţi ajunge... nu veţi avea cultură, deci am să vă las fără infrastructură. Şi iată, astfel am răspuns şi lui Andrei Mureşanu care se întreba de ce suntem aşa rămaşi în urmă.
joi, 15 octombrie 2009
IOAN URSAN – ... SUB „ SEMNUL DE ARIPĂ”, UN DEBUT CÂT O ANTOLOGIE DE AUTOR...
IOAN URSAN – ... SUB „ SEMNUL DE ARIPĂ”, UN DEBUT CÂT O ANTOLOGIE DE AUTOR...
Ioan Ursan debutează destul de târziu, la 55 de ani, când iată, este şi bunic... „ părul şi mustăţile mi-au albit. Şi mi-au căzut şi dinţii. În schimb, neştirbite mi-au rămas visele” mărturiseşte acesta în deschiderea volumlui de poezie „ Semnul de aripă” ( Braşov, 2009). Un volum consistent, având 167 de pagini... în care poetul caută să afle dintru început „meşteşugul poeziei”, un fel de ars poetica ; mi-ai spus / tu nu eşti pasăre / eşti cheie franceză / cheie franceză eşti / te strângi şi te desfaci/ ca o aripă/ tu nu eşti / pasăre // cheie franceză eşti şi / trusă de scule / pentru a meşteşugi Poezia / precum Brâncuşi Infinitul / asta eşti tu /repet / nu eşti pasăre. Poezia ar fi putut foarte bine să se sfârşească aici, însă autorul continuă într-un registru cotidian, intrând în monolog : mi-ai spus / hai, lasă-mă / nici măcar nu mă / numesc Nicolae Diaconu / pentru ca lutul /Ţăran să fie / /nici măcar Nicolae Diaconu / eu n-aş putea fi / ţi-am spus / te rog, ia cheia franceză /şi trusa de scule care eşti / te rog, trudeşte la Cuvânt / te aşteaptă în Eternitatea Morţii / Meşterul Poeziei... Iată, două poezii întruna singură. Cine să fie Nicolae Diaconu?! Nu, nu este vorba de diaconii ( cântăreţii de strană) de odinioară consideraţi a fi şi scriitori ci un meşter popular, un artist lucrător însă acesta „poet” în lut... Căutăm să aflăm şi „ cheia” cheii franceze la care autorul face referire... probabil şi la subtilul său gust înspre poezia franceză... ( dar şi la renumitul apetit pentru dragoste al acesteia...)... Poetul strecoară subtile sugestii de erotism, un ertotism sub voal ( te strângi şi te desfaci / ca o aripă – versuri ce transpun voluptatea fără a defini şi carnea acesteia...). Îşi păstrează tonul poetic uşor postmodernist şi în „ Bătrân vagabond”, un fel de autoportret de „arlechin” cu început pictural, în tonuri vi şi puţin autoironic (sunt un bătrân vagabond /cu tabieturi şi mentalităţi /învechite,/ fumez ţigări Carpaţi – din patriotism - /cu sipcă de lemn / beau bere la halbă / şi cafeaua cât mai mare, cât mai tare /şi absolut fără zahăr... poezia curge frumos, „îmi hrănesc pruncii / cu versuri din Nichita Stănescu...” Abandonează imaginea idilică a existenţie spre coronica social-politică :am schimbat / -mereu în pierdere- / vreo trei-patru şefi de stat, /... ştiam că va exploda preţul benzinei... bânuian că vor creşte dobânzile la bănci... ca în cele din urmă autorul să-l aducă”vorba” de vânzările lui Iuda / din ce în ce mai ieftine ( şi dacă ar fi fost mai scumpe ?! Care-i hazul... aici nu înţeleg !!!) ca în final să tragă concluzia că este „un bătrân vagabond”. Un sentimental, ironic, autoironic sau romantic pur : Noi doi mai pribegeam aiurea / Pe undeva ne primeneam în vis / Ca-ntr-o-mplinire ne-nplinea pădurea / Când eu în cântec te-am ucis... ( Flori de vişin, pag. 143), sau Credeai că dimineţile se desfac / petalele trandafir / aşa îmi spunei / ”nu laptele Căii Lacteee – îţi spun- / nu acel lapte mama mi-a dat, / ci laptele florii de păpădie / şi-ntoarcerea de la deochi / mi-a dat mama... ( poetul nu va mai „închide” ghilimelele, deci nici noi...) ... de aici acesta alunecă spre „nostalgia” versului stănescian : eu las acum efemera-mi urmă/ al efemerei mele tălpi pe /efemera zăpadă / tu laşi perenul sărut / pe buzele mele doritoare de /catifeaua buzelor tale... ( Uitat sărut, pag. 155). Ioan Ursan nu poate scrie o singură poezie şi astfel „înnoadă”, cel puţin două deoarece îşi doreşte şi un alt mesaj... o emoţie mai grea decât cea dată de început... Adunând mai multe poezii, în fond scrie demult poezie, schimbă tonurile amalgamând astfel unitatea volumului de poezie. Este asemeni unui muzician care îşi schimbă intrumentul la care cântă, vrea mai mult decât un ritm, îşi doreşte un concert poetic, mânat de o sesibilitate cumplită şi zbuciumată în acelaşi timp. Ioan Ursan este omul orchestră, deoarece volumul „Semnul de aripă” nu este o carte de debut ci o... antologie de autor... Poeziile lui Ioan Urasan, în ciuda „inegalităţilor” şi-a rimei facile îşi păstrează precum o bancnotă autentică „firul” de argint ... în acest caz, fiind vorba de romantism... de un perpetuu lirism... Şi poate mai bine aşa, pentru poezie dar şi pentru Ioan Ursan un romantic „întârziat”. Nu un postmodernist care să-şi construiască un adevărat „stil” din beţia de cuvinte. Poezia lui Ioan Ursan nu este nici rurală nici urbană. Este un elegiac. Un romantic cu versurile alese... „meşteşugit”, cu sânge de menestrel „Mânie, când câinii vor prinde-n nări / Miros de fecioară pierdută,/ Se va întoarce / Printre păianjeni şi molii bătrâne / În vechiul ei loc, pe trepideul de ceară...”„cerşindu-şi Madona” ... ( Madona furată, pag. 89). Însă „ menestrelul” I. Ursan nu de puţine ori este şi lapidar, dintr-o prea multă şlefuire a versului. Astfel, dispar reguli elementare de cromatică fonetică :...aşa cum / cu de la sine putere...//...aşa cum / cu numai simbolul de zbor... ( Tot aşa, pag.37) putând să evite cu uşurinţă cum-cu... De asemenea, poetul se pierde în enunţuri pur prozaice... suntem siguri că a distrus rima intenţionat însă a aplatizat complet poezia... transformând versul în propoziţie, enunţ... prea „alb”... Şi acum dacă m-ai asculta/ lasă pleoapa ochiului să se zbată ; nu e prea târziu, deloc nu-i târziu ! ( Inventar incomplet, pag.40). Repetiţia de la sfârşit nu îşi atinge scopul şi nu reuşeşte să transmită acel fior de care este capabil poetul nu de puţine ori. Însă, ceea ce este de remarcat cu adevărat la Ioan Ursan se află în primele sale poezii, cele care deschid... semnul de aripă în care versul are o prespeţime ce îl particularizează. Poeziile sale, faţă de cele ale multor pretinşi poeţi cu legitimaţie, sunt curăţate de „balast” de acele cuvinte şi versuri care nu fac decât să reducă din efectul pe care o poezie îl are asupra cititorului. I. Ursan a învăţat/ştie că metafora trebuie bine dozată, că rima şi ritmul nu de fiecare dată generează poezie... În conţinutul poeziei se simte un echilibru de stil care mă îndreptăţeşte să afirm că a reuşit să facă astfel ca toate poeziile sale să devină o carte, fapt întâlnit tot mai rar la poeţii generaţiei sale, debutaţi editorial după 1990... Ioan Ursan este un poet „altfel” şi poate din această cauză îşi va atrage multe antipatii „colegiale”... mai ales că cele două cărţi ale sale sunt tipărite la editura subsemnatului ( Vasile Şelaru) autor al „ Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...” – fiind un critic exigent al fenomenului literar actual din Ţara Bârsei şi nu numai... care nu face rabat nici de la morală şi nici de la estetică...
