Vasile Șelaru despre asistența medicală - Escrocherii Made in Romania

DESPRE SĂNĂTATE : CUM AJUNGI PE BANII TĂI UN COBAI . . . Dacă mergi la medicul de familie trebuie să aștepți cel puțin o oră până îți vine rândul. Odată intrat în cabinet îi dai medicului 5 ron, cu toate că îți plătești, lună de lună, asigurarea de sănătate. Dacă ai adeverință de plătirea taxei de asigurat medicul te conslută dacă nu, îți transmite doar compasiune și te trimite iute la plimbare. Totuși, fiind asigurat, ești consultat și apoi ești trimis la o anumită clinică particulară să îți faci analizele deoarece de acolo medicul de familie primește un comision pentru fiecare pacient. La clinica particulară afli că, trebuie oricum să plătești o taxă. Dacă te încadrezi în primele zile ale începutului de lună plătești mai puțin, dacă ai depășit primele zece zile ale începutului de lună plăteși integral deoarece ți se spune, nu mai are bani Casa Județeană de Asigurări de Sănătate. Ajungi din nou la medicul de familie și, după ce primești o rețetă, evident alergi la trei patru farmacii să îți găsești medicamentele prescrise pe care le plătești integral deoarece nu mai există fonduri pentru compensarea medicamentelor. Afli, dacă ești isteț și întrebi și alți medici despre medicamantul indicat, că medicamentele/medicamentul ce ți-au fost prescrise sunt doar în fază experimentală și încă nu se cunosc reacțiile adverse. Mai în clar, ești un cobai. Dacă se întâmplă să ajungi să fi internat într-un spital trebuie să îți cumperi medicamentele, apoi la externare primești de la doctor o invitație la cabinetul/cabinetele partcular/particulare ale acestuia. Însă, atenție, trebuie să ai mereu adeverința care să ”adeverească” faptul că ești la zi cu plata taxei de asigurat. Dacă ai primit concediu medical mergi iute să îl vizezi la un cabinet amplasat la o margine de oraș, apoi dai fuga să îl depui la firma la care lucrezi în maximum trei zile. După ce ai alergat de la Ana la Caiafa, ai grijă să stai în pat că oricând poate veni un polițist gata să îți ia pulsul acasă... iar dacă acesta ajunge la concluzia că ești bolnav închipuit, în ciuda bolii, îți trage un dosar penal și te trezești internat în pușcărie. Dar tu ești cu adevărat bolnav, ai fost internat în spital și la externare ai primit sfatul medicului de a veni periodic la control. Astfel ajungi din nou la o clinică praticulară și îți plătești consultația medicală. Simți de la o zi la alta că suferi de ceva și în cele din urmă îți pui singur diagnosticul : ai sindromul domnului Lăzărescu !
În fapt, odată ajuns în fața medicului nu mai ești pacient ci client. Logic, cei care lucrează în sitemul medical din România au mentalitate de oameni de afaceri, indiferenți în fața suferinței, ei nu se mai gândesc să te facă sănătos ci doar cum să-ți ia banii, oricine ai fi tu !

VASILE ȘELARU : NU LEGAȚI FLORILE CU LANȚURI !

X Despre libertate, multiculturalism...și sărăcie...

