O SCURTĂ PRELEGERE DESPRE ARTĂ SUSŢINUTĂ DE I.L. CARAGIALE

     
      În Cronici literare, ed. a II-a, Braşov, 1936, pag. 161-165, aflăm de la Teodorescu I. Petru (1888-1951), profesor de limba română la Liceul „Dr. Ioan Meşotă” şi cronicarul literar al revistei „Braşovul literar,” din perioada lui Cincinat Pavelescu, cum se desfăşura o şedinţă de cenaclu literar la începutul secolului XX, dar şi o prelegere despre artă susţinută de I.L. Caragiale. Textul pe care îl reproducem este foarte puțin cunoscut publicului iubitor de literatură și nu numai. 

    Era într-o luni, spre sfârşitul lui aprilie în 1910. Ne adunasem ca de obicei la profesorul Dragomirescu, acasă („Cenaclul de luni” inițiat de criticul Mihail Dragomirescu, 1868-1942). Cei tineri veniserăm mai devreme; cei bătrâni se făceau aşteptaţi; îi vedem sosind, încet şi grav, unul după altul. În seara aceia se zvonise că vom avea un musafir deosebit, un mare scriitor. Cine? Răspunsurile se împărţeau. Gândurile celor mai mulţi mergeau către Caragiale şi Delavrancea. Unul din doi. După un sfert de ceas de aşteptare uşa, care dădea înspre antreul principal, se deschise şi în pervazul ei apare figura zâmbitoare a dlui Mihail Dragomirescu:

- Băieţi, în astă seară avem un oaspete rar: pe Caragiale. Mai zăbovim câteva minute, până se termină masa, apoi vom fi în mijlocul vostru.

      Vestea cea bună ne-a luminat feţele de bucurie. Aşadar aveam parte de o seară deosebită în tovărăşia marelui Caragiale. Salonul a căpătat deodată un aer solemn. Ne-am aşezat fiecare pe la locurile obişnuite şi aşteptam. Între timp, schimbam câte o vorbă şi ne pipăiam manuscrisele. Ne emoţiona gândul că aveam să citim firavele noastre încercări literare în faţa celui mai mare scriitor al vremii. După alt sfert de ceas, Caragiale şi profesorul Dragomirescu au intrat în salon. Parcă îl văd: cu ochii uşor voalaţi, cu zâmbetul pe buze, fără haină şi cu vesta descheiată la piept. A împărţit strângeri de mână în dreapta şi stânga, apoi s-a aşezat la birou. Era binedispus. O masă îmbelşugată, la care vinul cursese din plin, îl congestionase uşor în obraji. Profesorul Dragomirescu a deschis şedinţa cu voia lui bună detotdeauna.

- Ei, băieţi, astăzi cine citeşte?

Nici un răspuns. Ne uitam unii la alţii jenaţi, şi ne afundam hârtiile în buzunare.

Profesorul ne căuta din ochi pe fiecare :

- Hai, Săulescule scoate „ documentul” , stărui dânsul amical.

Săulescu tace.

- Ce ? Nu îl ai la tine?contină domnul Dragmirescu. Săulescu face un semn afirmativ din cap şi schiţează un „ da” emoţionat.

- Ei, atunci, scoate-l ; hai scoate-l

Astfel începu şedinţa care avea să ne lase cea mai neştearsă amintire. Cu vocea clară, uşor tremurată, poetul Săulescu, mort mai târziu, pe front, în luptele de la Predeal, citi o poezie. Era vorba, dacă mi-a aduc aminte, de un cer de vară, învolburat de nori, care se apleca peste o câmpie întinsă şi lanuri de grâu copt. Poezia a plăcut. Impresia primă a fost dintre cele mai bune, criticul Dragomirescu a recitit-o, ca de obicei, strofă cu strofă, oprindu-se după fiecare şi dând răgaz lui Caragiale să sublinieze o imagine sau să plaseze vre-o observaţie.