Este necesar să spun că, Ioan Ursan ar fi trebuit demult să debuteze în urmă cu cel puţin treizeci de ani... însă, atunci trăiam o altă epocă, atunci şi poetul scria într-un alt „stil” ( Cânta România... îşi tapetase pereţii cu diplome „de poet” al Cântării...). Totuşi, nu va abandona rima, simplă, deoarece, într-o plachetă de data aceasta - „Poezii pentru copii”, ne relevă un suflet de copil ( când nu mai suntem copii, suntem deja morţi avea să scrie Herbert Read în eseul „ Educaţia prin artă” ). Ioan Ursan scrie în stilul lui Şt. O. Iosif poate cu dorinţa de a-i continua „cântările” : Simt că vine primăvara/ Iarna-şi dă cojocul jos,/ Soarele îmbracă ţara/ C-un covor verde, frumos/...sau Mama este brutăriţă /Face pâine la cuptor / Eu voi fi o doctoriţă / Frate-meu va fi sudor. În mod special vom remarca rima cinstit / ciuntit atât de actuală pildă - dată vremurilor de acum şi dintodeauna... Versurile lui Ioan Ursan destinate copiilor nu se remarcă prin orginalitate însă acurateţea şi limpezimea acestora sunt cu adevărat pe înţelesul copiilor şi trebuie să recunoaştem că abordarea acestui gen de literatură nu este la îndemâna oricui... Atât volumul de vesuri cât şi placheta sunt ilustrate de Mircea Codleanu – un grafician discret dar de excepţie, peniţa acestuia atrage atenţia prin linii poematice sugerând seducătoare umbre înnobilându-se firesc cu timbrul versurilor.
Pentru Ioan Ursan – poetul ( eu voi spune scriitorul deoarece ştiu că scrie şi proză, şi apoi este şi un bun gazetar, la nevoie un iscusit pamfletar deoarece simţul umorului nu l-a părăsit niciodată), va fi destul de greu să se facă remarcat de către criticii literari... precupaţi de isterii literare ( după cum scrie şi I.U. într-un vers...) care nu îi vor putea înţelege nici debutul târziu nici faptul că acesta este din... Cristian ( ei, iată, am comis-o şi eu , pelicanul sau babiţa... ). Între poeţii braşoveni, Ioan Ursan se particularizează prin tonalitate de aceia şi este de remarcat, un început de bun augur... Rămâne de văzut ce va mai scrie... Porţile literaturii i-au fost deschise dintodeauna...
Ioan Ursan debutează destul de târziu, la 55 de ani, când iată, este şi bunic... „ părul şi mustăţile mi-au albit. Şi mi-au căzut şi dinţii. În schimb, neştirbite mi-au rămas visele” mărturiseşte acesta în deschiderea volumlui de poezie „ Semnul de aripă” ( Braşov, 2009). Un volum consistent, având 167 de pagini... în care poetul caută să afle dintru început „meşteşugul poeziei”, un fel de ars poetica ; mi-ai spus / tu nu eşti pasăre / eşti cheie franceză / cheie franceză eşti / te strângi şi te desfaci/ ca o aripă/ tu nu eşti / pasăre // cheie franceză eşti şi / trusă de scule / pentru a meşteşugi Poezia / precum Brâncuşi Infinitul / asta eşti tu /repet / nu eşti pasăre. Poezia ar fi putut foarte bine să se sfârşească aici, însă autorul continuă într-un registru cotidian, intrând în monolog : mi-ai spus / hai, lasă-mă / nici măcar nu mă / numesc Nicolae Diaconu / pentru ca lutul /Ţăran să fie / /nici măcar Nicolae Diaconu / eu n-aş putea fi / ţi-am spus / te rog, ia cheia franceză /şi trusa de scule care eşti / te rog, trudeşte la Cuvânt / te aşteaptă în Eternitatea Morţii / Meşterul Poeziei... Iată, două poezii întruna singură. Cine să fie Nicolae Diaconu?! Nu, nu este vorba de diaconii ( cântăreţii de strană) de odinioară consideraţi a fi şi scriitori ci un meşter popular, un artist lucrător însă acesta „poet” în lut... Căutăm să aflăm şi „ cheia” cheii franceze la care autorul face referire... probabil şi la subtilul său gust înspre poezia franceză... ( dar şi la renumitul apetit pentru dragoste al acesteia...)... Poetul strecoară subtile sugestii de erotism, un ertotism sub voal ( te strângi şi te desfaci / ca o aripă – versuri ce transpun voluptatea fără a defini şi carnea acesteia...). Îşi păstrează tonul poetic uşor postmodernist şi în „ Bătrân vagabond”, un fel de autoportret de „arlechin” cu început pictural, în tonuri vi şi puţin autoironic (sunt un bătrân vagabond /cu tabieturi şi mentalităţi /învechite,/ fumez ţigări Carpaţi – din patriotism - /cu sipcă de lemn / beau bere la halbă / şi cafeaua cât mai mare, cât mai tare /şi absolut fără zahăr... poezia curge frumos, „îmi hrănesc pruncii / cu versuri din Nichita Stănescu...” Abandonează imaginea idilică a existenţie spre coronica social-politică :am schimbat / -mereu în pierdere- / vreo trei-patru şefi de stat, /... ştiam că va exploda preţul benzinei... bânuian că vor creşte dobânzile la bănci... ca în cele din urmă autorul să-l aducă”vorba” de vânzările lui Iuda / din ce în ce mai ieftine ( şi dacă ar fi fost mai scumpe ?! Care-i hazul... aici nu înţeleg !!!) ca în final să tragă concluzia că este „un bătrân vagabond”. Un sentimental, ironic, autoironic sau romantic pur : Noi doi mai pribegeam aiurea / Pe undeva ne primeneam în vis / Ca-ntr-o-mplinire ne-nplinea pădurea / Când eu în cântec te-am ucis... ( Flori de vişin, pag. 143), sau Credeai că dimineţile se desfac / petalele trandafir / aşa îmi spunei / ”nu laptele Căii Lacteee – îţi spun- / nu acel lapte mama mi-a dat, / ci laptele florii de păpădie / şi-ntoarcerea de la deochi / mi-a dat mama... ( poetul nu va mai „închide” ghilimelele, deci nici noi...) ... de aici acesta alunecă spre „nostalgia” versului stănescian : eu las acum efemera-mi urmă/ al efemerei mele tălpi pe /efemera zăpadă / tu laşi perenul sărut / pe buzele mele doritoare de /catifeaua buzelor tale... ( Uitat sărut, pag. 155). Ioan Ursan nu poate scrie o singură poezie şi astfel „înnoadă”, cel puţin două deoarece îşi doreşte şi un alt mesaj... o emoţie mai grea decât cea dată de început... Adunând mai multe poezii, în fond scrie demult poezie, schimbă tonurile amalgamând astfel unitatea volumului de poezie. Este asemeni unui muzician care îşi schimbă intrumentul la care cântă, vrea mai mult decât un ritm, îşi doreşte un concert poetic, mânat de o sesibilitate cumplită şi zbuciumată în acelaşi timp. Ioan Ursan este omul orchestră, deoarece volumul „Semnul de aripă” nu este o carte de debut ci o... antologie de autor... Poeziile lui Ioan Urasan, în ciuda „inegalităţilor” şi-a rimei facile îşi păstrează precum o bancnotă autentică „firul” de argint ... în acest caz, fiind vorba de romantism... de un perpetuu lirism... Şi poate mai bine aşa, pentru poezie dar şi pentru Ioan Ursan un romantic „întârziat”. Nu un postmodernist care să-şi construiască un adevărat „stil” din beţia de cuvinte. Poezia lui Ioan Ursan nu este nici rurală nici urbană. Este un elegiac. Un romantic cu versurile alese... „meşteşugit”, cu sânge de menestrel „Mânie, când câinii vor prinde-n nări / Miros de fecioară pierdută,/ Se va întoarce / Printre păianjeni şi molii bătrâne / În vechiul ei loc, pe trepideul de ceară...”„cerşindu-şi Madona” ... ( Madona furată, pag. 89). Însă „ menestrelul” I. Ursan nu de puţine ori este şi lapidar, dintr-o prea multă şlefuire a versului. Astfel, dispar reguli elementare de cromatică fonetică :...aşa cum / cu de la sine putere...//...aşa cum / cu numai simbolul de zbor... ( Tot aşa, pag.37) putând să evite cu uşurinţă cum-cu... De asemenea, poetul se pierde în enunţuri pur prozaice... suntem siguri că a distrus rima intenţionat însă a aplatizat complet poezia... transformând versul în propoziţie, enunţ... prea „alb”... Şi acum dacă m-ai asculta/ lasă pleoapa ochiului să se zbată ; nu e prea târziu, deloc nu-i târziu ! ( Inventar incomplet, pag.40). Repetiţia de la sfârşit nu îşi atinge scopul şi nu reuşeşte să transmită acel fior de care este capabil poetul nu de puţine ori. Însă, ceea ce este de remarcat cu adevărat la Ioan Ursan se află în primele sale poezii, cele care deschid... semnul de aripă în care versul are o prespeţime ce îl particularizează. Poeziile sale, faţă de cele ale multor pretinşi poeţi cu legitimaţie, sunt curăţate de „balast” de acele cuvinte şi versuri care nu fac decât să reducă din efectul pe care o poezie îl are asupra cititorului. I. Ursan a învăţat/ştie că metafora trebuie bine dozată, că rima şi ritmul nu de fiecare dată generează poezie... În conţinutul poeziei se simte un echilibru de stil care mă îndreptăţeşte să afirm că a reuşit să facă astfel ca toate poeziile sale să devină o carte, fapt întâlnit tot mai rar la poeţii generaţiei sale, debutaţi editorial după 1990... Ioan Ursan este un poet „altfel” şi poate din această cauză îşi va atrage multe antipatii „colegiale”... mai ales că cele două cărţi ale sale sunt tipărite la editura subsemnatului ( Vasile Şelaru) autor al „ Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...” – fiind un critic exigent al fenomenului literar actual din Ţara Bârsei şi nu numai... care nu face rabat nici de la morală şi nici de la estetică...
