REFORMA CURRICULARĂ PRIVIND LITERATURA ROMÂNĂ
„LITERATURĂ ŞI CIVILIZAŢIE” – O PROPUNERE A FACULTĂŢII DE LITERE DE LA BRAŞOV DEMNĂ DE LUAT ÎN SEAMĂ...
„ Literatură şi civilizaţie” – scriitori români canonici şi reforma curriculară. O lucrare publicată în două volume, coordonată de către Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu ne atrage în mod special atenţia chiar dacă evenimentul editorial s-a produs în anul 2008.
O observaţie de bun simţ în ceea ce priveşte învăţământul actual şi metodele de lucru întâlnim la prof.dr. Caius Dobrescu : Din nefericire, şi după presupusa dezideologizarea a educaţiei, survenită după 1989, acest proces nu a încetat. Limba de lemn a conformismului naţional-comunist este treptat înlocuită cu o limbă de lemn a euro-conformismului, în spatele căreia tinde să se perpetueze indiferenţa sau confuzia în raport cu fundamentele civilizaţiei democratice... Orice teorie a acţiunii raţionale presupune clarificarea scopurilor, faţă de care evaluarea critică a mijloacelor cele mai eficiente reprezintă o implicaţie necesară. Însă astăzi „planul de lecţie” a devenit o carcasă goală. De aceea, noi considerăm că un demers autentic de reformă trebuie să plece dinspre înţelegerea şi asumarea mizelor intelectuale şi morale cele mai profunde pe care le presupune educaţia, în cazul de faţă, educaţia literară. ( Literatură şi civilizaţie, Braşov, 2008, pag. 8-9). Constatăm că în aceeaşi lucrare ( Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008), elaborată sub egida Univeristăţii „ Transilvania” – Braşov, Facultatea de litere, ni se propune un mod de interpretare a operei literare din perspectivă etică şi morală şi prea puţin o abordare estetică şi literar-istorică. Pentru Titu Maiorescu forma de evaluare dominantă era estetică... În acest caz eticul pus în evidenţă de adevăr, iar morala corelată cu frumosul... în fapt discutăm despre elemente care pot comune un anumit tip de estetic... Însă, urâtul nu exclude esteticul cum nici minciuna... Sigur, sunt şi multe alte elemente de filosofia artei care nu mai trebuie discutate deoarece acestea au fost disecate deja... Citind cu atenţie cele două volume ne-am permis sumare observaţii, cu menţiunea că iniţiativa Facultăţii de litere de la Braşov ar trebui supusă unei dezbateri publice... deoarece sunt puse în discuţie funcţii ale literaturii... eliminând predominanta funcţiei politice care până acum era pusă în discuţie...
Astfel, un grup de profesori de la Facultatea de litere, Univ. Transilvania, propune un alt mod de abordare interpretativă a literaturii... Spre exemplu, la un moment dat, în cadrul analizei „ Pe lângă plopii fără soţ” de M. Eminescu, prof. dr. Caius Dobrescu propune elevilor şi răspunsul la întrebarea : De ce numărul divorţurilor a crescut vertiginos în a doua jumătate a secolului XX, în toate societăţile europene ? (Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008, vol. I, pag. 84). În fapt, solicitând repondentului o analiză (psiho)sociologică, sau după analiza textului caragelian „ Moşii”, lect. univ. dr. Ana Ene propune : Pornind de la elementul cine, ce... din schiţa lui Caragiale, construiţi o ştire de presă. ( vol. I, pag. 126). Sau, într-o altă situaţie, cel cinematografic. Conf. univ. dr. Ruxandra Ivăncescu propune repondentului, după analiza unui fragment din „Nunta domniţei Ruxandra” de M. Sadoveanu, să scrie scenariul unui film în care sunteţi protagonişti ai unei călători în timp. ( vol. II, pag. 172). Ca şi cum, tehnica scrierii scenariului de film ar fi la îndemâna cursantului de la un liceu ( fie chiar şi de cultură generală). Acesta ar trebui să cunoască limbajul tehnic al vizualizării imaginii prin camera de luat vederi, utilizând expresii gen : travling, prim plan, focalizare... Doar din cele trei exemple, constatăm că un cursant de la liceu, poate fi şi specialist în psihosociologie, jurnalistică, cinematografie... ( om bun la toate). Oare nu-i prea mult?! Este liceul forma de învăţământ care oferă cultura generală iar facultatea doar o formă de învăţământ profesională... Oare în sistemul de învăţământ au fost clarificate scopurile predării literaturii ?! Oare cursantul nu ar trebui să se priceapă foarte bine doar la literatură... istorie literară, istoria limbii, gramatică şi tot ce ţine de acest domeniu atunci când învaţă literatură iar acesta să nu se mai substituie altor materii ? Lăsăm doar aceste trei exemple, luate aleatoriu din cele două volume, Literatură şi civilizaţie – scriitori români canonici şi reforma curriculară, Braşov, 2008, ca modele de reflexie înspre viitorul pedagogic al literaturii... ( În ceea ce priveşte reforma curriculară în învăţământ, Ovid Denuşianu cerea în anul 1910, la deschiderea cursurilor de la Facultatea de litere, judecarea actualităţii literare... )...
Sunt numeroase şi situaţiile când cursanţilor de liceu li se solicită şi analize de natură estetică. „ Raportându-vă la estetica romantică, analizaţi aspecte romantice din poemul Mureşianu” ( vol. I, pag. 73, Ovidiu Moceanu). Însă nu reuşim să înţelegem de ce profesorii utilizează pentru formularea întrebărilor, atenţie, în cadrul unei „ lecţii de limba română” şi termeni din limbajul criticii americane, gen : identificaţi şi notaţi prin brainstorming - termen consacrat şi în pedagogie (vol.II, pag. 12, Rodica Ilie), din perspectiva lui „showing” ca mod de reprezentare dramatică... (vol. II, pag. 99, Virgil Borcan), desigur showing preluat din critica americană şi netradus ca arătând ca şi telling ( spunând) şi, un alt exemplu : Nicolae Manolescu vede, în personajul Mara, o „businesswoman”. ( vol. I, pag. 161, Andreea Petre). Nu se mai poate spune în româneşte, dezbatere colectivă, arătând, om de afaceri... ş.a.m.d.... deoarece, spun unii, tendinţa (trendul, ar spune anglofilul) actual al tinerilor este de a se exprima cât mai mult în limba engleză. Iată cum comentează astfel de situaţii Sextil Puşcariu: Neologismul e adesea introdus în limbă din comoditate. Cărturarilor, care sunt de obicei bilingvi, cuvântul din altă limbă le vine uneori mai iute în minte decât cel autohton. Fără să caute echivalentul în tezaurul lexical al limbii materne, ei iau pe cel străin. Cei ce întrebuinţează neologismul din comoditate sau din snobism fac să se atrofieze puterea creatoare a limbii. Neologismul e ca împrumutul extern, absolut necesar în epoci de mari prefaceri ; dar pentru ca împrumutul să fie folositor, el trebuie să fie întrebuninţat spre punerea în valoare a bogăţiei naţionale ( Sextil Puşcariu, Limba română, Bucureşti, 1976, pag. 397-398). În fapt, folosirea neologismului este dată de cunoaşterea semanticii cuvântului ce nu îşi găseşte rezonanţă în limba în care este utilizat... Însă, chestiunea neologismelor în limba română este o cutumă a literaturii române încă din vremea lui I.H. Rădulescu care semnala într-un articol critic : Prin urmare, vrând a ne cultiva limba, trebuie a o curăţi cât se va putea de streinismi şi provincialismi şi a lăsa caracteristicele ei prin care va putea deveni o limbă cultivată română, iar nu un gerg latin, nici un gerg provincial. Orice vom face, limba nu poate scăpa de tot de a nu avea semnele istorice ce învederează revoluţiunile prin care a trecut ca să devie o limbă cultă. ( I.H. Rădulescu, Critica literară, Bucureşti, 1979, pag. 498 ). Din păcate, limba română „împodobită cu străinisme” riscă se se provincializeze tot mai mult.
Dacă vrem o reformă curriculară în învăţământ atunci e musai, cu zicem noi ardelenii, să ne dorim şi o altă mentalitate în ceea ce-l priveşte pe cadrul didactic. Acesta trebuie să se hotărască : rămâne dascăl sau devine profesor. Dar despre această chestiune cu un alt prilej...
joi, 18 martie 2010
vineri, 12 martie 2010
SUPRAVIEŢUIM CĂ SUNTEM... CURVE DE MICI
SUPRAVIEŢUIM CĂ SUNTEM... CURVE DE MICI
În anul 1189, când Frederic Barbarossa (împărat bizantin), trecând munţii Balcani s-a luptat cu o mare oaste sârbească. Aflăm că sârbii au avut ca aliaţi aproximativ 40.000 de arcaşi vlahi şi romanici... Un alt document, din anul 1210, al regelui Ungariei, Andrei al II-lea, solicită de la olaci trimiterea unor trupe de arcaşi...
... Ce am înţelege de aici... că olacii (olahii) sau vlahii, ar fi fost arcaşi... Şi cred acest lucru. Îmi imaginez că românii erau păstori şi se apărau cu arcul cu săgeţi împotriva fiarelor şi tâlharilor... Erau arcaşi dar nu războinici. Nu luptători cu sabia, gata să-şi înfrunte inamicul faţă în faţă... Pitulaţi după câte ceva aruncau săgeţi înspre presupuşii inamici. Războinicii i-au considerat pe arcaşi curve ( parţii – popor iranian, erau şi mai curve decât noi deoarece ăştia trăgeau din galopul calului prefăcându-se că fug ). Rar s-a întâmplat ca arcaşii să rămână pe câmpul de luptă şi să se bată cu sabia... ( La Mărăşeşti a fost altceva. Mâncase oastea prea mult harbuz şi stătea cu pantalonii în vene ... iar nemţii nu se aşteptau să mai găsească supravieţuitori după un atac nimicitor de artilerie. Ăia de au apucat să-şi tragă izmele au opus rezistenţă doar din disperare şi nu din... eroism).
Cred că şi acum, la începutul secolului XXI, am rămas un fel de arcaşi. Stăm pitulaţi, după unii şi alţii şi de acolo trimitem săgeţi... Tot felul de săgeţi. De la calomnii (calomniază, calomniază că tot rămâne ceva... ) până la înjurături spuse de-a dreptul în faţă. Că de, sudalma e o apucătură tot veche şi care tot de la vite ni se trage... că doar tot noi, românii, am fost în special crescători de animale şi prea puţin agricultori... Am rămas doar palavragii de ocazie deoarece nu avem vână să adoptăm o atitudine clară, dinstinctă... De, furişatul prin viaţă şi trasul cu arcul ne-a ajutat să supravieţuim în mod miraculor aici, tot într-un arc - cel al Munţilor Carpaţi... ( şi uite aşa, nu suntem frate numai cu codrul ci şi cu arcul... Carpatic). Şi aş încheia apoteotic, gen Caragiale : suntem laşi fraţilor încă din faşă şi nunumai, curve - atitudinea curvească a făcut ca noi să supravieţuim în Istorie... Numai minţind despre noi, inventându-ne trecutul face ca astăzi să mimăm viaţă, să mimăm că instituţiile statului sunt funcţionale, că actul literar este unul autentic şi original ... Fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la un moment firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei : că, în lupta între civilizaţia adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea dar niciodată adevărul (Titu Maiorescu ). Au trecut aproape 120 de ani de când au fost scrise aceste cuvinte şi iată că naţiunea nu s-a nimicit. Şi nici nu ne vom nimici deoarece Dumnezeul naţiunilor ne ţine spre a ne da exemplu altor naţiuni : Dacă faceţi ca ei, ca ei veţi ajunge... nu veţi avea cultură, deci am să vă las fără infrastructură. Şi iată, astfel am răspuns şi lui Andrei Mureşanu care se întreba de ce suntem aşa rămaşi în urmă.