Europa este bezmetică datorită lăcomiei ! Trăim într-o permanentă criză... economică dar mai ales morală. Cei bogați devin tot mai lacomi... și implicit tot mai bogați. Din când în când Parisul sau Londra se aprind. Ni se spune că revoltații nu sunt decât o turmă de hoți. Însă, atât revoltele de la Paris cât și cele de la Londra au izbucnit în urma unor crime săvârșite de poliție în numele oridinii publice. Să manipulezi un grup de protestatari nu este deloc greu. Mai ales când aceștia se pot organiza foarte ușor prin cadrul rețelei de Internet. Guvernele au găsit și un bun prilej de a controla/cenzura acest gen de comunicare (și socializare) la care poate avea acces aproape oricine... Dar cum să faci ca o revoltă să degenereze este simplu. Rețeta este banală și se utilizează din antichitate... Relativ recent, am trăit-o și noi la Timișoara, prin anul 1989, când ni se spunea, pentru cine își mai amintește, că un grup de huligani sparg vitrinele și fură din magazine. În fapt este ușor să denaturezi o revoltă și să o transformi într-o acțiune de jaf public... Ajunge doar să strecori în mulțime câțiva agenți. Astfel, nu s-au mai evocat cauzele reale care au generat protestele de la Londra, ci ne-a fost prezentat un grup de hoți și jefuitori de duzină. Guvernul Britanic a ”scăpat” basma curată arătând lumii întregi că nu s-a confruntat cu o revoltă socială ci cu o gloată de hoți... Sigur, există și anarhiști ( dezaprob și condamn gesturile acestora a se vedea atentatul din Norvegia) însă aici îi exclud pe protestatarii împotriva G8 ( pentru a genera confuzie asupra protestatarilor antiglobalizare aceștia fiind numiți în mod deliberat anarhiști) deoarece între un protest și anarhie nu este decât un pas... Pas pe care puterea politică știe să-l speculeze prin manipulare... ori de câte ori este nevoie... În acest timp, pentru o mare majoritate, sărăcia devine tot mai profundă în vreme ce bogații devin tot mai bogați. Se zice că principala cauză a diferențelor sociale ar consta în multiculturalitate. Însă, Europa din toate timpurile a fost multiculturală iar când a devenit națională (ultranaționalistă în majoritatea cazurilor) se știe, a trecut prin sânge...
Ni se vorbește și nouă românilor de criză. Însă se omite un fapt: criza este la bursă și nu îi afectează decât pe cei care au acțiuni... Acolo unde există economie de piață și unde consumatorul – cetățeanul nu este captiv. Jocul bursei s-a încheiat în România odată cu așa zisa cuponiadă care i-a transformat pe mulți în proprietari de active la diverse societății foste socialiste... Economia românească nu se joacă la marile burse europene ci este una de mercurial stabilit de speculanții din piețe. Statul român este captiv între prostie și neputința alteori rea voința politicenilor – fiecare urmărindu-și doar interesele personale (caracter egocentric) și legislația struțocămilă de tip melanj între comunism și postcomunism... Locul crizei nu este România, declara T. Băsescu la 21 mai, 2008. Între timp, același președinte al României a stabilit că poate guverna și manipula mai ușor sub pretextul unei crize economice... Și dacă tot e criză a lansat și conceptul de reformă a statului în fapt un program de austeritate fără finalitate... (pensii tăiate, impozite, tva majorat, concedieri toate acestea fiind decizii alandala...care accentuează sărăcia și confuzia economică ).

Sărăcia o simte cu adevărat doar cel care trăiește în mediul urban și nu are resurse de hrană în propria gospodărie fiind trăitor doar din leafă. Cei de la oraș supraviețuiesc dintr-un salariu pe care îl chivernisesc însă unii îl împănează cu specula de zi cu zi... care se practică la scară națională. Începând de la bugetarii ciubucari, și am în vedere aici funcționari de tot felul dar și profesori și ”cadre medicale” care tratează actul pedagogic sau cel medical precum un srl... De pensionari sau de șomeri nu mai amintesc... Este știut că, mai mult de jumătate din populația României, trăiește în mediul rural, că astfel necesarul minim de hrană este asigurat fără prea mult efort de mama natură. Numai așa se explică cum a supraviețuit sub vremi poporul român a cărui mămăligă explodează doar accidental și atunci când se întâmplă se răcește instant. Adevărat, poporul a supraviețuit și datorită cleptomaniei genetice. Însă, de frica hoților unii vor ajunge să lege până și florile cu lanțul... și nu numai că ar fi păcat dar am fi penibili deoarece i-am face să râdă pe băieții deștepți din energie, cei datorită cărora ne cresc facturile... la întreținere, la benzină, la curent electric... și în principiu la orice taxă pe care o plătim și care se transformă în bazin de înot, în parc sau în... sens giratoriu. Acestea nu sunt investiții ale statului ci cheltieli curente. Apropo, dacă ați mai umbalat prin țară cred că ați observat că intersecțiile au devenit o raritate. Suntem țara sensurilor giratorii, mai exact ne învârtim în jurul cozii. Chestia e că supraviețuim... în ciuda crizei globale. Sunt de partea ”huliganilor” din Londra, din Paris și de aiurea... (mișcări sociale sunt și în Israel). Mai în clar, sunt de partea celor cărora le este teamă că într-o zi și florilor li se vor pune lanțuri !