Este necesar să spun că, Ioan Ursan ar fi trebuit demult să debuteze în urmă cu cel puţin treizeci de ani... însă, atunci trăiam o altă epocă, atunci şi poetul scria într-un alt „stil” ( Cânta România... îşi tapetase pereţii cu diplome „de poet” al Cântării...). Totuşi, nu va abandona rima, simplă, deoarece, într-o plachetă de data aceasta - „Poezii pentru copii”, ne relevă un suflet de copil ( când nu mai suntem copii, suntem deja morţi avea să scrie Herbert Read în eseul „ Educaţia prin artă” ). Ioan Ursan scrie în stilul lui Şt. O. Iosif poate cu dorinţa de a-i continua „cântările” : Simt că vine primăvara/ Iarna-şi dă cojocul jos,/ Soarele îmbracă ţara/ C-un covor verde, frumos/...sau Mama este brutăriţă /Face pâine la cuptor / Eu voi fi o doctoriţă / Frate-meu va fi sudor. În mod special vom remarca rima cinstit / ciuntit atât de actuală pildă - dată vremurilor de acum şi dintodeauna... Versurile lui Ioan Ursan destinate copiilor nu se remarcă prin orginalitate însă acurateţea şi limpezimea acestora sunt cu adevărat pe înţelesul copiilor şi trebuie să recunoaştem că abordarea acestui gen de literatură nu este la îndemâna oricui... Atât volumul de vesuri cât şi placheta sunt ilustrate de Mircea Codleanu – un grafician discret dar de excepţie, peniţa acestuia atrage atenţia prin linii poematice sugerând seducătoare umbre înnobilându-se firesc cu timbrul versurilor.
Pentru Ioan Ursan – poetul ( eu voi spune scriitorul deoarece ştiu că scrie şi proză, şi apoi este şi un bun gazetar, la nevoie un iscusit pamfletar deoarece simţul umorului nu l-a părăsit niciodată), va fi destul de greu să se facă remarcat de către criticii literari... precupaţi de isterii literare ( după cum scrie şi I.U. într-un vers...) care nu îi vor putea înţelege nici debutul târziu nici faptul că acesta este din... Cristian ( ei, iată, am comis-o şi eu , pelicanul sau babiţa... ). Între poeţii braşoveni, Ioan Ursan se particularizează prin tonalitate de aceia şi este de remarcat, un început de bun augur... Rămâne de văzut ce va mai scrie... Porţile literaturii i-au fost deschise dintodeauna...
miercuri, 20 mai 2009
VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIM
VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIMAL...
X O dilemă : de ce oare domnul Manolescu nu ne spune întregul nume al boierului Neacşu...
X Canoanele care răstălmăcesc literatura... după cheful unui comando critic mânat de dorinţa de a proteja mediocritatea şi veleitarismul.
De la o vreme tot răsfoiesc şi citesc „ Istoria critică a literaturii române” a domnului profesor Nicolae Manolescu – se întâmplă astfel deoarece nu mi-am propus să o citesc din scoarţă în scoaţă aşa cum am procedat cândva bunăoară cu „ Biblia”. Pentru mine cartea domnului Manolescu este o lectură de delectare... o parcurg cu savoare gustând din text cu grijă aşa cum fac uneori cu un vin bun din care sorb câte puţin în speranţa că nu se va mai isprăvi licoarea. Din acest motiv şi observaţiile ce urmează. Evident este cartea unui mare cronicar literar şi prea puţin a unui critic literar. Poate Istoria recenzată a literaturii române ar fi fost un titlu mult mai potrivit. O sugestie doar. Îi aştept pe detractorii „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor...” să scrie despre „ caracterul ştiinţific al Istoriei domnului Manolescu...” să publice articole semidocte în Gazeta de Transilvania ori în Astra scriitorului Doru Munteanu. Desigur, fiind lipsiţi de caracter nu vor avea un astfel de curaj intelectual. Dar vai, am amintit de Doru Munteanu şi numele acestuia nu este nominalizat nici măcar la paginile de dicţionar al Istoriei manolesciene cu toate că este preşedintele filialei USR – Braşov (s-a pozat când a stat cu cartea întinsă la autograf printre tinerii învăţăcei ai lui Bodiu, precum un peţifelnic literar ) ... aştept ca, într-un gest de demnitate şi onoare dacă dispune de astfel de simţăminte nobile, să îşi prezinte demisia şi scuze publice deoarece i s-a încredinţat o plălărie prea mare ... de două ori. Odată prin propunerea mea ( Vasile Şelaru ) la şefia filialei Scriitorilor braşoveni – îmi asum greşeala şi o regret, şi apoi prin păparea (tocarea, rispirea ş.a.m.d. ) fără de folos a banilor publici oferiţi cu naivitate asumată de către Consiliul Judeţean Braşov.
Însă, mă întorc la chestiune...Istoria... domnului Manolescu. Acesta acordă mari spaţii criticilor literari şi cronicarilor – în sensul celor care se îndeleptnicesc cu recenziile de carte... între care şi Ion Chinezu (1894 – 1966 ) un reputat recenzor ardelean. Domnul Manolescu uită să ne spună că Ion Chinezu era un strălucit cunoscător şi traducător al literaturii maghiare, un spirit european multicultural specific doar scriitorilor din Transilvania dar lipsit de operă... are în schimb o bogată activitate publicistică. Aflăm totuşi de recenziile privind cărţile scriitorilor maghiari strânse în volum chiar de către autor şi publicate în 1930, şi faptul că a fost recuperat formal de către I. Negoiţescu prin publicarea în anul 1969 a unei cărţi, Pagini de critică.... Sigur, semnalez un aspect minor şi poate, cu sinceritate afirm, lipsit de importanţă în economia cărţii ( cu puţin peste1500 de pagini)...
Însă trebuie să se hotărască domnul Nicolae Manolescu ce este cu revizuirea valorilor literaturii de după 1989 ... Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care nu a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „ Marin Preda şi mitul omului nou ”... ( Istoria... pag. 950 )...