În anul 1189, când Frederic Barbarossa (împărat bizantin), trecând munţii Balcani s-a luptat cu o mare oaste sârbească. Aflăm că sârbii au avut ca aliaţi aproximativ 40.000 de arcaşi vlahi şi romanici... Un alt document, din anul 1210, al regelui Ungariei, Andrei al II-lea, solicită de la olaci trimiterea unor trupe de arcaşi...
... Ce am înţelege de aici... că olacii (olahii) sau vlahii, ar fi fost arcaşi... Şi cred acest lucru. Îmi imaginez că românii erau păstori şi se apărau cu arcul cu săgeţi împotriva fiarelor şi tâlharilor... Erau arcaşi dar nu războinici. Nu luptători cu sabia, gata să-şi înfrunte inamicul faţă în faţă... Pitulaţi după câte ceva aruncau săgeţi înspre presupuşii inamici. Războinicii i-au considerat pe arcaşi curve ( parţii – popor iranian, erau şi mai curve decât noi deoarece ăştia trăgeau din galopul calului prefăcându-se că fug ). Rar s-a întâmplat ca arcaşii să rămână pe câmpul de luptă şi să se bată cu sabia... ( La Mărăşeşti a fost altceva. Mâncase oastea prea mult harbuz şi stătea cu pantalonii în vene ... iar nemţii nu se aşteptau să mai găsească supravieţuitori după un atac nimicitor de artilerie. Ăia de au apucat să-şi tragă izmele au opus rezistenţă doar din disperare şi nu din... eroism).
Cred că şi acum, la începutul secolului XXI, am rămas un fel de arcaşi. Stăm pitulaţi, după unii şi alţii şi de acolo trimitem săgeţi... Tot felul de săgeţi. De la calomnii (calomniază, calomniază că tot rămâne ceva... ) până la înjurături spuse de-a dreptul în faţă. Că de, sudalma e o apucătură tot veche şi care tot de la vite ni se trage... că doar tot noi, românii, am fost în special crescători de animale şi prea puţin agricultori... Am rămas doar palavragii de ocazie deoarece nu avem vână să adoptăm o atitudine clară, dinstinctă... De, furişatul prin viaţă şi trasul cu arcul ne-a ajutat să supravieţuim în mod miraculor aici, tot într-un arc - cel al Munţilor Carpaţi... ( şi uite aşa, nu suntem frate numai cu codrul ci şi cu arcul... Carpatic). Şi aş încheia apoteotic, gen Caragiale : suntem laşi fraţilor încă din faşă şi nunumai, curve - atitudinea curvească a făcut ca noi să supravieţuim în Istorie... Numai minţind despre noi, inventându-ne trecutul face ca astăzi să mimăm viaţă, să mimăm că instituţiile statului sunt funcţionale, că actul literar este unul autentic şi original ... Fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la un moment firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei : că, în lupta între civilizaţia adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea dar niciodată adevărul (Titu Maiorescu ). Au trecut aproape 120 de ani de când au fost scrise aceste cuvinte şi iată că naţiunea nu s-a nimicit. Şi nici nu ne vom nimici deoarece Dumnezeul naţiunilor ne ţine spre a ne da exemplu altor naţiuni : Dacă faceţi ca ei, ca ei veţi ajunge... nu veţi avea cultură, deci am să vă las fără infrastructură. Şi iată, astfel am răspuns şi lui Andrei Mureşanu care se întreba de ce suntem aşa rămaşi în urmă.
joi, 15 octombrie 2009
IOAN URSAN – ... SUB „ SEMNUL DE ARIPĂ”, UN DEBUT CÂT O ANTOLOGIE DE AUTOR...
IOAN URSAN – ... SUB „ SEMNUL DE ARIPĂ”, UN DEBUT CÂT O ANTOLOGIE DE AUTOR...
Ioan Ursan debutează destul de târziu, la 55 de ani, când iată, este şi bunic... „ părul şi mustăţile mi-au albit. Şi mi-au căzut şi dinţii. În schimb, neştirbite mi-au rămas visele” mărturiseşte acesta în deschiderea volumlui de poezie „ Semnul de aripă” ( Braşov, 2009). Un volum consistent, având 167 de pagini... în care poetul caută să afle dintru început „meşteşugul poeziei”, un fel de ars poetica ; mi-ai spus / tu nu eşti pasăre / eşti cheie franceză / cheie franceză eşti / te strângi şi te desfaci/ ca o aripă/ tu nu eşti / pasăre // cheie franceză eşti şi / trusă de scule / pentru a meşteşugi Poezia / precum Brâncuşi Infinitul / asta eşti tu /repet / nu eşti pasăre. Poezia ar fi putut foarte bine să se sfârşească aici, însă autorul continuă într-un registru cotidian, intrând în monolog : mi-ai spus / hai, lasă-mă / nici măcar nu mă / numesc Nicolae Diaconu / pentru ca lutul /Ţăran să fie / /nici măcar Nicolae Diaconu / eu n-aş putea fi / ţi-am spus / te rog, ia cheia franceză /şi trusa de scule care eşti / te rog, trudeşte la Cuvânt / te aşteaptă în Eternitatea Morţii / Meşterul Poeziei... Iată, două poezii întruna singură. Cine să fie Nicolae Diaconu?! Nu, nu este vorba de diaconii ( cântăreţii de strană) de odinioară consideraţi a fi şi scriitori ci un meşter popular, un artist lucrător însă acesta „poet” în lut... Căutăm să aflăm şi „ cheia” cheii franceze la care autorul face referire... probabil şi la subtilul său gust înspre poezia franceză... ( dar şi la renumitul apetit pentru dragoste al acesteia...)... Poetul strecoară subtile sugestii de erotism, un ertotism sub voal ( te strângi şi te desfaci / ca o aripă – versuri ce transpun voluptatea fără a defini şi carnea acesteia...). Îşi păstrează tonul poetic uşor postmodernist şi în „ Bătrân vagabond”, un fel de autoportret de „arlechin” cu început pictural, în tonuri vi şi puţin autoironic (sunt un bătrân vagabond /cu tabieturi şi mentalităţi /învechite,/ fumez ţigări Carpaţi – din patriotism - /cu sipcă de lemn / beau bere la halbă / şi cafeaua cât mai mare, cât mai tare /şi absolut fără zahăr... poezia curge frumos, „îmi hrănesc pruncii / cu versuri din Nichita Stănescu...” Abandonează imaginea idilică a existenţie spre coronica social-politică :am schimbat / -mereu în pierdere- / vreo trei-patru şefi de stat, /... ştiam că va exploda preţul benzinei... bânuian că vor creşte dobânzile la bănci... ca în cele din urmă autorul să-l aducă”vorba” de vânzările lui Iuda / din ce în ce mai ieftine ( şi dacă ar fi fost mai scumpe ?! Care-i hazul... aici nu înţeleg !!!) ca în final să tragă concluzia că este „un bătrân vagabond”. Un sentimental, ironic, autoironic sau romantic pur : Noi doi mai pribegeam aiurea / Pe undeva ne primeneam în vis / Ca-ntr-o-mplinire ne-nplinea pădurea / Când eu în cântec te-am ucis... ( Flori de vişin, pag. 143), sau Credeai că dimineţile se desfac / petalele trandafir / aşa îmi spunei / ”nu laptele Căii Lacteee – îţi spun- / nu acel lapte mama mi-a dat, / ci laptele florii de păpădie / şi-ntoarcerea de la deochi / mi-a dat mama... ( poetul nu va mai „închide” ghilimelele, deci nici noi...) ... de aici acesta alunecă spre „nostalgia” versului stănescian : eu las acum efemera-mi urmă/ al efemerei mele tălpi pe /efemera zăpadă / tu laşi perenul sărut / pe buzele mele doritoare de /catifeaua buzelor tale... ( Uitat sărut, pag. 155). Ioan Ursan nu poate scrie o singură poezie şi astfel „înnoadă”, cel puţin două deoarece îşi doreşte şi un alt mesaj... o emoţie mai grea decât cea dată de început... Adunând mai multe poezii, în fond scrie demult poezie, schimbă tonurile amalgamând astfel unitatea volumului de poezie. Este asemeni unui muzician care îşi schimbă intrumentul la care cântă, vrea mai mult decât un ritm, îşi doreşte un concert poetic, mânat de o sesibilitate cumplită şi zbuciumată în acelaşi timp. Ioan Ursan este omul orchestră, deoarece volumul „Semnul de aripă” nu este o carte de debut ci o... antologie de autor... Poeziile lui Ioan Urasan, în ciuda „inegalităţilor” şi-a rimei facile îşi păstrează precum o bancnotă autentică „firul” de argint ... în acest caz, fiind vorba de romantism... de un perpetuu lirism... Şi poate mai bine aşa, pentru poezie dar şi pentru Ioan Ursan un romantic „întârziat”. Nu un postmodernist care să-şi construiască un adevărat „stil” din beţia de cuvinte. Poezia lui Ioan Ursan nu este nici rurală nici urbană. Este un elegiac. Un romantic cu versurile alese... „meşteşugit”, cu sânge de menestrel „Mânie, când câinii vor prinde-n nări / Miros de fecioară pierdută,/ Se va întoarce / Printre păianjeni şi molii bătrâne / În vechiul ei loc, pe trepideul de ceară...”„cerşindu-şi Madona” ... ( Madona furată, pag. 89). Însă „ menestrelul” I. Ursan nu de puţine ori este şi lapidar, dintr-o prea multă şlefuire a versului. Astfel, dispar reguli elementare de cromatică fonetică :...aşa cum / cu de la sine putere...//...aşa cum / cu numai simbolul de zbor... ( Tot aşa, pag.37) putând să evite cu uşurinţă cum-cu... De asemenea, poetul se pierde în enunţuri pur prozaice... suntem siguri că a distrus rima intenţionat însă a aplatizat complet poezia... transformând versul în propoziţie, enunţ... prea „alb”... Şi acum dacă m-ai asculta/ lasă pleoapa ochiului să se zbată ; nu e prea târziu, deloc nu-i târziu ! ( Inventar incomplet, pag.40). Repetiţia de la sfârşit nu îşi atinge scopul şi nu reuşeşte să transmită acel fior de care este capabil poetul nu de puţine ori. Însă, ceea ce este de remarcat cu adevărat la Ioan Ursan se află în primele sale poezii, cele care deschid... semnul de aripă în care versul are o prespeţime ce îl particularizează. Poeziile sale, faţă de cele ale multor pretinşi poeţi cu legitimaţie, sunt curăţate de „balast” de acele cuvinte şi versuri care nu fac decât să reducă din efectul pe care o poezie îl are asupra cititorului. I. Ursan a învăţat/ştie că metafora trebuie bine dozată, că rima şi ritmul nu de fiecare dată generează poezie... În conţinutul poeziei se simte un echilibru de stil care mă îndreptăţeşte să afirm că a reuşit să facă astfel ca toate poeziile sale să devină o carte, fapt întâlnit tot mai rar la poeţii generaţiei sale, debutaţi editorial după 1990... Ioan Ursan este un poet „altfel” şi poate din această cauză îşi va atrage multe antipatii „colegiale”... mai ales că cele două cărţi ale sale sunt tipărite la editura subsemnatului ( Vasile Şelaru) autor al „ Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...” – fiind un critic exigent al fenomenului literar actual din Ţara Bârsei şi nu numai... care nu face rabat nici de la morală şi nici de la estetică...