P.S. În loc de concluzie remarca lui Băsescu Vodă – Despotul Chior către popor :” Bă, (apelativul lui ”băiatule” sau ”băiețică”) dacă găsim un român care să nu se plângă e mare lucru !” Când decizia politică aparține unor politiceni care nu pot face diferența între ideologie și doctrină, care sunt lipsiți de spiritul altruist, este evident că țara, oricare ar fi aceasta, poate intra în faliment.

Vasile Şelaru despre manipulări made in FMI gen „sărac şi cinstit”

Să nu îţi vină să râzi când îl vezi pe şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks însărcinat cu guvernarea şi împrumutarea României, având o gaură în talpa pantofului. Aceasta ar fi prima reacţie. Una primară. Chestia e că râsul este amar şi umilitor. Domnii de la FMI ne cred proşti şi ne arată gaura din pantof care aduce teribil cu celebra remarcă „ sărac dar cinstit”. Adică, iată şi cei de la FMI sunt oameni ca şi noi, au slăbiciuni... pot fi neglijenţi aşa cum a fost şi şeful Băncii Mondiale cu ciorapii rupţi pe la degete... taman când intra într-o moschee. Ce imagini ne oferă aceşti pretinşi domni. În primul rând, psihologic vorbind, dacă ar fi să-i cred pe aceşti indivizi, îmi sugerează că duc o viaţă personală neglijentă, chiar sunt destrăbălaţi... în intimitatea lor. Aparenţele înşeală... Ei, bancherii, îşi calculează fiecare apariţie publică, fiecare gest şi fiecare cuvânt. Jeffrey Franks a învăţat de pildă şi româneşte, chiar a citit un text, semn că este un apropiat al românilor. Nici vorbă ! Este un apropiat al miliardelor de euro pe care le va lua din România. Al fiecărui eurocent care se scurge în fiecare secundă din buznarele celor peste 20 de milioane de români ( claculaţi vă rog, 20 de milioane de eurocenţi pe secundă către FMI timp de mulţi ani de acum încolo). Suntem îndatoraţi de către guvernul PDL. Ei, bancherii, vezi doamne, sunt „oameni obişnuiţi” – astfel se fac solitari cu toţi aceia care au un pantof găurit în talpă, cu toţi aceia care au cirapii găuriţi datorită unghiilor netăiate... Am trăit să o văd şi pe asta ! Marii magnaţi ai băncilor par a fi de compătimit. Am convingerea că aceştia îşi bat pur şi simplu joc de noi, ne subestimează inteligenţa, ne consideră gură cască ce ne hrănim cu ştirile media, că ne lăsăm îndopaţi de vorbele uşuratice ale unor realizatori de emisiuni tv pentru care găina naşte pui vii.
Evident nu suntem alfabetizaţi vizual, nu ştim mai nimic despre manipulările simple cu efect global... Despre cumplita sărăcia în care o mare majoritate ( din care fac parte) se scufundă, aproape că nici nu îmi mai vine să scriu. Dar nu pot fi nepăsător şi constat că cei cu pantofii şi ciorapii rupţi conduc lumea, o umilesc sărăcind-o, afişând la rândul lor un un fel de „sărăcie” de care cei sărmani cu duhul sau nu, să ne minunăm... În fond, suntem singura ţară europeană unde se face reclamă la seminţe de Floarea Soarelui. Cigulealea acestora în faţa televizorului amăgeşte foamea, înşeală sărăcia... De ai şi-o bere la îndemână burta se umflă cu ceva... aparent nutritiv. În tot acest timp ni se spune că aproximativ 13 milioane de cetăţeni ai României beneficiază de ajutoare soaciale. Dar cine ne-a adus aici. Cei aproape 60 de ani de dicatatură, începând cu cea carlistă şi sfârşind cu cea comunistă şi apoi nesfârşita tranziţie de după 1989. Vânzarea zăcămintelor naturale şi distrugerea sistemetică a economiei naţionale de către clasa politică postdecembristă înbogăţită subit, peste noapte în vreme ce proprietarii de drept – de terenuri şi bunuri naţionalizate, încă îşi mai macină nervii prin tribunale... Sărăcia nu i se datorează lui Jeffrey Franks ci acelora care i-au solicitat serviciile, aceia care şi-au dorit banii FMI în timp ce fondurile europene pentru România sunt aproape virgine. Îmi reamintesc din memorie, din nou cuvintele entuziaste ale lui Mihail Kogălniceanu : suntem o naţiune liberă, de sine stătătoare. Oare ? Suntem ultima naţiune din Europa care am reuşit să ne construim o cale ferată - infrastructură pe care acum o distrugem, suntem ultima naţiune care ne vom construi autostrăzi... Istoria se repetă. Nu este o noutate ; dintodeauna taxele şi devalorizarea banilor (inflaţia) au stat la baza revoltelor – revoltele sunt ale sărmanilor deoarece revoluţia nu a aparţinut niciodată a acestora ci numai a celor desculţi, prefăcuţi, multpreacinstiţi, manipulatori aşa cum este de pildă Jeffrey Franks. Iar noi, prostimea, vom fi mulţumiţi cu propaganda naţionalist- comunistă, privind miracolul supravieţuirii noastre în istorie. Noi, românii, cei care de cele mai multe ori ne-am strigat libertatea stând în genunchi şi zicând Tatăl Nostru.