După 1989 s-a întâmplat, din contra, dar tot ca urmare a unor astfel de confuzii, să fie decanonizaţi autori realişti, care plătiseră un preţ mai mare sau mai mic pentru adevărul operelor lor, şi propuşi cu mare stăruinţă în locul lor autorii aceloraşi ficţiuni non- politice, care nu erau neapărat superioare, dar nu plătiseră – nu trebuiseră să plătească vreun preţ. Cea din urmă şi cea mai puternică agresiune contra criticii şi istoriei literare se produce tocamai când toată lumea nutrea speranţa întoarcerii definitive a criticului şi a istoricului literar la uneltele lor : după 1989.( Istoria... pag. 1450 ). Trebuie reamintit că „ Decanonizarea unor scriitori” s-a produs în mai multe etape şi în perioada comunistă. Rămâne o enigmă pentru cititorii Istoriei... numele scriitorilor decanonizaţi de după 1989. Însă, în mod fericit, chiar cartea domnului Manolescu este o revizuire a valorilor întregii literaturi române de la cap la coadă. Totuşi, poate domnul profesor nu ar fi fost atât de superficial şi ar fi scris numele boierului Neacşu de la Câmpulung Muscelului complet... (aştept, ca la un fel de concurs cine ştie câştigă, să-mi scrie cineva, Neacşu şi mai cum îl chema pe boierul a cărei scrisoare de la 1521 ne bucură şi ne întristează deopotrivă... ). Dar în chestiuni de literatură veche domnul Manolescu poate apela la Eugen Negrici – care fie vorba între noi s-a ferit ca dracu de tămâie să caute prin arhive şi s-a mulţumit cu revizuirea şi compilarea ideilor din cărţile ardelenilor ori cu lecturi de ocazie din Biblioteca Naţională... Deci, iată, domnul Manolescu execută o revizuire a istoriei literaturii în tăcere. Îi „ execută” moral pe Octavian Paler în vreme ce unor scriitori activişti de extremă stânga aproape că nu le reproşează nimic... În acelaşi timp, sunt câţiva critici care se cred lideri ai unui grup de comando literar – se premiază periodic între ei, mânaţi de dorinţa de a îşi proteja mediocritatea şi velitarismul literar având credinţa că mai ţine o desantare... critică. Şi acum urmează cireaşa de pe tort. Domnul Manolescu îl citează pe Sorin Alexandrescu : „ O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că „ ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni : Maiorescu ( 1840 în text apare greşit anul 1940 !!! – 1917 ), Lovinescu ( 1899 – 1965 ), Călinescu ( 1899-1965 ) şi Manolescu ( n. 1939 – multă sănătate ...) ... Însemnătatea celor patru este enormă” (Istoria... pag. 1451). Textul m-a lăsat cu gura căscată deoarece pe lângă faptul că ascunde un neadevăr nu respectă corect cronologia iniţiatorilor canonului în literatura română. Aşadar iată primii manipulatori ai fenomenului literar românesc autori de direcţii literare: canonul literar este impus pentru prima dată de Cezar Bolliac ( 1813-1881), angajat puternic în politica vremii, revoluţionar la 1848 - , iată ce scrie acesta în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în anul 1844, nr. 40, într-un „cuvânt către cititorii noştri ” : A trecut vremea petrarcilor, domnilor poeţi !...Că au dulcineele ochi negri sau albaştri, că este primăvara veselă şi toamna tristă, că este cald vara şi frig iarna, - toate acestea le ştim, le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Aflându-se astfel în contradicţie cu Ion – Heliade Rădulescu şi deja cunoscutul său îndemn, „Scrieţi băieţi, numai scrieţi !” Heliade Rădulescu acordă o mică importanţă criticii literare chiar dacă la 1838, îşi doreşte o rubrică de „analis” a poeziilor publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Însă, după 1848, odată cu întoarecerea sa din exil, acesta devine din concesiv-pozitivist un critic literar aspru, renunţând la calitatea de simplu analist al operei lui Gr. Alexandrecu, Bolliac, C.A. Rosetti... doar datorită adversităţii politice. Astfel, literatura română va fi marcată cel puţin până la sfârşitul secolului XX, de direcţia militantă ( mai clar spus – politică) pe care o primeşte din partea scriitorilor paşoptişti continuată de romantismul junimist. N. Manolescu doar când scrie de avangarda românească aminteşte şi de politizarea literaturii. Însă, chiar documentele o dovedesc, prioritară va fi funcţia politică a literaturii. „ Să nu ne mai trudim dar iubite Basile – îi scrie Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în anul 1847 ,- a alerga după fericirea intimă...Să întoarcem ceea ce a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.” Alecu Russo, autorul celebrei lucrări „ Cântarea Românei ” avea să mai scrie : ”Ne învârtim într-o dilemă gre ; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi, sau, suntem pre proşti pentru acţentele divei armoni nouă...” Da data aceasta dilema gre ne-o dau criticii. Ce vor aceştia de la literatură, sau care este locul lor în literatura de dinainte de 1989 şi de după... nu cumva acelaşi. De, la vremuri noi tot noi. Mărturisesc că mă preocupă în mod deosebit fenomenul crticii literare.
Istoria critică a literaturii române a domnului Manolescu este o carte ce se poate citi, încetul cu încetul că de, la rândul ei ne oferă literatura cu... linguriţa. Însă, am o dilemă : domnule profesor, când aţi intrat ultima dată într-o arhivă, sibian fiind, nu aţi dat cumva şi de cronicarii din Transilvania ?! Dacă da, unde’s că nu le-am întâlnit numele nici măcar la „ indice”... Să înţeleg oare eu greşit precum că strălucitul cărţoi al domniei dumneavostră are multe pagini tip „ şavaiţer” ?! Însă toate aceste observaţii, speculative le-aş numi, nu mă impiedică să afirm că Istoria critică a literaturii române este tot atât de necesară într-o biblioteca precum monumentala Istorie... a lui George Călinescu sau Istoria limbii române a lui Ovid Densuşianu şi mai apoi a lui Rosetti. Istoria manolesciană este un uriaş manual de literatură în viziunea unui singur autor, este o carte didactică. Astfel, Nicolae Manolescu a conceput o Istorie... care îi va purta definitiv amprenta selectivă în Literatura română.
Important ! O scurtă concluzie privind fenomenul critic românesc am putea avea într-un final de articol dedidcat de Nicolae Manolescu lui Eugen Simion : E. Simion n-are suficentă vigoare nici în entuziasm nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa performanţelor e vădită criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici : egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj : slabul accent emoţional. Un critic care nu îşi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă dar frigidă. ( N. Manolescu, Istoria..., pag. 1220). Repet, această observaţie este valabilă aproape întregului fenomen critic românesc ( Negoiţescu, Grigurcu spre exemplu nu pot fi incluşi aici )...
Într-o lucrare recentă, mai tânărul critic Alexandru Matei observa că, după 200 de ani, literatura se reîntoarece la funcţia de divertisment, ceea ce nu ar fi rău deloc dar cam greu de crezut. Ea va rămâne, mereu, legată şi de fenomenul politic, conjunctural...
X O dilemă : de ce oare domnul Manolescu nu ne spune întregul nume al boierului Neacşu...
X Canoanele care răstălmăcesc literatura... după cheful unui comando critic mânat de dorinţa de a proteja mediocritatea şi veleitarismul.