Este necesar să spun că, Ioan Ursan ar fi trebuit demult să debuteze în urmă cu cel puţin treizeci de ani... însă, atunci trăiam o altă epocă, atunci şi poetul scria într-un alt „stil” ( Cânta România... îşi tapetase pereţii cu diplome „de poet” al Cântării...). Totuşi, nu va abandona rima, simplă, deoarece, într-o plachetă de data aceasta - „Poezii pentru copii”, ne relevă un suflet de copil ( când nu mai suntem copii, suntem deja morţi avea să scrie Herbert Read în eseul „ Educaţia prin artă” ). Ioan Ursan scrie în stilul lui Şt. O. Iosif poate cu dorinţa de a-i continua „cântările” : Simt că vine primăvara/ Iarna-şi dă cojocul jos,/ Soarele îmbracă ţara/ C-un covor verde, frumos/...sau Mama este brutăriţă /Face pâine la cuptor / Eu voi fi o doctoriţă / Frate-meu va fi sudor. În mod special vom remarca rima cinstit / ciuntit atât de actuală pildă - dată vremurilor de acum şi dintodeauna... Versurile lui Ioan Ursan destinate copiilor nu se remarcă prin orginalitate însă acurateţea şi limpezimea acestora sunt cu adevărat pe înţelesul copiilor şi trebuie să recunoaştem că abordarea acestui gen de literatură nu este la îndemâna oricui... Atât volumul de vesuri cât şi placheta sunt ilustrate de Mircea Codleanu – un grafician discret dar de excepţie, peniţa acestuia atrage atenţia prin linii poematice sugerând seducătoare umbre înnobilându-se firesc cu timbrul versurilor.
Pentru Ioan Ursan – poetul ( eu voi spune scriitorul deoarece ştiu că scrie şi proză, şi apoi este şi un bun gazetar, la nevoie un iscusit pamfletar deoarece simţul umorului nu l-a părăsit niciodată), va fi destul de greu să se facă remarcat de către criticii literari... precupaţi de isterii literare ( după cum scrie şi I.U. într-un vers...) care nu îi vor putea înţelege nici debutul târziu nici faptul că acesta este din... Cristian ( ei, iată, am comis-o şi eu , pelicanul sau babiţa... ). Între poeţii braşoveni, Ioan Ursan se particularizează prin tonalitate de aceia şi este de remarcat, un început de bun augur... Rămâne de văzut ce va mai scrie... Porţile literaturii i-au fost deschise dintodeauna...
Ioan Ursan debutează destul de târziu, la 55 de ani, când iată, este şi bunic... „ părul şi mustăţile mi-au albit. Şi mi-au căzut şi dinţii. În schimb, neştirbite mi-au rămas visele” mărturiseşte acesta în deschiderea volumlui de poezie „ Semnul de aripă” ( Braşov, 2009). Un volum consistent, având 167 de pagini... în care poetul caută să afle dintru început „meşteşugul poeziei”, un fel de ars poetica ; mi-ai spus / tu nu eşti pasăre / eşti cheie franceză / cheie franceză eşti / te strângi şi te desfaci/ ca o aripă/ tu nu eşti / pasăre // cheie franceză eşti şi / trusă de scule / pentru a meşteşugi Poezia / precum Brâncuşi Infinitul / asta eşti tu /repet / nu eşti pasăre. Poezia ar fi putut foarte bine să se sfârşească aici, însă autorul continuă într-un registru cotidian, intrând în monolog : mi-ai spus / hai, lasă-mă / nici măcar nu mă / numesc Nicolae Diaconu / pentru ca lutul /Ţăran să fie / /nici măcar Nicolae Diaconu / eu n-aş putea fi / ţi-am spus / te rog, ia cheia franceză /şi trusa de scule care eşti / te rog, trudeşte la Cuvânt / te aşteaptă în Eternitatea Morţii / Meşterul Poeziei... Iată, două poezii întruna singură. Cine să fie Nicolae Diaconu?! Nu, nu este vorba de diaconii ( cântăreţii de strană) de odinioară consideraţi a fi şi scriitori ci un meşter popular, un artist lucrător însă acesta „poet” în lut... Căutăm să aflăm şi „ cheia” cheii franceze la care autorul face referire... probabil şi la subtilul său gust înspre poezia franceză... ( dar şi la renumitul apetit pentru dragoste al acesteia...)... Poetul strecoară subtile sugestii de erotism, un ertotism sub voal ( te strângi şi te desfaci / ca o aripă – versuri ce transpun voluptatea fără a defini şi carnea acesteia...). Îşi păstrează tonul poetic uşor postmodernist şi în „ Bătrân vagabond”, un fel de autoportret de „arlechin” cu început pictural, în tonuri vi şi puţin autoironic (sunt un bătrân vagabond /cu tabieturi şi mentalităţi /învechite,/ fumez ţigări Carpaţi – din patriotism - /cu sipcă de lemn / beau bere la halbă / şi cafeaua cât mai mare, cât mai tare /şi absolut fără zahăr... poezia curge frumos, „îmi hrănesc pruncii / cu versuri din Nichita Stănescu...” Abandonează imaginea idilică a existenţie spre coronica social-politică :am schimbat / -mereu în pierdere- / vreo trei-patru şefi de stat, /... ştiam că va exploda preţul benzinei... bânuian că vor creşte dobânzile la bănci... ca în cele din urmă autorul să-l aducă”vorba” de vânzările lui Iuda / din ce în ce mai ieftine ( şi dacă ar fi fost mai scumpe ?! Care-i hazul... aici nu înţeleg !!!) ca în final să tragă concluzia că este „un bătrân vagabond”. Un sentimental, ironic, autoironic sau romantic pur : Noi doi mai pribegeam aiurea / Pe undeva ne primeneam în vis / Ca-ntr-o-mplinire ne-nplinea pădurea / Când eu în cântec te-am ucis... ( Flori de vişin, pag. 143), sau Credeai că dimineţile se desfac / petalele trandafir / aşa îmi spunei / ”nu laptele Căii Lacteee – îţi spun- / nu acel lapte mama mi-a dat, / ci laptele florii de păpădie / şi-ntoarcerea de la deochi / mi-a dat mama... ( poetul nu va mai „închide” ghilimelele, deci nici noi...) ... de aici acesta alunecă spre „nostalgia” versului stănescian : eu las acum efemera-mi urmă/ al efemerei mele tălpi pe /efemera zăpadă / tu laşi perenul sărut / pe buzele mele doritoare de /catifeaua buzelor tale... ( Uitat sărut, pag. 155). Ioan Ursan nu poate scrie o singură poezie şi astfel „înnoadă”, cel puţin două deoarece îşi doreşte şi un alt mesaj... o emoţie mai grea decât cea dată de început... Adunând mai multe poezii, în fond scrie demult poezie, schimbă tonurile amalgamând astfel unitatea volumului de poezie. Este asemeni unui muzician care îşi schimbă intrumentul la care cântă, vrea mai mult decât un ritm, îşi doreşte un concert poetic, mânat de o sesibilitate cumplită şi zbuciumată în acelaşi timp. Ioan Ursan este omul orchestră, deoarece volumul „Semnul de aripă” nu este o carte de debut ci o... antologie de autor... Poeziile lui Ioan Urasan, în ciuda „inegalităţilor” şi-a rimei facile îşi păstrează precum o bancnotă autentică „firul” de argint ... în acest caz, fiind vorba de romantism... de un perpetuu lirism... Şi poate mai bine aşa, pentru poezie dar şi pentru Ioan Ursan un romantic „întârziat”. Nu un postmodernist care să-şi construiască un adevărat „stil” din beţia de cuvinte. Poezia lui Ioan Ursan nu este nici rurală nici urbană. Este un elegiac. Un romantic cu versurile alese... „meşteşugit”, cu sânge de menestrel „Mânie, când câinii vor prinde-n nări / Miros de fecioară pierdută,/ Se va întoarce / Printre păianjeni şi molii bătrâne / În vechiul ei loc, pe trepideul de ceară...”„cerşindu-şi Madona” ... ( Madona furată, pag. 89). Însă „ menestrelul” I. Ursan nu de puţine ori este şi lapidar, dintr-o prea multă şlefuire a versului. Astfel, dispar reguli elementare de cromatică fonetică :...aşa cum / cu de la sine putere...//...aşa cum / cu numai simbolul de zbor... ( Tot aşa, pag.37) putând să evite cu uşurinţă cum-cu... De asemenea, poetul se pierde în enunţuri pur prozaice... suntem siguri că a distrus rima intenţionat însă a aplatizat complet poezia... transformând versul în propoziţie, enunţ... prea „alb”... Şi acum dacă m-ai asculta/ lasă pleoapa ochiului să se zbată ; nu e prea târziu, deloc nu-i târziu ! ( Inventar incomplet, pag.40). Repetiţia de la sfârşit nu îşi atinge scopul şi nu reuşeşte să transmită acel fior de care este capabil poetul nu de puţine ori. Însă, ceea ce este de remarcat cu adevărat la Ioan Ursan se află în primele sale poezii, cele care deschid... semnul de aripă în care versul are o prespeţime ce îl particularizează. Poeziile sale, faţă de cele ale multor pretinşi poeţi cu legitimaţie, sunt curăţate de „balast” de acele cuvinte şi versuri care nu fac decât să reducă din efectul pe care o poezie îl are asupra cititorului. I. Ursan a învăţat/ştie că metafora trebuie bine dozată, că rima şi ritmul nu de fiecare dată generează poezie... În conţinutul poeziei se simte un echilibru de stil care mă îndreptăţeşte să afirm că a reuşit să facă astfel ca toate poeziile sale să devină o carte, fapt întâlnit tot mai rar la poeţii generaţiei sale, debutaţi editorial după 1990... Ioan Ursan este un poet „altfel” şi poate din această cauză îşi va atrage multe antipatii „colegiale”... mai ales că cele două cărţi ale sale sunt tipărite la editura subsemnatului ( Vasile Şelaru) autor al „ Dicţionarului scriitorilor şi veleitarilor braşoveni...” – fiind un critic exigent al fenomenului literar actual din Ţara Bârsei şi nu numai... care nu face rabat nici de la morală şi nici de la estetică...
Este necesar să spun că, Ioan Ursan ar fi trebuit demult să debuteze în urmă cu cel puţin treizeci de ani... însă, atunci trăiam o altă epocă, atunci şi poetul scria într-un alt „stil” ( Cânta România... îşi tapetase pereţii cu diplome „de poet” al Cântării...). Totuşi, nu va abandona rima, simplă, deoarece, într-o plachetă de data aceasta - „Poezii pentru copii”, ne relevă un suflet de copil ( când nu mai suntem copii, suntem deja morţi avea să scrie Herbert Read în eseul „ Educaţia prin artă” ). Ioan Ursan scrie în stilul lui Şt. O. Iosif poate cu dorinţa de a-i continua „cântările” : Simt că vine primăvara/ Iarna-şi dă cojocul jos,/ Soarele îmbracă ţara/ C-un covor verde, frumos/...sau Mama este brutăriţă /Face pâine la cuptor / Eu voi fi o doctoriţă / Frate-meu va fi sudor. În mod special vom remarca rima cinstit / ciuntit atât de actuală pildă - dată vremurilor de acum şi dintodeauna... Versurile lui Ioan Ursan destinate copiilor nu se remarcă prin orginalitate însă acurateţea şi limpezimea acestora sunt cu adevărat pe înţelesul copiilor şi trebuie să recunoaştem că abordarea acestui gen de literatură nu este la îndemâna oricui... Atât volumul de vesuri cât şi placheta sunt ilustrate de Mircea Codleanu – un grafician discret dar de excepţie, peniţa acestuia atrage atenţia prin linii poematice sugerând seducătoare umbre înnobilându-se firesc cu timbrul versurilor.
Pentru Ioan Ursan – poetul ( eu voi spune scriitorul deoarece ştiu că scrie şi proză, şi apoi este şi un bun gazetar, la nevoie un iscusit pamfletar deoarece simţul umorului nu l-a părăsit niciodată), va fi destul de greu să se facă remarcat de către criticii literari... precupaţi de isterii literare ( după cum scrie şi I.U. într-un vers...) care nu îi vor putea înţelege nici debutul târziu nici faptul că acesta este din... Cristian ( ei, iată, am comis-o şi eu , pelicanul sau babiţa... ). Între poeţii braşoveni, Ioan Ursan se particularizează prin tonalitate de aceia şi este de remarcat, un început de bun augur... Rămâne de văzut ce va mai scrie... Porţile literaturii i-au fost deschise dintodeauna...
miercuri, 20 mai 2009
VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIM
VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIMAL...
X O dilemă : de ce oare domnul Manolescu nu ne spune întregul nume al boierului Neacşu...