Două sau trei neînsemnate modificări, indicate deopotrivă de maestru Dragomirescu şi de Caragiale şi poezia trebuia adusă lunea viitoare, pentru a fi publicată.

- Acum, cine vine la rând? Întrebă mai departe profesorul Dragmoirescu,  hai, daţi-i drumul că pârtia s-a deschis.  

De pe jilţul lui unde era mascat de corpolenţa atletică a lui Gregorian, se ridică poetul Lascar; mic la statură şi mucalit. Citi şi el o poezie de câteva strofe.

- Apoi, mă băieţi, în seara asta aveţi de gând să mă îndopaţi numai cu versuri ? Ia, să aud şi ceva proză. Care aveţi proză ?   

Ion Fulga şi Chirul Nanov se săltară puţin de la locurile lor. Fulga era cel mai aproape de birou şi îşi ţinea manuscrisul pe genunchi.

- Hai să auzim, îl îndemnă Caragiale.

Fulga începu să citească. Era o schiţă, care începea cu descrierea unui interior de prăvălie de mahala. O prăvălie lungă şi strâmtă cu ferestrele mici, cu tavanul jos şi afumat, din mijlocul căreia atârna o lampă de petrol. Aşezate la rând, de-alungul peretelui masei rotunde cu feţe de pânză roşcată. Într-un raft mare, în spatele tejghelei, articole de prima necesitate, în dezordine : zahăr, cafea, săpun, năut, cutii de conserve. Într-o despărţitură mai jos, „sarea îşi dădea mâna cu piperul”.

- Fals, îl întrerupe Caragiale pe cititor. Ce este aceia: sarea să îşi dea mâna cu piperul? Ai gândit în adevăr în felul ăsta sau este o sugestie din vre-o lectură străină ?

     Şi de la acest început de schiţă, Caragiale porni o prelegere despre artă – una din acele minunate incursiuni în domeniul literaturii universale şi al artei, care îl făcea pe Caragiale să scapere lumini de fulger şi să reverse torente de umor, îmbinând sublimul cu grotescul în cea mai surprinzătoare dialectică. Maestrul Dragomirescu tăcea, savurând el însuşi cuvintele înaripate ale marelui scriitor. Pare că îl aud şi acum. Sub lumina domoală a candelabrului din mijloc vocea aceia ştearsă – pe cât de lipsită de timbru, pe atât de mlădioasă şi de autoritară – mi-a rămas în urechi cu nuanţa ei guturală. Au fost trei ceasuri de încântare ce nu se pot uita.

      Arta, dragii mei, este creaţie. Ca tot ce este creaţie, ea îşi are viaţa ei proprie – o viaţă tainică şi o existenţă aparte în complexul lumii care ne înconjoară – o viaţă, care îi vine de la talent. Talentul este acela, care insuflă viaţă operei de artă şi care o face să trăiască în noi şi în afara noastră, cu această miraculoasă existenţă dublă, care ţine totdeauna şi de lumea materială şi de  lumea sufletească fiindcă este vie, opera de artă trăieşte. Cât timp? O clipă sau o veşnicie? Problema durabilităţii în artă este o chestiune de interpretare, de controversă. Eu aş zice mai degrabă: trăieşte atâta timp cât se va mai găsi un singur om, care să o înţeleagă. Gândiţi-vă la splendidele opere de artă ale lui Phidias sau ale lui Praxitheles. Au trăit atâta vreme cât oamenii au fost în stare să le înţeleagă. Apoi a venit epoca întunericului. Templele s-au dărâmat, statuile au căzut de pe soclurile lor, şi s-au mutilat... Peste o mie de ani însă, o altă omenire, din nou înţelegătoare, le-a dzgropat, le-a şters de pământ şi aşa, cu braţele şi cu picioarele rupte au fost reaşezate pe socluri. Statuile au recăpătat viaţa de odinioară, trăiesc din nou şi vor trăi veşnic.