De la o vreme tot răsfoiesc şi citesc „ Istoria critică a literaturii române” a domnului profesor Nicolae Manolescu – se întâmplă astfel deoarece nu mi-am propus să o citesc din scoarţă în scoaţă aşa cum am procedat cândva bunăoară cu „ Biblia”. Pentru mine cartea domnului Manolescu este o lectură de delectare... o parcurg cu savoare gustând din text cu grijă aşa cum fac uneori cu un vin bun din care sorb câte puţin în speranţa că nu se va mai isprăvi licoarea. Din acest motiv şi observaţiile ce urmează. Evident este cartea unui mare cronicar literar şi prea puţin a unui critic literar. Poate Istoria recenzată a literaturii române ar fi fost un titlu mult mai potrivit. O sugestie doar. Îi aştept pe detractorii „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor...” să scrie despre „ caracterul ştiinţific al Istoriei domnului Manolescu...” să publice articole semidocte în Gazeta de Transilvania ori în Astra scriitorului Doru Munteanu. Desigur, fiind lipsiţi de caracter nu vor avea un astfel de curaj intelectual. Dar vai, am amintit de Doru Munteanu şi numele acestuia nu este nominalizat nici măcar la paginile de dicţionar al Istoriei manolesciene cu toate că este preşedintele filialei USR – Braşov (s-a pozat când a stat cu cartea întinsă la autograf printre tinerii învăţăcei ai lui Bodiu, precum un peţifelnic literar ) ... aştept ca, într-un gest de demnitate şi onoare dacă dispune de astfel de simţăminte nobile, să îşi prezinte demisia şi scuze publice deoarece i s-a încredinţat o plălărie prea mare ... de două ori. Odată prin propunerea mea ( Vasile Şelaru ) la şefia filialei Scriitorilor braşoveni – îmi asum greşeala şi o regret, şi apoi prin păparea (tocarea, rispirea ş.a.m.d. ) fără de folos a banilor publici oferiţi cu naivitate asumată de către Consiliul Judeţean Braşov.
Însă, mă întorc la chestiune...Istoria... domnului Manolescu. Acesta acordă mari spaţii criticilor literari şi cronicarilor – în sensul celor care se îndeleptnicesc cu recenziile de carte... între care şi Ion Chinezu (1894 – 1966 ) un reputat recenzor ardelean. Domnul Manolescu uită să ne spună că Ion Chinezu era un strălucit cunoscător şi traducător al literaturii maghiare, un spirit european multicultural specific doar scriitorilor din Transilvania dar lipsit de operă... are în schimb o bogată activitate publicistică. Aflăm totuşi de recenziile privind cărţile scriitorilor maghiari strânse în volum chiar de către autor şi publicate în 1930, şi faptul că a fost recuperat formal de către I. Negoiţescu prin publicarea în anul 1969 a unei cărţi, Pagini de critică.... Sigur, semnalez un aspect minor şi poate, cu sinceritate afirm, lipsit de importanţă în economia cărţii ( cu puţin peste1500 de pagini)...
Însă trebuie să se hotărască domnul Nicolae Manolescu ce este cu revizuirea valorilor literaturii de după 1989 ... Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care nu a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „ Marin Preda şi mitul omului nou ”... ( Istoria... pag. 950 )...
După 1989 s-a întâmplat, din contra, dar tot ca urmare a unor astfel de confuzii, să fie decanonizaţi autori realişti, care plătiseră un preţ mai mare sau mai mic pentru adevărul operelor lor, şi propuşi cu mare stăruinţă în locul lor autorii aceloraşi ficţiuni non- politice, care nu erau neapărat superioare, dar nu plătiseră – nu trebuiseră să plătească vreun preţ. Cea din urmă şi cea mai puternică agresiune contra criticii şi istoriei literare se produce tocamai când toată lumea nutrea speranţa întoarcerii definitive a criticului şi a istoricului literar la uneltele lor : după 1989.( Istoria... pag. 1450 ). Trebuie reamintit că „ Decanonizarea unor scriitori” s-a produs în mai multe etape şi în perioada comunistă. Rămâne o enigmă pentru cititorii Istoriei... numele scriitorilor decanonizaţi de după 1989. Însă, în mod fericit, chiar cartea domnului Manolescu este o revizuire a valorilor întregii literaturi române de la cap la coadă. Totuşi, poate domnul profesor nu ar fi fost atât de superficial şi ar fi scris numele boierului Neacşu de la Câmpulung Muscelului complet... (aştept, ca la un fel de concurs cine ştie câştigă, să-mi scrie cineva, Neacşu şi mai cum îl chema pe boierul a cărei scrisoare de la 1521 ne bucură şi ne întristează deopotrivă... ). Dar în chestiuni de literatură veche domnul Manolescu poate apela la Eugen Negrici – care fie vorba între noi s-a ferit ca dracu de tămâie să caute prin arhive şi s-a mulţumit cu revizuirea şi compilarea ideilor din cărţile ardelenilor ori cu lecturi de ocazie din Biblioteca Naţională... Deci, iată, domnul Manolescu execută o revizuire a istoriei literaturii în tăcere. Îi „ execută” moral pe Octavian Paler în vreme ce unor scriitori activişti de extremă stânga aproape că nu le reproşează nimic... În acelaşi timp, sunt câţiva critici care se cred lideri ai unui grup de comando literar – se premiază periodic între ei, mânaţi de dorinţa de a îşi proteja mediocritatea şi velitarismul literar având credinţa că mai ţine o desantare... critică. Şi acum urmează cireaşa de pe tort. Domnul Manolescu îl citează pe Sorin Alexandrescu : „ O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că „ ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni : Maiorescu ( 1840 în text apare greşit anul 1940 !!! – 1917 ), Lovinescu ( 1899 – 1965 ), Călinescu ( 1899-1965 ) şi Manolescu ( n. 1939 – multă sănătate ...) ... Însemnătatea celor patru este enormă” (Istoria... pag. 1451). Textul m-a lăsat cu gura căscată deoarece pe lângă faptul că ascunde un neadevăr nu respectă corect cronologia iniţiatorilor canonului în literatura română. Aşadar iată primii manipulatori ai fenomenului literar românesc autori de direcţii literare: canonul literar este impus pentru prima dată de Cezar Bolliac ( 1813-1881), angajat puternic în politica vremii, revoluţionar la 1848 - , iată ce scrie acesta în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în anul 1844, nr. 40, într-un „cuvânt către cititorii noştri ” : A trecut vremea petrarcilor, domnilor poeţi !...Că au dulcineele ochi negri sau albaştri, că este primăvara veselă şi toamna tristă, că este cald vara şi frig iarna, - toate acestea le ştim, le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Aflându-se astfel în contradicţie cu Ion – Heliade Rădulescu şi deja cunoscutul său îndemn, „Scrieţi băieţi, numai scrieţi !” Heliade Rădulescu acordă o mică importanţă criticii literare chiar dacă la 1838, îşi doreşte o rubrică de „analis” a poeziilor publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Însă, după 1848, odată cu întoarecerea sa din exil, acesta devine din concesiv-pozitivist un critic literar aspru, renunţând la calitatea de simplu analist al operei lui Gr. Alexandrecu, Bolliac, C.A. Rosetti... doar datorită adversităţii politice. Astfel, literatura română va fi marcată cel puţin până la sfârşitul secolului XX, de direcţia militantă ( mai clar spus – politică) pe care o primeşte din partea scriitorilor paşoptişti continuată de romantismul junimist. N. Manolescu doar când scrie de avangarda românească aminteşte şi de politizarea literaturii. Însă, chiar documentele o dovedesc, prioritară va fi funcţia politică a literaturii. „ Să nu ne mai trudim dar iubite Basile – îi scrie Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în anul 1847 ,- a alerga după fericirea intimă...Să întoarcem ceea ce a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.” Alecu Russo, autorul celebrei lucrări „ Cântarea Românei ” avea să mai scrie : ”Ne învârtim într-o dilemă gre ; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi, sau, suntem pre proşti pentru acţentele divei armoni nouă...” Da data aceasta dilema gre ne-o dau criticii. Ce vor aceştia de la literatură, sau care este locul lor în literatura de dinainte de 1989 şi de după... nu cumva acelaşi. De, la vremuri noi tot noi. Mărturisesc că mă preocupă în mod deosebit fenomenul crticii literare.