X Canoanele care răstălmăcesc literatura... după cheful unui comando critic mânat de dorinţa de a proteja mediocritatea şi veleitarismul.
De la o vreme tot răsfoiesc şi citesc „ Istoria critică a literaturii române” a domnului profesor Nicolae Manolescu – se întâmplă astfel deoarece nu mi-am propus să o citesc din scoarţă în scoaţă aşa cum am procedat cândva bunăoară cu „ Biblia”. Pentru mine cartea domnului Manolescu este o lectură de delectare... o parcurg cu savoare gustând din text cu grijă aşa cum fac uneori cu un vin bun din care sorb câte puţin în speranţa că nu se va mai isprăvi licoarea. Din acest motiv şi observaţiile ce urmează. Evident este cartea unui mare cronicar literar şi prea puţin a unui critic literar. Poate Istoria recenzată a literaturii române ar fi fost un titlu mult mai potrivit. O sugestie doar. Îi aştept pe detractorii „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor...” să scrie despre „ caracterul ştiinţific al Istoriei domnului Manolescu...” să publice articole semidocte în Gazeta de Transilvania ori în Astra scriitorului Doru Munteanu. Desigur, fiind lipsiţi de caracter nu vor avea un astfel de curaj intelectual. Dar vai, am amintit de Doru Munteanu şi numele acestuia nu este nominalizat nici măcar la paginile de dicţionar al Istoriei manolesciene cu toate că este preşedintele filialei USR – Braşov (s-a pozat când a stat cu cartea întinsă la autograf printre tinerii învăţăcei ai lui Bodiu, precum un peţifelnic literar ) ... aştept ca, într-un gest de demnitate şi onoare dacă dispune de astfel de simţăminte nobile, să îşi prezinte demisia şi scuze publice deoarece i s-a încredinţat o plălărie prea mare ... de două ori. Odată prin propunerea mea ( Vasile Şelaru ) la şefia filialei Scriitorilor braşoveni – îmi asum greşeala şi o regret, şi apoi prin păparea (tocarea, rispirea ş.a.m.d. ) fără de folos a banilor publici oferiţi cu naivitate asumată de către Consiliul Judeţean Braşov.
Însă, mă întorc la chestiune...Istoria... domnului Manolescu. Acesta acordă mari spaţii criticilor literari şi cronicarilor – în sensul celor care se îndeleptnicesc cu recenziile de carte... între care şi Ion Chinezu (1894 – 1966 ) un reputat recenzor ardelean. Domnul Manolescu uită să ne spună că Ion Chinezu era un strălucit cunoscător şi traducător al literaturii maghiare, un spirit european multicultural specific doar scriitorilor din Transilvania dar lipsit de operă... are în schimb o bogată activitate publicistică. Aflăm totuşi de recenziile privind cărţile scriitorilor maghiari strânse în volum chiar de către autor şi publicate în 1930, şi faptul că a fost recuperat formal de către I. Negoiţescu prin publicarea în anul 1969 a unei cărţi, Pagini de critică.... Sigur, semnalez un aspect minor şi poate, cu sinceritate afirm, lipsit de importanţă în economia cărţii ( cu puţin peste1500 de pagini)...
Însă trebuie să se hotărască domnul Nicolae Manolescu ce este cu revizuirea valorilor literaturii de după 1989 ... Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care nu a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „ Marin Preda şi mitul omului nou ”... ( Istoria... pag. 950 )...
După 1989 s-a întâmplat, din contra, dar tot ca urmare a unor astfel de confuzii, să fie decanonizaţi autori realişti, care plătiseră un preţ mai mare sau mai mic pentru adevărul operelor lor, şi propuşi cu mare stăruinţă în locul lor autorii aceloraşi ficţiuni non- politice, care nu erau neapărat superioare, dar nu plătiseră – nu trebuiseră să plătească vreun preţ. Cea din urmă şi cea mai puternică agresiune contra criticii şi istoriei literare se produce tocamai când toată lumea nutrea speranţa întoarcerii definitive a criticului şi a istoricului literar la uneltele lor : după 1989.( Istoria... pag. 1450 ). Trebuie reamintit că „ Decanonizarea unor scriitori” s-a produs în mai multe etape şi în perioada comunistă. Rămâne o enigmă pentru cititorii Istoriei... numele scriitorilor decanonizaţi de după 1989. Însă, în mod fericit, chiar cartea domnului Manolescu este o revizuire a valorilor întregii literaturi române de la cap la coadă. Totuşi, poate domnul profesor nu ar fi fost atât de superficial şi ar fi scris numele boierului Neacşu de la Câmpulung Muscelului complet... (aştept, ca la un fel de concurs cine ştie câştigă, să-mi scrie cineva, Neacşu şi mai cum îl chema pe boierul a cărei scrisoare de la 1521 ne bucură şi ne întristează deopotrivă... ). Dar în chestiuni de literatură veche domnul Manolescu poate apela la Eugen Negrici – care fie vorba între noi s-a ferit ca dracu de tămâie să caute prin arhive şi s-a mulţumit cu revizuirea şi compilarea ideilor din cărţile ardelenilor ori cu lecturi de ocazie din Biblioteca Naţională... Deci, iată, domnul Manolescu execută o revizuire a istoriei literaturii în tăcere. Îi „ execută” moral pe Octavian Paler în vreme ce unor scriitori activişti de extremă stânga aproape că nu le reproşează nimic... În acelaşi timp, sunt câţiva critici care se cred lideri ai unui grup de comando literar – se premiază periodic între ei, mânaţi de dorinţa de a îşi proteja mediocritatea şi velitarismul literar având credinţa că mai ţine o desantare... critică. Şi acum urmează cireaşa de pe tort. Domnul Manolescu îl citează pe Sorin Alexandrescu : „ O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că „ ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni : Maiorescu ( 1840 în text apare greşit anul 1940 !!! – 1917 ), Lovinescu ( 1899 – 1965 ), Călinescu ( 1899-1965 ) şi Manolescu ( n. 1939 – multă sănătate ...) ... Însemnătatea celor patru este enormă” (Istoria... pag. 1451). Textul m-a lăsat cu gura căscată deoarece pe lângă faptul că ascunde un neadevăr nu respectă corect cronologia iniţiatorilor canonului în literatura română. Aşadar iată primii manipulatori ai fenomenului literar românesc autori de direcţii literare: canonul literar este impus pentru prima dată de Cezar Bolliac ( 1813-1881), angajat puternic în politica vremii, revoluţionar la 1848 - , iată ce scrie acesta în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în anul 1844, nr. 40, într-un „cuvânt către cititorii noştri ” : A trecut vremea petrarcilor, domnilor poeţi !...Că au dulcineele ochi negri sau albaştri, că este primăvara veselă şi toamna tristă, că este cald vara şi frig iarna, - toate acestea le ştim, le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Aflându-se astfel în contradicţie cu Ion – Heliade Rădulescu şi deja cunoscutul său îndemn, „Scrieţi băieţi, numai scrieţi !” Heliade Rădulescu acordă o mică importanţă criticii literare chiar dacă la 1838, îşi doreşte o rubrică de „analis” a poeziilor publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Însă, după 1848, odată cu întoarecerea sa din exil, acesta devine din concesiv-pozitivist un critic literar aspru, renunţând la calitatea de simplu analist al operei lui Gr. Alexandrecu, Bolliac, C.A. Rosetti... doar datorită adversităţii politice. Astfel, literatura română va fi marcată cel puţin până la sfârşitul secolului XX, de direcţia militantă ( mai clar spus – politică) pe care o primeşte din partea scriitorilor paşoptişti continuată de romantismul junimist. N. Manolescu doar când scrie de avangarda românească aminteşte şi de politizarea literaturii. Însă, chiar documentele o dovedesc, prioritară va fi funcţia politică a literaturii. „ Să nu ne mai trudim dar iubite Basile – îi scrie Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în anul 1847 ,- a alerga după fericirea intimă...Să întoarcem ceea ce a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.” Alecu Russo, autorul celebrei lucrări „ Cântarea Românei ” avea să mai scrie : ”Ne învârtim într-o dilemă gre ; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi, sau, suntem pre proşti pentru acţentele divei armoni nouă...” Da data aceasta dilema gre ne-o dau criticii. Ce vor aceştia de la literatură, sau care este locul lor în literatura de dinainte de 1989 şi de după... nu cumva acelaşi. De, la vremuri noi tot noi. Mărturisesc că mă preocupă în mod deosebit fenomenul crticii literare.
Istoria critică a literaturii române a domnului Manolescu este o carte ce se poate citi, încetul cu încetul că de, la rândul ei ne oferă literatura cu... linguriţa. Însă, am o dilemă : domnule profesor, când aţi intrat ultima dată într-o arhivă, sibian fiind, nu aţi dat cumva şi de cronicarii din Transilvania ?! Dacă da, unde’s că nu le-am întâlnit numele nici măcar la „ indice”... Să înţeleg oare eu greşit precum că strălucitul cărţoi al domniei dumneavostră are multe pagini tip „ şavaiţer” ?! Însă toate aceste observaţii, speculative le-aş numi, nu mă impiedică să afirm că Istoria critică a literaturii române este tot atât de necesară într-o biblioteca precum monumentala Istorie... a lui George Călinescu sau Istoria limbii române a lui Ovid Densuşianu şi mai apoi a lui Rosetti. Istoria manolesciană este un uriaş manual de literatură în viziunea unui singur autor, este o carte didactică. Astfel, Nicolae Manolescu a conceput o Istorie... care îi va purta definitiv amprenta selectivă în Literatura română.
Important ! O scurtă concluzie privind fenomenul critic românesc am putea avea într-un final de articol dedidcat de Nicolae Manolescu lui Eugen Simion : E. Simion n-are suficentă vigoare nici în entuziasm nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa performanţelor e vădită criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici : egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj : slabul accent emoţional. Un critic care nu îşi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă dar frigidă. ( N. Manolescu, Istoria..., pag. 1220). Repet, această observaţie este valabilă aproape întregului fenomen critic românesc ( Negoiţescu, Grigurcu spre exemplu nu pot fi incluşi aici )...
Într-o lucrare recentă, mai tânărul critic Alexandru Matei observa că, după 200 de ani, literatura se reîntoarece la funcţia de divertisment, ceea ce nu ar fi rău deloc dar cam greu de crezut. Ea va rămâne, mereu, legată şi de fenomenul politic, conjunctural...
X O dilemă : de ce oare domnul Manolescu nu ne spune întregul nume al boierului Neacşu...
X Canoanele care răstălmăcesc literatura... după cheful unui comando critic mânat de dorinţa de a proteja mediocritatea şi veleitarismul.
De la o vreme tot răsfoiesc şi citesc „ Istoria critică a literaturii române” a domnului profesor Nicolae Manolescu – se întâmplă astfel deoarece nu mi-am propus să o citesc din scoarţă în scoaţă aşa cum am procedat cândva bunăoară cu „ Biblia”. Pentru mine cartea domnului Manolescu este o lectură de delectare... o parcurg cu savoare gustând din text cu grijă aşa cum fac uneori cu un vin bun din care sorb câte puţin în speranţa că nu se va mai isprăvi licoarea. Din acest motiv şi observaţiile ce urmează. Evident este cartea unui mare cronicar literar şi prea puţin a unui critic literar. Poate Istoria recenzată a literaturii române ar fi fost un titlu mult mai potrivit. O sugestie doar. Îi aştept pe detractorii „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor...” să scrie despre „ caracterul ştiinţific al Istoriei domnului Manolescu...” să publice articole semidocte în Gazeta de Transilvania ori în Astra scriitorului Doru Munteanu. Desigur, fiind lipsiţi de caracter nu vor avea un astfel de curaj intelectual. Dar vai, am amintit de Doru Munteanu şi numele acestuia nu este nominalizat nici măcar la paginile de dicţionar al Istoriei manolesciene cu toate că este preşedintele filialei USR – Braşov (s-a pozat când a stat cu cartea întinsă la autograf printre tinerii învăţăcei ai lui Bodiu, precum un peţifelnic literar ) ... aştept ca, într-un gest de demnitate şi onoare dacă dispune de astfel de simţăminte nobile, să îşi prezinte demisia şi scuze publice deoarece i s-a încredinţat o plălărie prea mare ... de două ori. Odată prin propunerea mea ( Vasile Şelaru ) la şefia filialei Scriitorilor braşoveni – îmi asum greşeala şi o regret, şi apoi prin păparea (tocarea, rispirea ş.a.m.d. ) fără de folos a banilor publici oferiţi cu naivitate asumată de către Consiliul Judeţean Braşov.