 Da, arta este creaţie. Este viaţă din viaţa artistului şi suflet din sufletul lui prelungit în materie, fie această materie lemn, piatră, marmură, fier, sunet muzical ori cuvânt. De aceia o operă de artă nu se poate compara decât cu o fiinţă. Aţi avut vreodată curiozitatea să puneţi sub lupa măritoare o fiinţă vie, o insectă, o gâză? Să vedeţi ce capodoperă a naturii este vietatea aceia minusculă, ce se zbate sub ochian?

     De unde vine perfecţiunea şi viabilitatea fiinţei vii? Evident viaţa rămâne marea taină a existenţei, marea minune ce trece dincolo de posibilităţile de înţelegere ale minţii omeneşti. Dar căutând să pătrunzi puţin taina aceasta mare a vieţii, îţi dai seama de un lucru foarte important, care ne aduce tocmai acolo unde vrem noi, la artă şi anume că, în organismul acela viu, nu este o singură celulă care să nu îşi aibă rostul ei şi în raport cu celelalte celule în complexul minunat al vieţii. Totul se angrenează, totul se sprijină. Nimic nu lipseşte, nimic nu strică armonia perfectă a fiinţei – şi nu-i stânjeneşte existenţa. La fel şi cu opera de artă. Ceea ce pentru fiinţă este viaţa, pentru opera de artă este sugestie. Căci după cum într-o fiinţă vie fiecare celulă îşi are rolul şi scopul său determinat pentru a servi viaţă însuşi, tot astfel în opera de artă fiecare element trebuie să se integreze cu folos  în fiinţa operei pentru a servi o sugestie: sugestia, adică ideea, adică aceia ce ai vrut să realizezi, aceia ce trebuie să prindă viaţă şi să trăiască ...  

POPULARITATEA ȘI SUCCESUL UNEI CĂRȚI NU DE FIECARE DATĂ ÎNSEAMNĂ ȘI VALOARE

      
     Ierarhizarea (clasamentul) aparţine publicului ale cărui grile şi repere valorice sunt instabile ca şi gusturile. Benedetto Croce transmite un mesaj clar privind divizarea fenomenului literar în curente literare, convertirea conceptului de istorie, propriu filosofiei idealiste, în evoluţionism pozitivist, au existat unii care au vrut să aplice poeziei evoluţia darwinistă a speciilor: şi, setoşi de rigoare logică cum erau, aceştia au născocit – şi cât au putut au şi înfăptuit – o istorie literară în care genurile proliferau şi se înmulţeau fără să fie nevoie de intervenţia unui sex opus, luptând între ele şi se învingeau, unele dispărând, iar altele rămânând victorioase în lupta pentru existenţă... Această istorie pe „ genuri” este ultima dintre „falsele istorii”... dicţionare întemeiate pe aşa numite „texte de limbă”. În fond, combinaţia celor trei elemente liric, epic şi dramatic poate da un număr infinit de aşa zise genuri literare. Multe minţi vor fi prizoniere ale prejudecăţilor încercând să ordoneze creaţia literară utilizând repere abstracte. La începutul secolului al XIX-lea, în Franţa, avea să se contureze o mişcare literară cunoscută sub denumirea de artă pentru artă. Adepţii acesteia, francezi, englezi, americani, începând cu Gustave Flaubert (1821-1880), Teheophile Gautier (1811-1872), Oscar Wilde ( 1856-1900) şi Edgar Alan Poe (1809-1849) aveau să întoarcă spatele noii lumi industrializate. Th. Gautier avea să afirme programatic conservând astfel spiritul artei clasice că „un lucru care devine util încetează de a mai fi frumos” şi totuşi,  în secolul XX se va impune şi „arta industrială”. În acest context, conceptul de estetică ţine nu numai de disponibilitatea simpatetică a fiecăruia ci în special de armonie și... în anumite cazuri, chiar utilitate.  Nu ştim (în sensul de a defini) decât intuitiv ce este arta dar ştim că arta nu poate exista în afara armoniei (fie ea și înglobată în ceea ce am numi o estetică a urâtului care, în mod paradoxal încetează a mai fi „urâtă”). Armonia în literatură este dată de echilibrarea cuvintelor şi muzicalitatea acestora, de ritm sau ruperea acestuia și/sau cadență, muzicalitatea interioară, cromatică fonetică ș.a., astfel încât ele să devină o ceară moale (Cicero - sicut mollissimam ceram), emoționantă și grațioasă, subtilă iar ornamentul (figurile de stil) să genereze o emulație a ideilor în formă şi fond. Toate aceste observaţii pot fi ignorate atât de scriitor când își elaborează opera cât și de critic când o evaluează, însă un lucru nu poate fi ignorat, raportul operei cu opera altor autori.