Istoria critică a literaturii române a domnului Manolescu este o carte ce se poate citi, încetul cu încetul că de, la rândul ei ne oferă literatura cu... linguriţa. Însă, am o dilemă : domnule profesor, când aţi intrat ultima dată într-o arhivă, sibian fiind, nu aţi dat cumva şi de cronicarii din Transilvania ?! Dacă da, unde’s că nu le-am întâlnit numele nici măcar la „ indice”... Să înţeleg oare eu greşit precum că strălucitul cărţoi al domniei dumneavostră are multe pagini tip „ şavaiţer” ?! Însă toate aceste observaţii, speculative le-aş numi, nu mă impiedică să afirm că Istoria critică a literaturii române este tot atât de necesară într-o biblioteca precum monumentala Istorie... a lui George Călinescu sau Istoria limbii române a lui Ovid Densuşianu şi mai apoi a lui Rosetti. Istoria manolesciană este un uriaş manual de literatură în viziunea unui singur autor, este o carte didactică. Astfel, Nicolae Manolescu a conceput o Istorie... care îi va purta definitiv amprenta selectivă în Literatura română.
Important ! O scurtă concluzie privind fenomenul critic românesc am putea avea într-un final de articol dedidcat de Nicolae Manolescu lui Eugen Simion : E. Simion n-are suficentă vigoare nici în entuziasm nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa performanţelor e vădită criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici : egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj : slabul accent emoţional. Un critic care nu îşi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă dar frigidă. ( N. Manolescu, Istoria..., pag. 1220). Repet, această observaţie este valabilă aproape întregului fenomen critic românesc ( Negoiţescu, Grigurcu spre exemplu nu pot fi incluşi aici )...
Într-o lucrare recentă, mai tânărul critic Alexandru Matei observa că, după 200 de ani, literatura se reîntoarece la funcţia de divertisment, ceea ce nu ar fi rău deloc dar cam greu de crezut. Ea va rămâne, mereu, legată şi de fenomenul politic, conjunctural...
marți, 24 martie 2009
Vasile Şelaru privind o scurtă clarificare şi clasificare a înjurăturilor... la adresa sa !
Vasile Şelaru privind o scurtă clarificare şi clasificare a înjurăturilor... la adesa sa !
Motto : „ ... mai bine să numărăm pe degete scriitorii decât să avem o sumedenie de spirite impotente ” - G. Bogdan-Duică.
Sigur, odată cu publicarea „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi „ este clar că mi-am asumat şi o sumedenie de atacuri şi eventuale calomni la adresa mea. Cu toate că, cei care citesc cartea constată că nu am minţit şi nu am calominat pe nimeni... scriitorii îţi cunosc bine viaţa personală, ştiu ce au făcut, îi doare că unul a notat cu scrupulozitate faptele lor... din această cauză NIMENI NU A AVUT CURAJUL SĂ MĂ ACŢIONEAZE ÎN JUDECATĂ în ciuda ameninţărilor publice. Firesc, ar fi urmat să le cer despăgubiri la finalul procesului...