Însă, mă întorc la chestiune...Istoria... domnului Manolescu. Acesta acordă mari spaţii criticilor literari şi cronicarilor – în sensul celor care se îndeleptnicesc cu recenziile de carte... între care şi Ion Chinezu (1894 – 1966 ) un reputat recenzor ardelean. Domnul Manolescu uită să ne spună că Ion Chinezu era un strălucit cunoscător şi traducător al literaturii maghiare, un spirit european multicultural specific doar scriitorilor din Transilvania dar lipsit de operă... are în schimb o bogată activitate publicistică. Aflăm totuşi de recenziile privind cărţile scriitorilor maghiari strânse în volum chiar de către autor şi publicate în 1930, şi faptul că a fost recuperat formal de către I. Negoiţescu prin publicarea în anul 1969 a unei cărţi, Pagini de critică.... Sigur, semnalez un aspect minor şi poate, cu sinceritate afirm, lipsit de importanţă în economia cărţii ( cu puţin peste1500 de pagini)...
Însă trebuie să se hotărască domnul Nicolae Manolescu ce este cu revizuirea valorilor literaturii de după 1989 ... Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care nu a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „ Marin Preda şi mitul omului nou ”... ( Istoria... pag. 950 )...
După 1989 s-a întâmplat, din contra, dar tot ca urmare a unor astfel de confuzii, să fie decanonizaţi autori realişti, care plătiseră un preţ mai mare sau mai mic pentru adevărul operelor lor, şi propuşi cu mare stăruinţă în locul lor autorii aceloraşi ficţiuni non- politice, care nu erau neapărat superioare, dar nu plătiseră – nu trebuiseră să plătească vreun preţ. Cea din urmă şi cea mai puternică agresiune contra criticii şi istoriei literare se produce tocamai când toată lumea nutrea speranţa întoarcerii definitive a criticului şi a istoricului literar la uneltele lor : după 1989.( Istoria... pag. 1450 ). Trebuie reamintit că „ Decanonizarea unor scriitori” s-a produs în mai multe etape şi în perioada comunistă. Rămâne o enigmă pentru cititorii Istoriei... numele scriitorilor decanonizaţi de după 1989. Însă, în mod fericit, chiar cartea domnului Manolescu este o revizuire a valorilor întregii literaturi române de la cap la coadă. Totuşi, poate domnul profesor nu ar fi fost atât de superficial şi ar fi scris numele boierului Neacşu de la Câmpulung Muscelului complet... (aştept, ca la un fel de concurs cine ştie câştigă, să-mi scrie cineva, Neacşu şi mai cum îl chema pe boierul a cărei scrisoare de la 1521 ne bucură şi ne întristează deopotrivă... ). Dar în chestiuni de literatură veche domnul Manolescu poate apela la Eugen Negrici – care fie vorba între noi s-a ferit ca dracu de tămâie să caute prin arhive şi s-a mulţumit cu revizuirea şi compilarea ideilor din cărţile ardelenilor ori cu lecturi de ocazie din Biblioteca Naţională... Deci, iată, domnul Manolescu execută o revizuire a istoriei literaturii în tăcere. Îi „ execută” moral pe Octavian Paler în vreme ce unor scriitori activişti de extremă stânga aproape că nu le reproşează nimic... În acelaşi timp, sunt câţiva critici care se cred lideri ai unui grup de comando literar – se premiază periodic între ei, mânaţi de dorinţa de a îşi proteja mediocritatea şi velitarismul literar având credinţa că mai ţine o desantare... critică. Şi acum urmează cireaşa de pe tort. Domnul Manolescu îl citează pe Sorin Alexandrescu : „ O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că „ ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni : Maiorescu ( 1840 în text apare greşit anul 1940 !!! – 1917 ), Lovinescu ( 1899 – 1965 ), Călinescu ( 1899-1965 ) şi Manolescu ( n. 1939 – multă sănătate ...) ... Însemnătatea celor patru este enormă” (Istoria... pag. 1451). Textul m-a lăsat cu gura căscată deoarece pe lângă faptul că ascunde un neadevăr nu respectă corect cronologia iniţiatorilor canonului în literatura română. Aşadar iată primii manipulatori ai fenomenului literar românesc autori de direcţii literare: canonul literar este impus pentru prima dată de Cezar Bolliac ( 1813-1881), angajat puternic în politica vremii, revoluţionar la 1848 - , iată ce scrie acesta în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în anul 1844, nr. 40, într-un „cuvânt către cititorii noştri ” : A trecut vremea petrarcilor, domnilor poeţi !...Că au dulcineele ochi negri sau albaştri, că este primăvara veselă şi toamna tristă, că este cald vara şi frig iarna, - toate acestea le ştim, le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Aflându-se astfel în contradicţie cu Ion – Heliade Rădulescu şi deja cunoscutul său îndemn, „Scrieţi băieţi, numai scrieţi !” Heliade Rădulescu acordă o mică importanţă criticii literare chiar dacă la 1838, îşi doreşte o rubrică de „analis” a poeziilor publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Însă, după 1848, odată cu întoarecerea sa din exil, acesta devine din concesiv-pozitivist un critic literar aspru, renunţând la calitatea de simplu analist al operei lui Gr. Alexandrecu, Bolliac, C.A. Rosetti... doar datorită adversităţii politice. Astfel, literatura română va fi marcată cel puţin până la sfârşitul secolului XX, de direcţia militantă ( mai clar spus – politică) pe care o primeşte din partea scriitorilor paşoptişti continuată de romantismul junimist. N. Manolescu doar când scrie de avangarda românească aminteşte şi de politizarea literaturii. Însă, chiar documentele o dovedesc, prioritară va fi funcţia politică a literaturii. „ Să nu ne mai trudim dar iubite Basile – îi scrie Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în anul 1847 ,- a alerga după fericirea intimă...Să întoarcem ceea ce a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.” Alecu Russo, autorul celebrei lucrări „ Cântarea Românei ” avea să mai scrie : ”Ne învârtim într-o dilemă gre ; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi, sau, suntem pre proşti pentru acţentele divei armoni nouă...” Da data aceasta dilema gre ne-o dau criticii. Ce vor aceştia de la literatură, sau care este locul lor în literatura de dinainte de 1989 şi de după... nu cumva acelaşi. De, la vremuri noi tot noi. Mărturisesc că mă preocupă în mod deosebit fenomenul crticii literare.
Istoria critică a literaturii române a domnului Manolescu este o carte ce se poate citi, încetul cu încetul că de, la rândul ei ne oferă literatura cu... linguriţa. Însă, am o dilemă : domnule profesor, când aţi intrat ultima dată într-o arhivă, sibian fiind, nu aţi dat cumva şi de cronicarii din Transilvania ?! Dacă da, unde’s că nu le-am întâlnit numele nici măcar la „ indice”... Să înţeleg oare eu greşit precum că strălucitul cărţoi al domniei dumneavostră are multe pagini tip „ şavaiţer” ?! Însă toate aceste observaţii, speculative le-aş numi, nu mă impiedică să afirm că Istoria critică a literaturii române este tot atât de necesară într-o biblioteca precum monumentala Istorie... a lui George Călinescu sau Istoria limbii române a lui Ovid Densuşianu şi mai apoi a lui Rosetti. Istoria manolesciană este un uriaş manual de literatură în viziunea unui singur autor, este o carte didactică. Astfel, Nicolae Manolescu a conceput o Istorie... care îi va purta definitiv amprenta selectivă în Literatura română.
Important ! O scurtă concluzie privind fenomenul critic românesc am putea avea într-un final de articol dedidcat de Nicolae Manolescu lui Eugen Simion : E. Simion n-are suficentă vigoare nici în entuziasm nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa performanţelor e vădită criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici : egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj : slabul accent emoţional. Un critic care nu îşi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă dar frigidă. ( N. Manolescu, Istoria..., pag. 1220). Repet, această observaţie este valabilă aproape întregului fenomen critic românesc ( Negoiţescu, Grigurcu spre exemplu nu pot fi incluşi aici )...
Într-o lucrare recentă, mai tânărul critic Alexandru Matei observa că, după 200 de ani, literatura se reîntoarece la funcţia de divertisment, ceea ce nu ar fi rău deloc dar cam greu de crezut. Ea va rămâne, mereu, legată şi de fenomenul politic, conjunctural...
marți, 24 martie 2009
Vasile Şelaru privind o scurtă clarificare şi clasificare a înjurăturilor... la adresa sa !
Vasile Şelaru privind o scurtă clarificare şi clasificare a înjurăturilor... la adesa sa !
Motto : „ ... mai bine să numărăm pe degete scriitorii decât să avem o sumedenie de spirite impotente ” - G. Bogdan-Duică.
Sigur, odată cu publicarea „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi „ este clar că mi-am asumat şi o sumedenie de atacuri şi eventuale calomni la adresa mea. Cu toate că, cei care citesc cartea constată că nu am minţit şi nu am calominat pe nimeni... scriitorii îţi cunosc bine viaţa personală, ştiu ce au făcut, îi doare că unul a notat cu scrupulozitate faptele lor... din această cauză NIMENI NU A AVUT CURAJUL SĂ MĂ ACŢIONEAZE ÎN JUDECATĂ în ciuda ameninţărilor publice. Firesc, ar fi urmat să le cer despăgubiri la finalul procesului...
Cine va urmări tot ce s-a scris despre mine pe Internet, şi nu numai, va afla ba despre etnia mea ce se scrie cu doi rr, ba despre familia mea, despre mama că este evreică trecută la ortodoxism, că tata o bătea după ce plecau musafirii... despre nivelul meu de inteligenţă şi pricepere în ale literaturii... Spre exemplu, „Elefantul cu breton” scrie că mă pricep la literatură precum coana Chiriţa la limba franceză, este părea sa şi va afla la momentul potrivit un răspuns clarificator în ceea ce mă şi îl priveşte. Din dorinţa de-a epata, ziarul unui talentat acordionist de seară reproduce cu o întârzâiere de o lună articolul „ elefantului...” Chiar eu mă amuzasem copios de remarca „elefantului...” pe care, cu umor şi autoironie, am şi împărtăşit-o unor prieteni... deci nu avea de ce să mă afecteze. Însă, toţi cei care mă atacă nu vor să vadă că lumea scriitoricească de la Braşov se bălăcăreşte într-o apă clocită şi nespălată de comunism, de activiştii P.C.R. de purtătorii de epoleţi pe sub piele şi mai nou de purtătorii de insignuţe pe reverul hainei... pe unii ajutându-i chiar eu să şi le obţină... Nici „presa” braşoveană nu este departe de aceştia deoarece pe lângă „şpăgari şi manglitori de drept comun” mai sunt şi o sumedenie de indivizi cu epoleţi pe sub piele... Sunt uşor de observat după cum scriu, după cum îşi lasă bărbile sau şi le rad... la nevoie, după cum se îmbracă, ce haine poartă şi ce maşini au – culmea, unii nu aveau până mai ieri bani nici să-şi cumpere un dop de la o sticlă cu bere... ba unii veneau şi pe la poarta casei mele să-mi ceară niscavai bani de împrumut... şi acum mă înjură cu dihai... Şi apropo de poartă, se lagă şi de proprietatea mea, de modul în care am fost angajat la „ România liberă”... Răspuns : la ziar m-am angajat prin concurs şi am plecat din orgoliu de a nu fi slugă. Patronul ziarului, Adamenscu a primit în schimb un teren lângă Gara Braşov... de la un fost viceprimar azi primar...de două mandate... Sigur, nu generalizez şi nu voi spune niciodată că toţi ziariştii de la Braşov sunt cu probleme. Sunt foarte mulţi ziarişti braşoveni entuziaşti, naivi, aşa cum încă mai sunt şi eu, şi care cred că în societatea românească există noţiunea de cinste, adevăr, moralitate ... În ceea ce mă priveşte, sunt braşovean, proprietăţile familiei mele sunt în acest oraş, altele în Ţara Bârsei altele în Trei Scaune... deci nu m-am născut într-o grasonieră de bloc şi nici nu am avut mobilă din placaj... Duc o viaţă modestă, la limita sărăciei, însă nu mă plâng, am învăţat să drămuiesc puţinul pe care îl am... Sunt multe chestiuni de spus, cum ar fi chiar şi informaţia care circulă pe Internet... privitoare la persoana mea şi bine controlată de către „cineva”... ( Cine oare ??!!!!) Odată scris numele meu, şelaru vasile, pe un motor de căutare la început se ivesc ... înjurăturile la adresa mea. Aşa iese informaţia de pe google... „ întâmplător”... Băieţii ştiu de ce... Mă opresc aici, cei care vor să mă înjure nu au decât să o facă, eu nu le voi răspunde, acest blog doresc să-l utiliezez doar pentru literatură şi nu pentru bălăcăreală... În ceea ce priveşte clasificarea înjurăturilor la adresa mea rog a se citi Jurnalul lui Salvador Dali şi clasificarea...băşinilor şi a băşinoşilor !