     Charles Darwin (1809-1882), face aluzie în opera sa la o comuniune de gust care uneşte animalele cu oamenii, chestiune tratată şi de teoria genetică. „Când privim păsările masculi desfăşurându-şi în chip atât de studiat penele şi culorile splendide în faţa femelelor... e cu neputinţă să ne amintim că femelele admiră frumuseţea partenerilor sexuali.” Darwin face un paralelism între culorile naturale la animale şi podoabele artificiale ale oamenilor. Însă, chimia atracţiei sexuale, oricare ar fi ea, nu are legătură cu arta, deoarece aceasta nu este un preludiu înaintea rutului. Tipurile de cunoaştere pe care le oferă ştiinţa sunt diferite în finalitate şi cuprindere de intuiţiile artei chiar dacă uneori par a se suprapune. Să ne amintim de „pasărea lui Brâncuș” interpretată de vameșii americani ca fiind „piesă industrială”.

      Care este tipul de grilă ce îl ajută pe critic să discearnă valorile, care sunt metodele de cercetare a operei pentru a stabili valoarea acesteia? Spre exemplu,  mergem la un bijutier să evalueze o piatră strălucitoare, el ne va spune dacă este doar un ornament din sticlă sau este diamant în baza unor criterii de evaluare cunoscute şi probate ştiinţific. Am putea afla că piatra strălucitoare şi colorată frumos este doar sticlă şi totuşi nouă să continue să ne placă. Însă, am putea afla că este diamant şi fireşte ne-ar bucura mult deoarece ştim, avem certitudinea şi a unei valori materiale. George Santayana, susţine că, în estetică, erezia este ortodoxie. Acelaşi estetician avea să scrie: Dacă Panteonul nu ar fi de marmură, coroana regală de aur şi stele de foc, ele ar fi nişte lucruri firave şi prozaice. Operei îi este necesară şi o materie de înnobilare. Criticul Daniel Cristea-Enache, într-un recent articol publicat pe site-ul Literatura de azi (Tinerețe fără bătrânețe - text publicat și în Suplimentul de cultură) pune degetul pe „rana” multor poeți din actualitatea imediată: Dacă eşti un ignorant voios ori ai informaţii lacunare asupra precedenţelor, rişti să faci în ochii celor avizaţi o figură nu prea onorabilă. Reeditezi, involuntar şi inconştient, ceea ce s-a mai scris; şi poate că mai bine. Eşti o copie a unui original de care n-ai habar. Şi aici părerile sunt împărţite: unii crtitici literari vor spune că este bine ca tânărul scriitor să aibă o cultură densă, alţii vor spune că nu!