Cine va urmări tot ce s-a scris despre mine pe Internet, şi nu numai, va afla ba despre etnia mea ce se scrie cu doi rr, ba despre familia mea, despre mama că este evreică trecută la ortodoxism, că tata o bătea după ce plecau musafirii... despre nivelul meu de inteligenţă şi pricepere în ale literaturii... Spre exemplu, „Elefantul cu breton” scrie că mă pricep la literatură precum coana Chiriţa la limba franceză, este părea sa şi va afla la momentul potrivit un răspuns clarificator în ceea ce mă şi îl priveşte. Din dorinţa de-a epata, ziarul unui talentat acordionist de seară reproduce cu o întârzâiere de o lună articolul „ elefantului...” Chiar eu mă amuzasem copios de remarca „elefantului...” pe care, cu umor şi autoironie, am şi împărtăşit-o unor prieteni... deci nu avea de ce să mă afecteze. Însă, toţi cei care mă atacă nu vor să vadă că lumea scriitoricească de la Braşov se bălăcăreşte într-o apă clocită şi nespălată de comunism, de activiştii P.C.R. de purtătorii de epoleţi pe sub piele şi mai nou de purtătorii de insignuţe pe reverul hainei... pe unii ajutându-i chiar eu să şi le obţină... Nici „presa” braşoveană nu este departe de aceştia deoarece pe lângă „şpăgari şi manglitori de drept comun” mai sunt şi o sumedenie de indivizi cu epoleţi pe sub piele... Sunt uşor de observat după cum scriu, după cum îşi lasă bărbile sau şi le rad... la nevoie, după cum se îmbracă, ce haine poartă şi ce maşini au – culmea, unii nu aveau până mai ieri bani nici să-şi cumpere un dop de la o sticlă cu bere... ba unii veneau şi pe la poarta casei mele să-mi ceară niscavai bani de împrumut... şi acum mă înjură cu dihai... Şi apropo de poartă, se lagă şi de proprietatea mea, de modul în care am fost angajat la „ România liberă”... Răspuns : la ziar m-am angajat prin concurs şi am plecat din orgoliu de a nu fi slugă. Patronul ziarului, Adamenscu a primit în schimb un teren lângă Gara Braşov... de la un fost viceprimar azi primar...de două mandate... Sigur, nu generalizez şi nu voi spune niciodată că toţi ziariştii de la Braşov sunt cu probleme. Sunt foarte mulţi ziarişti braşoveni entuziaşti, naivi, aşa cum încă mai sunt şi eu, şi care cred că în societatea românească există noţiunea de cinste, adevăr, moralitate ... În ceea ce mă priveşte, sunt braşovean, proprietăţile familiei mele sunt în acest oraş, altele în Ţara Bârsei altele în Trei Scaune... deci nu m-am născut într-o grasonieră de bloc şi nici nu am avut mobilă din placaj... Duc o viaţă modestă, la limita sărăciei, însă nu mă plâng, am învăţat să drămuiesc puţinul pe care îl am... Sunt multe chestiuni de spus, cum ar fi chiar şi informaţia care circulă pe Internet... privitoare la persoana mea şi bine controlată de către „cineva”... ( Cine oare ??!!!!) Odată scris numele meu, şelaru vasile, pe un motor de căutare la început se ivesc ... înjurăturile la adresa mea. Aşa iese informaţia de pe google... „ întâmplător”... Băieţii ştiu de ce... Mă opresc aici, cei care vor să mă înjure nu au decât să o facă, eu nu le voi răspunde, acest blog doresc să-l utiliezez doar pentru literatură şi nu pentru bălăcăreală... În ceea ce priveşte clasificarea înjurăturilor la adresa mea rog a se citi Jurnalul lui Salvador Dali şi clasificarea...băşinilor şi a băşinoşilor !
Motto : „ ... mai bine să numărăm pe degete scriitorii decât să avem o sumedenie de spirite impotente ” - G. Bogdan-Duică.
Sigur, odată cu publicarea „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi „ este clar că mi-am asumat şi o sumedenie de atacuri şi eventuale calomni la adresa mea. Cu toate că, cei care citesc cartea constată că nu am minţit şi nu am calominat pe nimeni... scriitorii îţi cunosc bine viaţa personală, ştiu ce au făcut, îi doare că unul a notat cu scrupulozitate faptele lor... din această cauză NIMENI NU A AVUT CURAJUL SĂ MĂ ACŢIONEAZE ÎN JUDECATĂ în ciuda ameninţărilor publice. Firesc, ar fi urmat să le cer despăgubiri la finalul procesului...
Cine va urmări tot ce s-a scris despre mine pe Internet, şi nu numai, va afla ba despre etnia mea ce se scrie cu doi rr, ba despre familia mea, despre mama că este evreică trecută la ortodoxism, că tata o bătea după ce plecau musafirii... despre nivelul meu de inteligenţă şi pricepere în ale literaturii... Spre exemplu, „Elefantul cu breton” scrie că mă pricep la literatură precum coana Chiriţa la limba franceză, este părea sa şi va afla la momentul potrivit un răspuns clarificator în ceea ce mă şi îl priveşte. Din dorinţa de-a epata, ziarul unui talentat acordionist de seară reproduce cu o întârzâiere de o lună articolul „ elefantului...” Chiar eu mă amuzasem copios de remarca „elefantului...” pe care, cu umor şi autoironie, am şi împărtăşit-o unor prieteni... deci nu avea de ce să mă afecteze. Însă, toţi cei care mă atacă nu vor să vadă că lumea scriitoricească de la Braşov se bălăcăreşte într-o apă clocită şi nespălată de comunism, de activiştii P.C.R. de purtătorii de epoleţi pe sub piele şi mai nou de purtătorii de insignuţe pe reverul hainei... pe unii ajutându-i chiar eu să şi le obţină... Nici „presa” braşoveană nu este departe de aceştia deoarece pe lângă „şpăgari şi manglitori de drept comun” mai sunt şi o sumedenie de indivizi cu epoleţi pe sub piele... Sunt uşor de observat după cum scriu, după cum îşi lasă bărbile sau şi le rad... la nevoie, după cum se îmbracă, ce haine poartă şi ce maşini au – culmea, unii nu aveau până mai ieri bani nici să-şi cumpere un dop de la o sticlă cu bere... ba unii veneau şi pe la poarta casei mele să-mi ceară niscavai bani de împrumut... şi acum mă înjură cu dihai... Şi apropo de poartă, se lagă şi de proprietatea mea, de modul în care am fost angajat la „ România liberă”... Răspuns : la ziar m-am angajat prin concurs şi am plecat din orgoliu de a nu fi slugă. Patronul ziarului, Adamenscu a primit în schimb un teren lângă Gara Braşov... de la un fost viceprimar azi primar...de două mandate... Sigur, nu generalizez şi nu voi spune niciodată că toţi ziariştii de la Braşov sunt cu probleme. Sunt foarte mulţi ziarişti braşoveni entuziaşti, naivi, aşa cum încă mai sunt şi eu, şi care cred că în societatea românească există noţiunea de cinste, adevăr, moralitate ... În ceea ce mă priveşte, sunt braşovean, proprietăţile familiei mele sunt în acest oraş, altele în Ţara Bârsei altele în Trei Scaune... deci nu m-am născut într-o grasonieră de bloc şi nici nu am avut mobilă din placaj... Duc o viaţă modestă, la limita sărăciei, însă nu mă plâng, am învăţat să drămuiesc puţinul pe care îl am... Sunt multe chestiuni de spus, cum ar fi chiar şi informaţia care circulă pe Internet... privitoare la persoana mea şi bine controlată de către „cineva”... ( Cine oare ??!!!!) Odată scris numele meu, şelaru vasile, pe un motor de căutare la început se ivesc ... înjurăturile la adresa mea. Aşa iese informaţia de pe google... „ întâmplător”... Băieţii ştiu de ce... Mă opresc aici, cei care vor să mă înjure nu au decât să o facă, eu nu le voi răspunde, acest blog doresc să-l utiliezez doar pentru literatură şi nu pentru bălăcăreală... În ceea ce priveşte clasificarea înjurăturilor la adresa mea rog a se citi Jurnalul lui Salvador Dali şi clasificarea...băşinilor şi a băşinoşilor !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)