Motto : „ ... mai bine să numărăm pe degete scriitorii decât să avem o sumedenie de spirite impotente ” - G. Bogdan-Duică.
Sigur, odată cu publicarea „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor de la 1420 şi până astăzi „ este clar că mi-am asumat şi o sumedenie de atacuri şi eventuale calomni la adresa mea. Cu toate că, cei care citesc cartea constată că nu am minţit şi nu am calominat pe nimeni... scriitorii îţi cunosc bine viaţa personală, ştiu ce au făcut, îi doare că unul a notat cu scrupulozitate faptele lor... din această cauză NIMENI NU A AVUT CURAJUL SĂ MĂ ACŢIONEAZE ÎN JUDECATĂ în ciuda ameninţărilor publice. Firesc, ar fi urmat să le cer despăgubiri la finalul procesului...
Cine va urmări tot ce s-a scris despre mine pe Internet, şi nu numai, va afla ba despre etnia mea ce se scrie cu doi rr, ba despre familia mea, despre mama că este evreică trecută la ortodoxism, că tata o bătea după ce plecau musafirii... despre nivelul meu de inteligenţă şi pricepere în ale literaturii... Spre exemplu, „Elefantul cu breton” scrie că mă pricep la literatură precum coana Chiriţa la limba franceză, este părea sa şi va afla la momentul potrivit un răspuns clarificator în ceea ce mă şi îl priveşte. Din dorinţa de-a epata, ziarul unui talentat acordionist de seară reproduce cu o întârzâiere de o lună articolul „ elefantului...” Chiar eu mă amuzasem copios de remarca „elefantului...” pe care, cu umor şi autoironie, am şi împărtăşit-o unor prieteni... deci nu avea de ce să mă afecteze. Însă, toţi cei care mă atacă nu vor să vadă că lumea scriitoricească de la Braşov se bălăcăreşte într-o apă clocită şi nespălată de comunism, de activiştii P.C.R. de purtătorii de epoleţi pe sub piele şi mai nou de purtătorii de insignuţe pe reverul hainei... pe unii ajutându-i chiar eu să şi le obţină... Nici „presa” braşoveană nu este departe de aceştia deoarece pe lângă „şpăgari şi manglitori de drept comun” mai sunt şi o sumedenie de indivizi cu epoleţi pe sub piele... Sunt uşor de observat după cum scriu, după cum îşi lasă bărbile sau şi le rad... la nevoie, după cum se îmbracă, ce haine poartă şi ce maşini au – culmea, unii nu aveau până mai ieri bani nici să-şi cumpere un dop de la o sticlă cu bere... ba unii veneau şi pe la poarta casei mele să-mi ceară niscavai bani de împrumut... şi acum mă înjură cu dihai... Şi apropo de poartă, se lagă şi de proprietatea mea, de modul în care am fost angajat la „ România liberă”... Răspuns : la ziar m-am angajat prin concurs şi am plecat din orgoliu de a nu fi slugă. Patronul ziarului, Adamenscu a primit în schimb un teren lângă Gara Braşov... de la un fost viceprimar azi primar...de două mandate... Sigur, nu generalizez şi nu voi spune niciodată că toţi ziariştii de la Braşov sunt cu probleme. Sunt foarte mulţi ziarişti braşoveni entuziaşti, naivi, aşa cum încă mai sunt şi eu, şi care cred că în societatea românească există noţiunea de cinste, adevăr, moralitate ... În ceea ce mă priveşte, sunt braşovean, proprietăţile familiei mele sunt în acest oraş, altele în Ţara Bârsei altele în Trei Scaune... deci nu m-am născut într-o grasonieră de bloc şi nici nu am avut mobilă din placaj... Duc o viaţă modestă, la limita sărăciei, însă nu mă plâng, am învăţat să drămuiesc puţinul pe care îl am... Sunt multe chestiuni de spus, cum ar fi chiar şi informaţia care circulă pe Internet... privitoare la persoana mea şi bine controlată de către „cineva”... ( Cine oare ??!!!!) Odată scris numele meu, şelaru vasile, pe un motor de căutare la început se ivesc ... înjurăturile la adresa mea. Aşa iese informaţia de pe google... „ întâmplător”... Băieţii ştiu de ce... Mă opresc aici, cei care vor să mă înjure nu au decât să o facă, eu nu le voi răspunde, acest blog doresc să-l utiliezez doar pentru literatură şi nu pentru bălăcăreală... În ceea ce priveşte clasificarea înjurăturilor la adresa mea rog a se citi Jurnalul lui Salvador Dali şi clasificarea...băşinilor şi a băşinoşilor !
luni, 23 martie 2009
Sergiu Vâlcu - Evanghelia după maghizi / Un roman privind viaţa lui Isus povestită până şi de măgarul Său...
Sergiu Vâlcu - Evanghelia după maghizi / Un roman privind viaţa lui Isus povestită până şi de măgarul Său...
Sergiu Vâlcu debutează la 55 de ani cu un roman, Evanghelia după magizi ( Editura Titronic, 2009) care, suntem siguri, dacă va fi citit va genera multe discuţii aprinse. Dar cine sunt maghizi ?! Aflăm că aceştia sunt povestitori, cei care însoţeau caravanserai-urile, făcuţi să „băsmuiască” doar pe timp de noapte. Dumnezeu a plăsmuit maghidul în ziua a opta şi până a doua zi l-a învăţat toate poveştile lumii. Sedus de poveşti, un rege îşi pierde regatul devenind un rătăcitor prin deşert cu o corabie. Regele, pe numele său Bashtanul ( personaj foarte bine conturat ca şi Ezechil ) este însoţit de Cea mai frumoasă femeie din lume... Dacă tot am amintit de personaje, Phanteras – soldatul roman, executat la începutul cărţii, apare ca o nălucă apoi dispare din nou ca să reapară în momentul curcificării... nu este un personaj convingător. Misteriosul şi simpaticul pelerin... este un personaj prea puţin conturat însă chiar şi aşa devine captivant ca şi Bashtanul dealtfel... Stilul de poveste abordat de Sergiu Vâlcu este seducător, autorul devine la rândul său un maghid, vrăjit într-un fel de băsmuială chiar se întreabă retoric, oare mai există ceva în afara poveştii ? Ritmul de povestire este poematic, aducând într-un fel cu al marilor aiezi ai lumii ( un fel de odisee). Povestea curge frumos, din această cauză punctul ( ca semn ortografic), nu de puţine ori se transformă în virgulă, deoarece imaginile sunt spectaculoase, discursul curge... din gura cui nu te aştepţi. Uneori povestesc maghizii, alteori povestesc personajele... ba chiar şi flacăra focului... Iată, aproape un poem, frază selectată la întâmplare : Cine să mai guste vorbele deşarte, cine să răspundă când bântuie în faţă doar tăceri de vremi călărind ecoul, mila Lui e doar nour de dimineaţă, e roua timpurie ce se duce, casa lui Iacob este foc, casa lui Esau mirişte, casa lui Negheb ciulini, carele de luptă se învălmăşesc şi se ciocnesc pe uliţe şi leii de pe metreze sunt mâncaţi de sabie unul după altul, vărsând sângelor lor cum verşi nisipul. Astfel de fraze poematice sunt comune în romanul „evanghelie” băsmuită. În anumite pasaje, tonul povestirii preia cu succes rostirea autentică evenghelică a apostolilor lui Isus. Mult timp Isus nu apare în poveste există doar prin cuvintele maghizilor, prin întrebări. Ni se reproduce epoca lui Isus, chiar timpul său de dinainte de naştere şi apoi viaţa acestuia prin alte voci. Voci ale maghizilor care nu îi sunt nici ucenici şi nici apropiaţi. Până aici totul pare spectaculos. Captivant chiar. Însă, există şi câteva clişee privind corabia deşertului, biblioteca labirint...bibliotecarul orb. Un capitol, Marele Prizonier ( amintind de un altul deocamdată mai celebru, Marele Inchizitor...), în care Isus face un adevărat rechizitoriu lui Caiafa... marele preot al Templului... Destul de stranie decizia autorului, ştiut fiind faptul că Isus nu a făcut nimănui un rechizitoriu... În fapt, ce nu este „straniu” în Evanghelia după maghizi ( în fapt evanghelii după maghizi, deoarece sunt mai multe povestiri, spuse de mai mulţi...). Isus, este candamnat din motive politice... nu numai religioase... o vor spune mulţi autori, o repetă şi Sergiu Vâlcu... Întreaga mitologie creştină, relatată de maghizi unde din când în când intervine şi povestaşul ( uneori ne face să credem că ar fi autorul) este străbătută de un fior ironic şi de aceia nu poate fi luată în serios... Iată un astfel de fragment când Iosif, tatăl Lui Isus constată că măgăriţa Rashela este gestantă : Şi tu, Rashela ? Ce măgar ţi-a făcut felul, fără ştirea mea ? Puse palma pe burta ei şi percepu pâlpâirea vieţii, abia simţită. Dar mai este o problemă. Odată cu măgăriţa gestantă şi Maria este gravidă ducând în pântec pe Isus. De aici, romanul prinde un alt contur alternând şi mai accentuat între ironie, fantastic, fantezie cu date autentice din viaţa lui Isus. La rândul său, Isus apare ca personaj. Păcat. Existenţa sa nevăzută, misterioasă, era o abordare halucinantă care ţinea în „ priză” cititorul. Acesta ar fi avut în faţă o Evanghelie după maghizi şi o imagine a vieţii lui Isus spusă altcumva decât a fost spusă până acum... Pe parcursul băsmuielii autorul se contrazice. Iată frazele paradoxale : În urma lui, Maria n-avea să mai nască, de parcă Iosif s-ar fi răzbunat pentru că pierduse întâietatea la pântecele femeii ( pag. 85). Astfel, aflăm de la autor că Isus nu a mai avut fraţi... ca într-un alt pasaj, la nici şapte pagini distanţă, să aflăm că ... pentru ca Isus, dimpreună cu fraţii săi, să aibă sandale noi în picioare, mâncare destulă în blid, şi casă prin care să nu treacă vântul ? ( pag. 92).