        Este ştiut că popularitatea şi succesul artistic nu se află în strânsă legătură cu valoarea. Nici măcar premiile literare nu confirmă de fiecare dată valoarea (a se vedea cazul I. L. Caragiale). Spre exemplu cine mai știe de George Baronzi (1828-1896) autor a 45 de volume între care și al romanului „Misterele Bucureștiului”,  ori că „Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine în ţara mea”, sunt versurile scrise de poetul George Creţeanu (1829-1887). Nicolaie Nicoleanu (1835-1871) poetul precursor stilului eminescian din prima decadă a „junimiștilor” aflat în grațiile lui T. Maiorescu şi uitat cu desăvârșire. Aproape uitat este și Vasile Militaru (1885-1956) dar nu și poeziile (romanțe) și astăzi cântate. Nu aş dori ca cineva să creadă că în timpul vieţii unui scriitor nu există şi glorie. Exemplele sunt numeroase şi din literatura noastră şi a altora. Bunăoară priviţi şi râvniţi spre „laureații premiului Nobel” și nu numai.

     În cazul canonizărilor religioase, popularitatea este un atuu important. A avea încredere în gustul unei singure persoane, oricât de rafinată ar fi aceasta, nu vom avea şi certitudinea valorii. Majoritatea criticilor literari se doresc a fi de direcţie, adică formatori de „stiluri şi curente literare” nelăsând această sarcină în rândul scriitorilor, creatori efectivi ai operei literare. În fond trăim într-o lume aflată într-o dinamică tot mai accelerată în care circulă simultan, în toate domenile, mai multe paradigme. Unele vor fi false, altele expirate demult şi totuşi pentru unii actuale, cele mai multe ale momentului și extrem de puține perene. Nu numai timpul este „cenzorul” operei ci și paradigma în care se situează opera. Există o actualitate perenă, interioară omului, legată exclusiv de ființa sa, de nevoia de seducție și cunoaștere, de emoție și cultură/discernământ dar și nevoia de „beție”. Iată de ce sunt puțini și acei critici, istorici literari și esteticieni care știu/pot confirma valoarea. 

       (...) ca argument s-ar putea invoca împrejurarea că, chiar autori consacraţi, au primit după vremuri, după felul deosebit al publicului de a-şi împărţi simpatiile, când un loc superior, când inferior altora în ierarhia literară. La aceasta răspunsul este uşor de dat: nu poate fi totdeauna chestiunea de a hotărî dintre mai mulţi scriitori de seamă care este mai însemnat decât altul; acestea sunt de cele mai multe ori preocupaţiuni de spirite pedante ori elementare; esenţialul este de a recunoaşte care dintre personalităţile epocei în care trăieşti se impun atenţiunei şi vor rămâne în rândurile celor aleşi. (Ovid Densuşianu - 1873-1938, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1981, pag. 196). Să nu uităm că, până la urmă, și cărțile au viața lor. Însă, datoria criticului literar, printre altele, este și aceea de a atrage atenția publicului interesat de cultura scrisă asupra unor opere.

      Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile? (M. Eminescu). Între timp „catargele” sunt tot mai numeroase deoarece scrisul, și datorită tehnologiei, pare o activitate la îndemâna oricui iar selecția tot mai dificilă.

P.S. Nu am să public o listă cu tirajul cărților unor autori celebrii, însă am să amintesc doar că volumul „Fire de iarbă” de Walt (Walter) Whitman a fost tipărit (chiar de autor) în 795 de exemplare, poezia sa fiind catalogată la acel timp de către câţiva „critici” ca fiind „obscenă” sau faptul că publicarea romanului „Ulisse” al lui James Joyce a fost refuzată de 14 edituri. Rabindranath Tagore a publicat un volum în limba engleză în doar 200 de exemplare… Însă romanul „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (Il nome della rosa, 1980 (traducere Florin Chirițescu, Ed. Dacia, 1984, Premiul pentru cea mai bună carte a anului și Premiul Strega în 1981) a fost best-seller încă de la prima ediție. Însă nu aș dori să înțeleagă cineva că anonimii de acum vor fi celebrii de mâine. Nu, anonimii de acum vor fi anonimii și din viitor. Despre best-seller şi valoarea literară într-un articol viitor.