P.S. Divorţul familiei Columbeanu a luat o turnură stranie pentru capacitatea mea de înţelegere : Comisia parlamentară privind Apărarea Drepturilor Omului a luat cazul în dezbatere... „Cum nu vi tu Ţepeş Doamne să-i împarţi în două cete...”

Vasile Şelaru despre : Irinel Columbeanu, un milionar pricăjit...

Irinel Columbeanu este odrasla unui nomenclaturist. Ce sunt nomenclaturiştii : ciocoii din vremea P.C.R., ajunşi acum ciocoii nesfârşitei tranziţii cu odrasle cu tot. Uită Irinel Columbeanu când se plimba cu trabucul în gură pe la sindorfii gen „ Cerbul de Aur” în căutare de fetiţe, când se exchibiţiona în ţinute hilare, când se plimba pe la Paris cu tânăra Monica Gabor care a atins apogeul penibilului punându-şi o geantă pe cap crezând că ar fi o pălărie futuristă... Irinel Columbeanu ne-a mai oferit şi un revelion în direct, turnând beton „în familie”, lansând o nouă marcă în materie de cimenturi... Uită Irinel când se scălda cu două păsărele să ne demonstreze cine este el şi ce potenţă are... Acum, mai nou, este un tătic în suferinţă. Plânge cu lacrimi de crocodil că nu îşi poate vedea fetiţa – un suflet gingaş şi nevinovat, pe care din „dragoste părintească” o plimbă pe la psihologi zi de zi, chipurile pentru a fi evaluată... Mi-e greaţă de un astfel de individ care la rândul său declară că îi este greţă. Numai că greaţa mea seamănă cu cea a lui Albert Camus iar a sa i se trage de la icre negre... De, fiecare cu greaţa lui. Columbeanu Irinel nu a avut nicio greaţă nici în faţa executorului judecătoresc generând un soectacol media de câteva ore... la care o ţară întreagă de privitori au căscat gura, au ronţăit seminţe şi au băut bere.
Iată, scriu din nou că îmi este greaţă nu pentru că este fiu de ciocoi, ajuns ciocoi la rândul său, nu pentru averea sa ci pentru cum gândeşte şi reacţionează. Spre exemplu, acum descoperă statul român şi legile sale, statul creat şi slujit cu atâta devotament chiar de tac-su, cicoiul ăla bătrân şi pe jumătate senil dar nu întratât de senil încât să nu îşi ajute fiul să facă afaceri grase cu statul român. Ba mai mult, aflu că Irinel vrea să schimbe legile din ţara asta, iată de ce nu mă miră deloc să-l văd vârându-se în Partidul Poporului – Dan Diaconescu şi ajungând parlamentar. Astfel, afacerile cu banii statului român iar îngroşa mai lesene averea. Irinel Columbeanu dă măsura acestui popor, mult prea naiv, mult prea tolerant cu răul... deoarece se confundă toleranţa cu prostia, cu ignoranţa. Trăim într-un amalgam ciudat, cu buni şi răi prezentaţi devalma şi cu greu cineva se poate dumiri ce fel de „naţiune de sine stătătoare suntem – am devenit” aşa cum o proclama cândva Mihail Kolgălniceanu. Şi poporul o duce tot mai prost şi circul este tot mai mare iar pâinea tot mai mică... iar naţiunea tot mai puţin de sine stătătoare.