Singur, autorul urmăreşte firul evenaghelilor însă crează şi un nou univers. Vieţi paralele faţă de cele cunoscute până acum. Mai scandaloase decât în alte romane cu temă asemănătoare... Iosif, tatăl lui Isus, este un individ rapace, care adună şi numără banii rezultaţi în urma faptul că acesta ar fi făcut crucile necesare execuţiilor galilienilor de către romani...Iosif răsturnă în pat punga cu monede şi începu să le numere. În jurul lui, mici şi mari urmăreau încântaţi gesturile largi cu care bărabatul rânduia banii pe categorii, în funcţie de mărime ( pag. 87). Astfel, Iosif nu devine decât un evreu rapace. Isus descoperă din greşeală în atelierul tatălui cele două componente ale crucii ( patibulae şi crux) pe care meşterul le executa separat pentru a nu se afla că el furnizează instrumentele morţii romanilor şi le asamblează. Copilul Isus se urcă pe crucea aşezată pe pământ şi se „ răstingneşte” având deasupra capului floarea de lotus semnătura tâmplarului Iosif. Sigur, autorul forţează nota romanului încercând să şocheze cu orice preţ. În fapt chiar autorul ne vorbeşte de răstignirea unei poveşti ( pag. 133). Când Isus ajunge să fie răstignit există un moment în care măgarul său ( asinul) devine... maghid (povestitor), şi astfel totul cade în derizoriu Am ajuns la sfârşitul vieţii. La treizecişitrei de ani, un asin e nefiresc de bătrân pentru a trăi.Mă aflu pe străzile Ierusalimului şi nu înţeleg, de ce oamenii aceştia îl chinuiesc astfel pe Isus?... Deci, momentul răstignirii lui Isus este relatat chiar de măgarul Său... Mai mult, Isus este răstignit pe o cruce care avea încrustrată floarea de lotus deci, era unul din obiectele fabricate de tatăl Său, Iosif. Ce ironie ! Singur, întregul roman abundă de un limgaj poematic, căutat cu grijă de către autor. Nici un cuvânt la întâmplare. Totuşi, se strecoară şi greşeli, de nuanţă, lipsite de importanţă în economia unui roman care se vrea scandalos. Unii vor fi şocaţi, bulversaţi, citind Evanghelia după maghizi. În ceea ce mă priveşte am receptat un scriitor de talent, având o reală vocaţie literară care din când în când trădează şi un posibilul dramaturg. Iată un decor în viziunea „ prozatorului” expus cu instrumentele „ dramaturgului”. Pe pereţi atârnau sculele de tâmplar, câteva fierăstraie, un joagăr, rigle de măsură, câteva ciocane, un sfredel, tesle, trei rindele. La mijlocul încăperii, bancul de lucru cu menghină la capăt, talaş împrăştiat împrejurul lui. ( pag. 88)... Romanul Evaghelia după maghizi este un adevărat regal pentru cine a citit Biblia, sau o cunoaşte cât de cât şi pentru cine a mai citit şi câteva texte aporcrife legate de viaţa lui Isus. Dacă, personal, receptez textul ca pe o simfonie poematică ( în care „epilogul” şi „ bibliografia” nu îşi găsesc locul – citatele din Biblie şi nu numai sunt uşor de recunoscut nu numai prin caracterul de literă folosit dar şi prin faptul că au fost evocate şi în alte lucrări... epilogul, este năucitor, strică povestea... o ridiculizează... ) este evident şi un scandal căutat cu lumea creştină, cu preoţii, cu evreii chiar... cu oricine se mai poate... deoarece autorul simte nevoia de popularitate încă de la debut... Însă, după cum ştim noi că se desfăşoară evenimentele literare în România, va fi un scandal numai dacă autorul şi-l va regiza. Până atunci, Evanghelia după mahizi rămâne un roman de excepţie... la nivelul compoziţiei. În ceea ce priveşte acţiunea, acesta se poate asocia romanelor de serie şi de profil privind căutarea marilor succese financiare în baza textelor religioase. Pentru acest fapt autorului şi editurii îi este necesar un program de imagine... bine pus la punct. Poate va fi un nou experiment în publicistica românească. Succes !
Sergiu Vâlcu debutează la 55 de ani cu un roman, Evanghelia după magizi ( Editura Titronic, 2009) care, suntem siguri, dacă va fi citit va genera multe discuţii aprinse. Dar cine sunt maghizi ?! Aflăm că aceştia sunt povestitori, cei care însoţeau caravanserai-urile, făcuţi să „băsmuiască” doar pe timp de noapte. Dumnezeu a plăsmuit maghidul în ziua a opta şi până a doua zi l-a învăţat toate poveştile lumii. Sedus de poveşti, un rege îşi pierde regatul devenind un rătăcitor prin deşert cu o corabie. Regele, pe numele său Bashtanul ( personaj foarte bine conturat ca şi Ezechil ) este însoţit de Cea mai frumoasă femeie din lume... Dacă tot am amintit de personaje, Phanteras – soldatul roman, executat la începutul cărţii, apare ca o nălucă apoi dispare din nou ca să reapară în momentul curcificării... nu este un personaj convingător. Misteriosul şi simpaticul pelerin... este un personaj prea puţin conturat însă chiar şi aşa devine captivant ca şi Bashtanul dealtfel... Stilul de poveste abordat de Sergiu Vâlcu este seducător, autorul devine la rândul său un maghid, vrăjit într-un fel de băsmuială chiar se întreabă retoric, oare mai există ceva în afara poveştii ? Ritmul de povestire este poematic, aducând într-un fel cu al marilor aiezi ai lumii ( un fel de odisee). Povestea curge frumos, din această cauză punctul ( ca semn ortografic), nu de puţine ori se transformă în virgulă, deoarece imaginile sunt spectaculoase, discursul curge... din gura cui nu te aştepţi. Uneori povestesc maghizii, alteori povestesc personajele... ba chiar şi flacăra focului... Iată, aproape un poem, frază selectată la întâmplare : Cine să mai guste vorbele deşarte, cine să răspundă când bântuie în faţă doar tăceri de vremi călărind ecoul, mila Lui e doar nour de dimineaţă, e roua timpurie ce se duce, casa lui Iacob este foc, casa lui Esau mirişte, casa lui Negheb ciulini, carele de luptă se învălmăşesc şi se ciocnesc pe uliţe şi leii de pe metreze sunt mâncaţi de sabie unul după altul, vărsând sângelor lor cum verşi nisipul. Astfel de fraze poematice sunt comune în romanul „evanghelie” băsmuită. În anumite pasaje, tonul povestirii preia cu succes rostirea autentică evenghelică a apostolilor lui Isus. Mult timp Isus nu apare în poveste există doar prin cuvintele maghizilor, prin întrebări. Ni se reproduce epoca lui Isus, chiar timpul său de dinainte de naştere şi apoi viaţa acestuia prin alte voci. Voci ale maghizilor care nu îi sunt nici ucenici şi nici apropiaţi. Până aici totul pare spectaculos. Captivant chiar. Însă, există şi câteva clişee privind corabia deşertului, biblioteca labirint...bibliotecarul orb. Un capitol, Marele Prizonier ( amintind de un altul deocamdată mai celebru, Marele Inchizitor...), în care Isus face un adevărat rechizitoriu lui Caiafa... marele preot al Templului... Destul de stranie decizia autorului, ştiut fiind faptul că Isus nu a făcut nimănui un rechizitoriu... În fapt, ce nu este „straniu” în Evanghelia după maghizi ( în fapt evanghelii după maghizi, deoarece sunt mai multe povestiri, spuse de mai mulţi...). Isus, este candamnat din motive politice... nu numai religioase... o vor spune mulţi autori, o repetă şi Sergiu Vâlcu... Întreaga mitologie creştină, relatată de maghizi unde din când în când intervine şi povestaşul ( uneori ne face să credem că ar fi autorul) este străbătută de un fior ironic şi de aceia nu poate fi luată în serios... Iată un astfel de fragment când Iosif, tatăl Lui Isus constată că măgăriţa Rashela este gestantă : Şi tu, Rashela ? Ce măgar ţi-a făcut felul, fără ştirea mea ? Puse palma pe burta ei şi percepu pâlpâirea vieţii, abia simţită. Dar mai este o problemă. Odată cu măgăriţa gestantă şi Maria este gravidă ducând în pântec pe Isus. De aici, romanul prinde un alt contur alternând şi mai accentuat între ironie, fantastic, fantezie cu date autentice din viaţa lui Isus. La rândul său, Isus apare ca personaj. Păcat. Existenţa sa nevăzută, misterioasă, era o abordare halucinantă care ţinea în „ priză” cititorul. Acesta ar fi avut în faţă o Evanghelie după maghizi şi o imagine a vieţii lui Isus spusă altcumva decât a fost spusă până acum... Pe parcursul băsmuielii autorul se contrazice. Iată frazele paradoxale : În urma lui, Maria n-avea să mai nască, de parcă Iosif s-ar fi răzbunat pentru că pierduse întâietatea la pântecele femeii ( pag. 85). Astfel, aflăm de la autor că Isus nu a mai avut fraţi... ca într-un alt pasaj, la nici şapte pagini distanţă, să aflăm că ... pentru ca Isus, dimpreună cu fraţii săi, să aibă sandale noi în picioare, mâncare destulă în blid, şi casă prin care să nu treacă vântul ? ( pag. 92).
Singur, autorul urmăreşte firul evenaghelilor însă crează şi un nou univers. Vieţi paralele faţă de cele cunoscute până acum. Mai scandaloase decât în alte romane cu temă asemănătoare... Iosif, tatăl lui Isus, este un individ rapace, care adună şi numără banii rezultaţi în urma faptul că acesta ar fi făcut crucile necesare execuţiilor galilienilor de către romani...Iosif răsturnă în pat punga cu monede şi începu să le numere. În jurul lui, mici şi mari urmăreau încântaţi gesturile largi cu care bărabatul rânduia banii pe categorii, în funcţie de mărime ( pag. 87). Astfel, Iosif nu devine decât un evreu rapace. Isus descoperă din greşeală în atelierul tatălui cele două componente ale crucii ( patibulae şi crux) pe care meşterul le executa separat pentru a nu se afla că el furnizează instrumentele morţii romanilor şi le asamblează. Copilul Isus se urcă pe crucea aşezată pe pământ şi se „ răstingneşte” având deasupra capului floarea de lotus semnătura tâmplarului Iosif. Sigur, autorul forţează nota romanului încercând să şocheze cu orice preţ. În fapt chiar autorul ne vorbeşte de răstignirea unei poveşti ( pag. 133). Când Isus ajunge să fie răstignit există un moment în care măgarul său ( asinul) devine... maghid (povestitor), şi astfel totul cade în derizoriu Am ajuns la sfârşitul vieţii. La treizecişitrei de ani, un asin e nefiresc de bătrân pentru a trăi.Mă aflu pe străzile Ierusalimului şi nu înţeleg, de ce oamenii aceştia îl chinuiesc astfel pe Isus?... Deci, momentul răstignirii lui Isus este relatat chiar de măgarul Său... Mai mult, Isus este răstignit pe o cruce care avea încrustrată floarea de lotus deci, era unul din obiectele fabricate de tatăl Său, Iosif. Ce ironie ! Singur, întregul roman abundă de un limgaj poematic, căutat cu grijă de către autor. Nici un cuvânt la întâmplare. Totuşi, se strecoară şi greşeli, de nuanţă, lipsite de importanţă în economia unui roman care se vrea scandalos. Unii vor fi şocaţi, bulversaţi, citind Evanghelia după maghizi. În ceea ce mă priveşte am receptat un scriitor de talent, având o reală vocaţie literară care din când în când trădează şi un posibilul dramaturg. Iată un decor în viziunea „ prozatorului” expus cu instrumentele „ dramaturgului”. Pe pereţi atârnau sculele de tâmplar, câteva fierăstraie, un joagăr, rigle de măsură, câteva ciocane, un sfredel, tesle, trei rindele. La mijlocul încăperii, bancul de lucru cu menghină la capăt, talaş împrăştiat împrejurul lui. ( pag. 88)... Romanul Evaghelia după maghizi este un adevărat regal pentru cine a citit Biblia, sau o cunoaşte cât de cât şi pentru cine a mai citit şi câteva texte aporcrife legate de viaţa lui Isus. Dacă, personal, receptez textul ca pe o simfonie poematică ( în care „epilogul” şi „ bibliografia” nu îşi găsesc locul – citatele din Biblie şi nu numai sunt uşor de recunoscut nu numai prin caracterul de literă folosit dar şi prin faptul că au fost evocate şi în alte lucrări... epilogul, este năucitor, strică povestea... o ridiculizează... ) este evident şi un scandal căutat cu lumea creştină, cu preoţii, cu evreii chiar... cu oricine se mai poate... deoarece autorul simte nevoia de popularitate încă de la debut... Însă, după cum ştim noi că se desfăşoară evenimentele literare în România, va fi un scandal numai dacă autorul şi-l va regiza. Până atunci, Evanghelia după mahizi rămâne un roman de excepţie... la nivelul compoziţiei. În ceea ce priveşte acţiunea, acesta se poate asocia romanelor de serie şi de profil privind căutarea marilor succese financiare în baza textelor religioase. Pentru acest fapt autorului şi editurii îi este necesar un program de imagine... bine pus la punct. Poate va fi un nou experiment în publicistica românească. Succes !