FURAJAREA ELEVILOR, SICTIRUL DASCĂLILOR ŞI PUTOAREA DE TĂMÂIE DIN ŞCOLI

      Din totdeauna au existat în sistemul de învățământ profesori-dumnezei, profesori funcționari (dascăli) și profesori cu vocație și dăruire.  Din păcate numărul profesorilor de excelență, cu vocație, cei care însuflețesc spiritul elevilor, îi îmbogățesc cu pasiunea și dragostea spre cunoaștere este tot mai mic.

      Profesorii dumnezei se cred de neînlocuit; ei nu sunt interesați să transmită cunoștințe ci doar să imprime un sentiment de inferioritate și nesiguranță elevului și astfel acesta să fie constrâns a-i solicita ore de meditații! În realitate, profesorul „dumnezeu” este un speculant sau pur şi simplu şpăgar de drept comun!

     O altă chestiune în ceea ce privește învățământul actual o constituie manualele școlare. Croiala aceasta este făcută de găşti/clientela poilitică fără a urmări transferul de cunoștințe/ cunoaștere, fără a însufla voință, curiozitate, spirit moral și dorință de muncă. Într-un cuvânt, manualele au doar formă lipsită de conținut punând accentul pe informaţii și nu pe transferul de cunoștințe.

      Nu se poate vorbi de o reformă a învățământului românesc fără o reformă curriculară adaptată nevoilor și cerințelor vieții actuale. Degeaba vom utiliza tehnologia de ultimă oră în școli și imităm programe de învățământ din occident fără să fim capabili să oferim copiilor și cadrul adecvat pentru asimilarea cunoștințelor. Nu putem să-i furajăm cu informații care nu au aplicabilitate în viață sau în viitoarea lor carieră profesională. Nu putem să insuflăm spirit românesc puternic dacă le vom spune elevilor la lecțiile de istorie că „se trag dintr-un neam care a stat sub vremi”, dacă anulăm memoria eroilor noștri și nu suntem capabili să avem memoriale dedicate acestora. Nu putem avea un tineret sănătos cu chioșcuri alimentare lipite de gardul școlii și pline de produse cancerigene și nici dacă îi vom duce în „excursii” la fast-food-uri.

       Sigur, o responsabilitate foarte mare o are familia, dar și școala deoarece o mare parte din timp, tinerii și-l petrec între pereții acesteia. O școală lipsită de profesori, dar ticsită de funcționari-dumnezei. Mulţi directori de şcoli se cred mici afacerişti. Observaţi doar cum sunt făcute „lucrările de reparații și întreținerea școlii”, calitatea mobilierului școlar, grupurile sanitare...

    Dacă se întâmplă totuși să avem elevi performanți, acest fapt nu se datorează școlii ci părinților cu resurse materiale dar și nativității și spontaneității unor elevi susținuți cu abnegație de profesorii cu vocație. Iar profesorii cu vocație, în sistemul de învățământ actual sunt extrem de rari. Societatea, dar în special statul, are obligația de a răsplăti elitele din sistemul de învățământ. O obligație pe care nu și-o îndeplinește. Dacă la o materie, oricare ar fi aceasta, rămân elevii în urmă, de vină nu este elevul ci educatorul său care nu știe/ nu poate/ nu vrea să-și facă datoria. Dar ce să ne mai mire când criteriul de numire al inspectorilor școlari și al directorilor de școli este unul politic. Până şi femeia de serviciu trebuie să aibă avizul unui gușter politic. Un primar care abia a absolvit opt clase a ajuns să numească directori de școală! Numirile politice nu au legătură cu sistemul de învăţământ. Croiala este proastă! În fond, şi „dascălii” nu numai clasa politică, dau cu sictir întregului învățământ românesc care prea pute a tămâie, după cum constata şi Andrei Mureşianu la vremea sa!

      Nu este oare ciudat că chefurile se fac înainte de bac... Știu ce știu „dascălii!”