VASILE ŞELARU DESPRE NICOLAE STOIE : POEZII SALVATE !

Omul caută nemurirea încă de la începuturi, aflăm că din vremea lui Ghilgameş cel care în cele din urmă va fi cuprins de somn chiar înainte de a o primi... Existenţa omului este o problema legată de somn, desigur nu de cel destinat odihnei ci acela al vieţii raţionale. De cele mai multe ori fiinţa umană se situează într-o perpetuă adormire cu ochii deschişi. Nesomnul duce spre propria judecată, capacitatea de a discerne, de a fi o conştiinţă...
Scriitorul, oricare ar fi acesta trăieşte, aspiră întru nemurirea cuvintelor sale picurându-le cu nesomn dacă şi poate. Fiinţa scriitorului în această lume, cam de când este ea, caută nesomnul. În fapt scriitorul este menit să îşi menţină sinele treaz dar şi aproapele... Astfel să intre în dialog cu indivizi conştienţi, raţionali, emotivi... De aceea, în scurta sa viaţă biologică scriitorul pune şi îşi pune întrebări, caută răspunsuri. Astfel şi poetul Nicolae Stoie şi-a pus şi îşi pune multe întrebări privind calitatea operei sale însă se pare că între acestea una îl roade cumplit (mărturisesc că acest spirit al îndoielii şi eu îl port în suflet) : dacă versurile sale au nesomn sau nu, ori dacă vor intra în adormire aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu puzderia scribilor mimetici... care în sinea lor sunt geniali neînţeleşi ( mulţi chemaţi puţini aleşi). Nicolae Stoie ştie că nu este un scrib, că ceea ce simte el aparţine omului universal, celui care încearcă să se înţeleagă pe sine înainte de-a încerca să înţeleagă lumea din jurul său. O spun fără preţiozitate, lipsit de o posibilă presupusă maliţiozitate. Iată de ce se încumetă să publice o antologie a poeziilor sale, preferate nu de către autor, aşa cum se întâmplă cu astfel de cărţi, ci de gustul critic (Poeziile criticilor mei, Alba Iulia, 2011). Coperta volumului mă surprinde deoarece autorul aşează o imagine a sa răsfoind „ Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini până în prezent”, scrisă de subsemnatul ( Şelaru Vasile, atât de blamat şi hulit de scriitorii braşoveni şi în general cam de toţi aceia care nu au citit până la capăt ceea ce am scris) iar pe ultima copertă, între fotografiile criticilor, se află şi fotografia mea... Acestea nu sunt decât precizări şi nimic mai mult, sigur pentru mine flatante.

Volumul Poeziile criticilor mei, conţine şi trimiteri bibliografice ( periodice şi cărţi) fapt care mi se pare meritoriu deoarece munca viitoare a istoriografului poate fi uşurată. De asemenea există şi un interviu, confesiuni ale autorului în dialog cu Maria Vaida (text publicat în rev. „ Gând românesc”, anul III, nr. 4/16, decembrie, 2009, cu precizarea autorului că au fost şi întrebări şi răspunsuri nepreluate în volum, din care nu lipsesc nici ciupiturile la adresa subsemnatului, autor al Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...). Între confesiuni aflăm că autorul este un „bitang” după cum zic ungurii copiilor din flori. Dar nimic nu este mai binecuvântat în această lume decât să fi din flori şi să scrii poezie. Se mai zice, în folclorul românesc, că cei născuţi din flori au fost crescuţi de zâne ( dar asta autorul nu ne spune). Mai aflăm şi cum Nicolae Stoie, aflat la o vârstă fragedă, făcea tumbe prin iarbă şi alte gimbuşlucuri din dorinţa de-a determina o fetiţa ca, minunată de năzdrăvăni, să scape o felie de pâine unsă cu unt şi astfel, pâinea recuperată din iarbă, refuzată de fetiţă, să satisfacă foamea autorului... Reală sau nu întâmplarea, nici nu contează, oricum are şi nostimada ei uşor dramatică, dar frizează şi destinul scriitorului autentic în general. Al aceluia care va învăţa să facă din gândurile sale o pâine, să o taie felii, să le ungă cu untul creaţiei şi să le ofere cu generozitate celor din jur. Scriitorii elaborează în permanenţă gimbuşlucuri în speranţa că cititorii vor rămâne cu „gura căscată”, în speranţa că în cele din urmă le vor fi puşi laurii pe frunte... lauri de care se bucurau deopotrivă olimpicii antichităţii şi împăraţii. Însă pentru a te bucura de lauri trebuie să fi cel mai bun între cei mai buni, să te lupţi cu răul, să faci un bine universal, să cobori în infern şi să te întorci din nou printre ai tăi, să ucizi balauri sau pur şi simplu să dai foc Romei (antice). Adevărat, în parcursul istoriei, omenirea reţine şi alt gen de modele...