luni, 2 februarie 2009
Vasile Şelaru : Un festin literar, Istoria literaturii contemporane a lui Alex. Ştefănescu
Evident lucru, lui Alex. Ştefănescu îi place la televizor, prezintă cu multă voluptate şi seducţie, săptămână de săptămână câte un scriitor de care s-a ocupat şi în a sa Istorie a literaturii române contemporane 1941-2000. Uneori stă pe un scaun mare, din fier, anume fabricat pentru fizicul impozant al criticului, alteori stă doar lângă acesta, sprijinit cumva într-un mod elegant, având în faţă o masă înaltă pe care sunt răsfirate, alături de un cărţoi deschis, câteva coli... În ciuda fizicului aparent greoi, Alex Ştefănescu este un balerin plin de graţie, un suav subtil, mânuind cu dibăcie limbajul seducător al cunoaşterii profunde a istoriei şi criticii literare, a numeroaselor sale lecturi... De când cu această istorie literară vorbită, Alex. Ştefănescu mi-a devenit mai simpatic, oricum cu mult mai simpatic decât în vremea când, într-o sală a Bibliotecii M. Sadoveanu din Bucureşti, ţinea un cenaclu literar, iar eu, un anonim, parcurgeam săptămânal distanţa Constanţa- Bucureşti ( la acel timp locuiam undeva prin Dobrogea...şi frecventam cu discreţie mai multe grupări literare de prin Bucureşti ) iar criticul de atunci sprijinea talentul poeticesc al confratelui Mihai Gălăţanu. Îmi este mai simpatic criticul Alex. Ştefănescu decât în perioada când susţinea P.N.Ţ.-C.D.-ul, firesc datorită seniorului Coposu, lucru pe care fără regret l-am făcut şi eu, fără a fi membru al partidului de mai sus citat, ori când publica diverse articole cu implicare politică, unele în România liberă prin bunăvoinţa lui Dan Stanca ( red. la secţia cultură a jurnalului). A fost drăguţ când l-a prezentat pe criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu cu prilejul premierii primului din zece în cadrul unei emisiuni televizate, afirmând că Manolescu este mai bun...pătruns de rafinamentul estetic care îl caracterizează.
Firesc, din mai multe motive, am cutezat a citi această carte, în realitate un cărţoi de peste 1000 de pagini, într-un format mare, tip călinescian. Într-un fel cartea lui Alex. Ştefănescu este o continuare a monumentalei opere, Istoria literaturii române de la origini până în prezent publicată în anul 1941...o spun fără ironie. Fără a prelua stilul critic călinescian Alex. Ştefănescu reuşeşte să producă o lucrare monumentală, fastuoasă, spumoasă, lectura acesteia fiind un adevărat festin. Spre exemplu ajunge să citeşti titlul capitolelor consacrate scriitorilor să îţi dai seama de capacitatea sintetică şi precisă ( era să spun exactă – cunoscătorii ştiu de ce ), a criticului literar. Spre exemplu : Mihail Sadoveanu...macultură şi literatură ; Tudor Arghezi – un bijutier obosit ; Mircea Eliade – evadare din timp ; Camil Petrescu – amorfizare; Geo Bogza – cât reportaj, atâta literatură ; Marin Preda – dacă moromete nu e, nimic nu e ;Nicolae Labiş- a spune adevărul fără a fi clovn ; Nichita Stănescu – simbol al „dezgheţului ideologic” ; Grigore Vieru – un malentrandru ; Ion Caraion – retorica disperării ; Adrian Păunescu – enciclopedia României ; Eugen Simion – „ insigne prinse la reverul operelor” ; Mircea Cărtărescu – un autor care publică tot ce scrie ; Mihai Sin – cartea roză a securităţii ; Andrei Pleşu – spectacol stilistic ; Petru Creţia – intelectualitatea ardentă ; Şerban Foarţă – un spectacol lingvistic ; Nicolae Velea – ridicarea în rang a „ făpturilor neînsemnate „ ; Mircea Horia Simionescu – domul literatură ; Ioan D. Sârbu – o brutalitate virilă ; V. Voiculescu – o lecţie de întâmplări bizare ; Ileana Mălăncioiu – o Antigona a românilor ;Geo Dumitrescu – profesionalismul simulării ; Paul Goma – Încercarea de a face din literatură o „cutie neagră „ ; Fănuş Neagu – orgine de imagini... mă opresc aici deşi aş mai fi continuat deoarece toate aceste sintagme, savuroase, sunt argumentate lucid, concis, astfel încât să priceapă opera autorului evocat chiar şi acela care nu a citit nici un rând din aceasta. Este o calitate la Alex. Ştefănescu care într-un fel nu mă surprinde deoarece criticul ştie să se joace cu ideile şi opţiunile critice ceea ce demonstrează şi un real talent scriitoricesc, imaginativ nu numai critic. A trasformat Istoria literaturii contemporane...într-un adevărat roman. Nu este o carte ştiinţifică după care să fie leşinaţi scriitorii braşoveni şi nici nu ar avea de ce deoarece sunt puţini care apar în această operă genială. Astfel, întâlnim numele lui Radu Anton Roman, Mihai Sin, Ioana Pârvulescu şi sunt enumeraţi Caius Dobrescu, Marius Oprea, Gheorghe Crăciun, Leonard Oprea, Ştefan Baciu şi cam atât, semn că fiecare critic şi istoric literar are propria sa listă a valorilor din literatura română...( În ceea ce îl priveşte pe Loenard Oprea criticul face o confuzie, afirmând că acesta s-a stabilit în S.U.A. după 1989...vezi pag.1097)
Sunt blamat că am scris un Dicţionar al scriitorilor braşoveni...însă nu reuşesc să-i găsesc pe scriitorii braşoveni într-o lucrare semnificativă de Istorie literară...Nu sunt enumeraţi nici măcar la şi alţii... Îi aflu în schimb în Dicţionar de literatură română contemporană scris de Marian Popa şi publicat în 1977, la editura Albatros ( dicţionar total neştiinţific cum ar spune semidocţii braşoveni deoarece nu are referinţe critice pentru scriitori ) dar şi în Istoria literaturii de la 23 august... scrisă de acelaşi autor şi publicată după anul 2000. Şi atunci de ce mă înjură numai pe mine, de ce nu se leagă de Ştefănescu, de Manolescu de Popa deoarece aceştia nici măcar nu îi ignoră pe scriitori braşoveni ?! Eu cred că ai mei critici sunt laşi iar laşii, este ştiut lucru, sunt linguşitori. Foarte linguşitori. Laşi sunt şi aceia care mă înjură sub anonimat...
Oricum, pe cei care iubesc literatura îi îndemn să-l citească, ori de câte ori au prilejul, pe Alex. Ştefănescu şi nu vor regreta.
Firesc, din mai multe motive, am cutezat a citi această carte, în realitate un cărţoi de peste 1000 de pagini, într-un format mare, tip călinescian. Într-un fel cartea lui Alex. Ştefănescu este o continuare a monumentalei opere, Istoria literaturii române de la origini până în prezent publicată în anul 1941...o spun fără ironie. Fără a prelua stilul critic călinescian Alex. Ştefănescu reuşeşte să producă o lucrare monumentală, fastuoasă, spumoasă, lectura acesteia fiind un adevărat festin. Spre exemplu ajunge să citeşti titlul capitolelor consacrate scriitorilor să îţi dai seama de capacitatea sintetică şi precisă ( era să spun exactă – cunoscătorii ştiu de ce ), a criticului literar. Spre exemplu : Mihail Sadoveanu...macultură şi literatură ; Tudor Arghezi – un bijutier obosit ; Mircea Eliade – evadare din timp ; Camil Petrescu – amorfizare; Geo Bogza – cât reportaj, atâta literatură ; Marin Preda – dacă moromete nu e, nimic nu e ;Nicolae Labiş- a spune adevărul fără a fi clovn ; Nichita Stănescu – simbol al „dezgheţului ideologic” ; Grigore Vieru – un malentrandru ; Ion Caraion – retorica disperării ; Adrian Păunescu – enciclopedia României ; Eugen Simion – „ insigne prinse la reverul operelor” ; Mircea Cărtărescu – un autor care publică tot ce scrie ; Mihai Sin – cartea roză a securităţii ; Andrei Pleşu – spectacol stilistic ; Petru Creţia – intelectualitatea ardentă ; Şerban Foarţă – un spectacol lingvistic ; Nicolae Velea – ridicarea în rang a „ făpturilor neînsemnate „ ; Mircea Horia Simionescu – domul literatură ; Ioan D. Sârbu – o brutalitate virilă ; V. Voiculescu – o lecţie de întâmplări bizare ; Ileana Mălăncioiu – o Antigona a românilor ;Geo Dumitrescu – profesionalismul simulării ; Paul Goma – Încercarea de a face din literatură o „cutie neagră „ ; Fănuş Neagu – orgine de imagini... mă opresc aici deşi aş mai fi continuat deoarece toate aceste sintagme, savuroase, sunt argumentate lucid, concis, astfel încât să priceapă opera autorului evocat chiar şi acela care nu a citit nici un rând din aceasta. Este o calitate la Alex. Ştefănescu care într-un fel nu mă surprinde deoarece criticul ştie să se joace cu ideile şi opţiunile critice ceea ce demonstrează şi un real talent scriitoricesc, imaginativ nu numai critic. A trasformat Istoria literaturii contemporane...într-un adevărat roman. Nu este o carte ştiinţifică după care să fie leşinaţi scriitorii braşoveni şi nici nu ar avea de ce deoarece sunt puţini care apar în această operă genială. Astfel, întâlnim numele lui Radu Anton Roman, Mihai Sin, Ioana Pârvulescu şi sunt enumeraţi Caius Dobrescu, Marius Oprea, Gheorghe Crăciun, Leonard Oprea, Ştefan Baciu şi cam atât, semn că fiecare critic şi istoric literar are propria sa listă a valorilor din literatura română...( În ceea ce îl priveşte pe Loenard Oprea criticul face o confuzie, afirmând că acesta s-a stabilit în S.U.A. după 1989...vezi pag.1097)
Sunt blamat că am scris un Dicţionar al scriitorilor braşoveni...însă nu reuşesc să-i găsesc pe scriitorii braşoveni într-o lucrare semnificativă de Istorie literară...Nu sunt enumeraţi nici măcar la şi alţii... Îi aflu în schimb în Dicţionar de literatură română contemporană scris de Marian Popa şi publicat în 1977, la editura Albatros ( dicţionar total neştiinţific cum ar spune semidocţii braşoveni deoarece nu are referinţe critice pentru scriitori ) dar şi în Istoria literaturii de la 23 august... scrisă de acelaşi autor şi publicată după anul 2000. Şi atunci de ce mă înjură numai pe mine, de ce nu se leagă de Ştefănescu, de Manolescu de Popa deoarece aceştia nici măcar nu îi ignoră pe scriitori braşoveni ?! Eu cred că ai mei critici sunt laşi iar laşii, este ştiut lucru, sunt linguşitori. Foarte linguşitori. Laşi sunt şi aceia care mă înjură sub anonimat...
Oricum, pe cei care iubesc literatura îi îndemn să-l citească, ori de câte ori au prilejul, pe Alex. Ştefănescu şi nu vor regreta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)