    P.S. Cât de rămaşi în urmă suntem, iată un argument obiectiv: Peste 18.000 de biserici, sub 5.000 de şcoli generale. Construirea unei catedrale a cărei valoare depăşeşte 100 de milioane de euro, preoţi plătiţi din banii contribuabilului şi catehism ortodox în școlile publice susţinut și într-o serie de manuale.

    Iată şi opinia dlui. Dan Ungureanu, prof. univ. Universitatea Bucureşti: „Învățământul românesc e prăbuşit cu totul. Predau profesori care fac greşeli de clasa a şasea. Absolvesc cu diplomă, studenţi care acum 15 ani ar fi căzut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificaţi. Comisia centrală de acreditare a titlurilor universitare face conducători de doctorat în glumă (…) Nu se mai miră nimeni că n-avem universităţi remarcabile cu cercetători remarcabili, când înşişi conducătorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.”

     Normal ar fi fost ca Legea Învățământului gândită de Spiru Haret să fie actualizată. În perioada 2010-2014, 345.000 de elevi nu au obținut diplomă de bacalaureat. Anul acesta, peste 20.000 de elevi au refuzat să se prezinte la examenul de bac... Chiar nimeni nu este îngrijorat?! Acești tineri s-ar fi putut califica într-o meserie și am fi avut 345.000 de tineri meseriași.

       Antologică va rămâne remarca lui T. Băsescu: „Școala românescă produce tâmpiți!” Gabriel Liiceanu în calitate de filosof  și profesor, nu a avut replică. Da, școala produce tâmpiți, ei sunt la Cotroceni, în guvern, la Inspectoratele școlare... ba chiar și la catedră. Ceea ce se produce în învăţământ de peste o jumătate de secol este o crimă împotriva spiritului viu al poporului român. În acelaşi timp îmi atrage atenţia un citat din George Orwell postat pe facebook: un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă! Este complice!

DE CE ISTORILE LITERARE PIRAMIDALE NU POT FI ISTORII

      Istoria unei literaturi este dispusă grafic pe un sistem de axe ortogonal, unde, în mod firesc, scriitorii sunt aşezaţi pe axa absciselor (axă orizontală) ce nu reliefează un clasament, o ierarhie ci un raport (în timp) al expunerii operei şi caracterul acesteia, fără a obtura alte valori. Spre exemplu, să ne imaginăm Istoria literaturii precum o orgă, în care fiecare tub, vizibil oricui, reprezintă un scriitor şi opera acestuia. În proiecţia dată, pe axa ordonatelor (verticală), regăsindu-se doar cronologia timpului (dar şi al durabilității) creaţiei în raport cu celelalte creaţii şi nu ca imagine (proiecţie) a unei ierarhii. Tudor Vianu susține că ierarhizarea operelor de artă se poate constitui mai întâi în timp, după un criteriu al progresului artistic, pe care se cuvine a-l formula în primul rând. La rândul său, Giovanni Gentile crede că orice operă de artă este o individualitate închisă în sine, o subiectivitate abstractă care se postulează în sine însuşi în mod empiric alături de celelalte, în chipul atomilor. Adevărat, G. Gentile elaborează dimensiunea emoţională a spiritului pornind probabil nu numai de la F. W. G. Hegel, autorul filosofiei artelor frumose dar şi de la observaţiile lui I. Kant, asupra sentimentului frumosului şi subtilului.

      Valorizarea operelor literare pe o axă a ordonatelor (axă verticală) din dorinţa de a stabili ierarhii este o gravă eroare precum şi întocmirea unor clasamente valorice. Ierarhiile nu pot fi stabilite decât prin eliminare, fenomen nespecific istoriei, şi astfel nu se mai pot regăsi toţi autorii. În locul eliminării impuse de axa ordonatelor pe axa absciselor vom avea clasificarea operelor şi a autorilor acestora.