Nicolae Stoie elimină, atât cât este omeneşte posibil, doza de subiectivitate, şi oferă cititorului dar şi criticilor o inedită antologie de poezie : ce au remarcat de-a lungul timpului criticii săi, unii poate doar din complezenţă, din cele opt volume de poezie publicate în decursul zecilor de ani
(1967-2007). O astfel de antologie se anticipează a nu fi şi unitară însă nu este cazul... Poeziile criticilor mei, în ciuda aparenţelor, este un volum discursiv care merită citit cu atenţie ( se citeşte cu plăcere iar sub aspect publicistic Nicolae Stoie şi-a atins scopul). În fapt avem în faţă chiromanţia poetică ( obiectivă) a lui Nicolae Stoie. Sub raport estetic se poate spune că sumarul poetic este bine articulat, aş zice chiar fără fisură... ( în fapt nu citim o carte de poezie numai cu ochiul minţii ci în mare măsură şi cu sufletul). Însă, între ochiul minţii şi suflet, sunt situaţii când textul nu vibrează la aceiaşi intensitate pe care, cu siguranţă şi-a dorit-o autorul. Să publici dintr-o întreagă operă poetică doar 24 de poezii (titluri) este un curaj raţional, autocritic, asumat de către foarte puţini scriitori... să nu spun că gestul autorului mi se pare unic (după ştiinţa mea). Vibraţia poeziei lui Nicolae Stoie încadrată în raportul minte-suflet ţine de natura receptorului, de starea acestuia, de cultura pe care o are şi nu în ultimul rând de disponibilitatea de a primi cu adevărat spiritul poeziei. Mărturisesc că am citit cu plăcere întreaga carte, pe altlocuri chiar recitind pasaje animat de bucuria de a mai degusta din emoţia textului şi în cele din urmă mă văd obligat să răspund unei întrebări. În nici un caz dacă Nicolae Stoie este un poet autentic ( chestiune indiscutabilă şi nici nu se pune în analiză o astfel de sintagmă puerilă) însă cât de distinctă este poezia lui Nicolae Stoie în literatura română. Aceasta este, cred eu, întrebarea la care trebuie să răspundă în special criticul şi nu la starea de emoţie pe care o provoacă lectura. Nicolae Manolescu a şi scris o Istorie canonică a literaturii române, în care a inclus, speculativ, şi scriitori mimetici (dar când spun de citirea cu ochii minţii şi ai sufletului fac referire şi la doi critici şi istorici literari braşoveni de prestigiu : Gheorghe Bogdan-Duică cel care aprecia în text numai emoţia pe care cuvântul o poate genera fapt care a dus la o receptare confuză a literaturii şi Ovid Densuşianu cel ce căuta stilul, unicitatea... ca dealtfel şi Maiorescu, Lovinescu. Călinescu... ). Cred într-o istorie critică a literaturii române neideologizată - patimă veche a criticilor de ieri şi de azi. Eu zic că poezia trebuie să ducă emoţia şi unicitatea împreună nu prin tematica ci prin stilul. În fapt literatura este cu mult mai mult decât memorie. Şi atenţie, stilul nu se rezumă doar la estetică. Povestea, oricare ar fi ea, nu mai este nouă. Toate poveştile sunt spuse, iar cele uitate par inedite... Un poet în opera sa poate scrie versuri memorabile ( şi avem mulţi astfel de poeţi care au intrat anonimi în patrimoniul folcloristic ) însă puţini sunt aceia care vor avea un stil care să germineze peste veacuri. Iar opera lor la rândul ei să radieze în scriitura altor scriitori deopotrivă şi în cititor oricare ar fi acesta. Iată de ce, pot spune, cu certitudine, că Nicolae Stoie are versuri memorabile dar în ceea ce priveşte timbrul unic acesta nu se distinge. Stilul nu este germinativ. Sau, mai exact eu, Vasile Şelaru nu reuşesc să-l percep. Este limpede că Nicolae Stoie face parte din Istoria literaturii române... Atât şi nimic mai mult cu toate că autorul şi-ar fi dorit mai mult... (Arătaţi-mi mie un autor autentic care nu şi-ar dori mai mult). Opera sa poetică şi publicistică îl recomandă şi îl aşează în cronologie alfabetică, în Istoria literaturii române iar în ceea ce priveşte Istoria literaturii din Ţara Bârsei de la origini şi până în prezent ( în care, cu generozitate răsplătită cu brutalitate, am oferit un spaţiu şi sutelor de veleitari destinaţi memoriei locale în special pentru comunitatea braşoveană al cărui trecut a fost şters în perioada comunistă – în fapt războaiele sunt duse de soldaţi iar aceştia sunt reţinuţi doar sub formă de cifre însă în mod selectiv, îi reţine – parţial, pe cei care au gândit strategia luptei şi prin aceştia înţeleg scriitorii canonici), îl plasează între cei valoroşi dispersând cronologia alfabetică. Şi totuşi pentru a deveni un scriitor canonic este o altă cale... de abordare. Spun cu tristeţe : avem la Braşov, în cele aproape cinci secole de cultură scrisă, contribuţii importante la Istoria literaturii române însă scriitori care să şi producă literatură originală extrem de puţini aceştia putând fi număraţi pe degetele de la două mâini ( indiferent de etnie). În fapt, plasarea unui scriitor în spiritul unei literaturi (atenţie, în istoria acesteia este loc pentru toţi, repet chiar şi pentru veleitari de excepţie) depinde exclusiv de operă ; numai aceasta îi dă scriitorului aura pe care o merită şi în nici un caz critica speculativă dominată de un clasament al valorilor şi nu de selecţia acestora. Prin criticii de conjunctură, lipsiţi de profunzime intelectuală şi onestitate, literatura română actuală s-a dovedit a fi mai mult una de cumetrie dovedind astfel că este incapabilă să se convingă pe sine că este purtătoare de valori autentice consolidându-şi o poziţie marginală. În ceea ce priveşte mediul literar actual de la Braşov cu o altă ocazie.

VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL

VASILE ŞELARU DESPE „NOI_MI” – O FEREASTRĂ DESCHISĂ ÎNTR-UN POSIBIL ZID CULTURAL DE ATTILA AMBRUS, JÁNOS BALÁZS, ISTVÁN MIHÁLY, CSABO SZÁBO, ILONA SIMION, ATTILA TAMÁSI

Scriitorul, oricare ar fi acesta, trăieşte în şi prin spiritul limbii materne însă el nu poate exista numai în cultura acesteia în fapt se dăruie şi celorlalte culturi. Este, cum spunea Leo Frobenius, Paideumatic. Adică, scriitorul se adresează omului, acelui spirit interior ( teoria organică a culturii) care aparţine universalităţii. În fapt, sufletul nu este etnic. Astfel, şase scriitori maghiari ( aş putea să le spun poate unora şi secui, dar nu ştiu cum se revendică fiecare) publică o incitantă cărticică intitulată „Noi_Mi”, un titlu bilingv, româno-maghiar. Attila Ambrus ( cel prin grija şi bunăvoinţa căruia mi-a parvenit cartea, fapt care m-a bucurat nespus), deschide această mică antologie de proză-publicistică a scriitorilor maghiari din Transilvania : János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási întregesc lucrarea. Mărturisesc că am fost extrem de curios să citesc textele confraţilor maghiari deoarece extrem de rar mă întâlnesc cu spiritul acestora în plan literar. Mă interesa stilul scriitoricesc în primul rând şi poate mai puţin tematica... Însă, în mod surprinzător, plăcut, m-am întâlnit cu un stil viu, ieşit de cele mai multe ori din canoanele postmoderniste şi având fiecare autor o voce distinctă. Îi ştiam pe scriitorii maghiari cu simţul umorului, chiar satirici şi iată-i aşa, ieşiţi de sub uniforma de husari încrâncenaţi şi disciplinaţi după modelul habsburgic care pentru o bună bucată de vreme a dominat cultura maghiară. Sigur, am citit câţiva scriitori maghiari ( nu numai pe cei cu origini transilvănene între care Moldova Győrgy pe care îl devorasem cu sufletul la gură prin anii ’80, romanul „ Îngerul întunecat” mă fermecase... mai ales că prezenta Revoluţia din Ungaria din 1956...). Dar să nu deviez de la esenţă şi să mă opresc asupra celor şase scriitori maghiari, tineri şi plini de talent. Zic şi talent deoarece textele se citesc uşor, unele fiind scrise de autori în limba română altele traduse. Stilul este marcat de spiritul publicistic, dorinţa de senzaţional... care îşi pune amprenta în scriitura acestora. Însă am bănuiala că acest lucru l-au premeditat autorii antologaţi deoarece ei ştiu că fraza scurtă, limpede şi propoziţia simplă, percutantă dau un alt ritm textului şi apoi... urmează abordarea „senzaţionalului” cel care îl poate cutremura uşor pe cititorul slab de înger.
Attila Ambrus îşi împarte discursul publicistic, uşor eseistic, între psihologie şi sociologie, oferind date statistice şi atitudini cotidiene legate de percepţia maghiarului (şi nu numai) citadin, proprietar de apartament la bloc, János Balázs fizează cu memorialistica, Csabo Szabó cu istoria ( printre altele inventariază cu umor nevestele de origine maghiară ale Muşatinilor reuşind să-i maghiarizeze din condei şi pe moldoveni...), István Mihály un satiric care surprinde cu uşurinţă psihologia maghiarilor dar şi a spectatorului de film – amator de psiho-horror, Ilona Simion părunde în antropologie făcând şi o disecţie a basmului şi limbajului acestuia, iar Attila Tamási intospectează zona ştiinţifico-fantastică a celor care, cităm într-un fel, „ cu greu mai fac paşi cu Terra”. Desigur, temele în sine sunt pretexte pentru a transmite mesaje către cititor. Iar cei şase scriitori maghiari Attila Ambrus, János Balázs, István Mihály, Csabo Szabó, Ilona Simion, Attila Tamási reuşesc să convingă cititorul că există o problemă a „minoritarului” din Transilvania care poate fi depăşită doar dacă maghiarii şi românii (cititorii în acest caz), îşi păstrează nealterat spiritul umorului. Desigur, cu umor pot fi discutate şi chestiuni serioase ( autorii chiar o fac), care ne privesc deopotrivă pe toţi aceia care locuim aici, în spaţiul Transilvaniei ( şi nu numai) şi care înţelegem spiritul multicultural, etnic şi lingvistic nu cu toleranţă ci cu naturaleţea pe care o dă firescul. Căci, mă întreb, de ce să tolerez sau să fiu tolerat din moment ce aici, în Transilvania, suntem egali în spirit. Avem o istorie comună, avem nu de puţine ori necazuri dar şi bucurii comune şi ceea ce este şi mai important avem un pământ comun. Ba mai mult, era o vreme, în medievalitate, când şi cimitirele erau comune şi astfel oasele strămoşilor noştri stau laolaltă.
Volumul „ Noi_Mi” era o întreprindere necesară pentru cel care doreşte să ia contact cu literatura contemporană maghiară mai ales acum când astfel de iniţiative sunt extrem de rare ca să nu zic că aproape lipsesc din peisajul publicistic contemporan, mai exact par minuni în prezent în vreme ce, în trecut, aceste iniţiative făceau parte din firesc. Poate, încet, încet ne vom întoarce la normalitate, în fapt acesta este şi mesajul celor şase scriitori maghiari care tratează cu uşurinţă subiecte şi teme care i-ar face pe unii contemporani, români şi maghiari deopotrivă, să tresară. Eu nu pot decât să salut iniţiativa editurii „ Világhirnév” care şi-a asumat colecţia „Cobul Alb” în care a integrat şi această cărticică ( NOI_MI) ce deschide o fereastră în ceea ce riscăm să se transforme într-un nedorit dar posibil zid cultural, spre un spaţiu comun al acelor care îşi asumă transilvanismul concept care, din păcate, este înţeles destul de puţin, nu numai în mediul politic dar şi cel spiritual. Nu mai spun că, o antologie a şase scriitori români, contemporani, tradusă în limba maghiară, ar fi binevenită.