    Tipul de expunere al scriitorilor pe axa orizontală (absciselor),  pe axa ordonatelor timpul/epoca, va da o proiecţie corectă a întregului sistem (ansamblul de valori) din cadrul unei culturi. Vom obţine o arhitectură literară dinamică, lipsită de dogme, uşor de vizualizat şi de analizat. Numai astfel vom avea o Istorie completă şi complexă a întregii literaturi române. Din păcate, scriitorii au fost poziţionaţi (încă din vremea lui T. Maiorescu), pe axa ordonatelor exprimând de cele mai multe ori ierarhii. Unii critici vor supune operele literare anumitor canoane ale momentului. În acest caz, Axiologia artei fiind în complementaritatea epistemologiei artei şi nu opusul acesteia într-un sistem complex de evaluare care ne determină nu numai caracterul, dar şi judecata de gust (axiologie - din grecescul axia = valoare, logos = cuvânt). Axiologia (teoria) artei nu generează ierarhizarea valorilor, în schimb poate determina o judecată a valorii... În fapt axiologia generează un tablou amplu privind opera şi autorul : geneza, structura, interacţiunea, funcţia operei în raport de conţinut (tematică), seducţia şi dinamica operei în succesiunea epocilor... percepţia acesteia în funcţie de nevoile intelectuale ale individului, acţionalitatea (şi manipularea) operei asupra gândirii acestuia, momentul subiectiv, obiectiv sau speculativ al valorii, recunoaşterea acesteia în funcţie de (ideologii) momentul politic ş.a. Nu putem defini valoarea însă ştim ce nu este valoare. În fapt, omul este creat de valori iar la rândul său crează valori în acelaşi timp sunt şi grupuri de indivizi care se raportează unui set de valori personalizate (tribalizante) intime, minimale şi care nu pot fi obiective. Spre exemplu, dacă ne aflăm în faţa unor opere literare considerate capodopere universale ce vom face, cum vom ierarhiza valorile, în baza căror criterii?! Le vom putea ordona (convenţional, nu estetic), în funcţie de timp, epocă, însă nu vom putea stabili o ierarhie a acestora.

       T. Maiorescu în studiul său, Direcţia nouă în poezia şi proza română, publicat în anul 1872, când atrage atenţia şi asupra tânărului poet Mihai Eminescu aşează scriitorii pe axa ordonatelor. Astfel îl pune în capul listei pe Vasile Alecsandri, urmat de Mihai Eminescu. Aşadar, în anul 1872, pentru T. Maiorescu, Eminescu se situează pe locul doi, după V. Alecsandri. Dar se va înşela în această ierarhizare a valorilor ocupându-se apoi şi de poeţi precum Samson Bodnărescu, Matilda Cugler Poni, Teodor Şerbănescu, D. Petrino... a căror operă literară este astăzi (aproape), necunoscută.

     Literatura română este o succesiune de top-uri. Mulţi istorici, chiar şi critici literari operează greșit cu grafica literaturii. Pe axa absciselor este locul scriitorilor și al operelor acestora, iar pe axa coordonatelor timpul/epoca etc... Dar pentru criticii noștri este invers. Iată un exemplu recent: dl. Alex Şefănescu consemnează în Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, pag. 357: În 1960, apare prima carte de versuri a lui Nichita Stănescu, „Sensul iubirii”, care, în afară de faptul că aparţine unui viitor mare poet (cel mai mare de după Eminescu). Dacă există „cel mai mare după Eminescu” logic am vrea să-l aflăm și pe „cel mai mic poet după Eminescu”. Mai există o formă de ierahizare a scriitorilor prin utilizarea sintagmei „scriitori marginali”. Ierarhia valorilor este stupidă precum dulceaţa de caşcaval.

     Citim sau învăţăm la şcoală de „perioada marilor clasici” ai literaturii române care se încheie la începutul secolului XX. Sintagma marii clasici o întâlnim şi la tinerii critici cum ar fi Ruxandra Ivăncescu semn că, şi în noua generaţie de critici literari, sunt segmente de analiză şi limbaj nedigerate. (vezi, Ruxandra Ivăncescu, Ştefan Agopian – monografie, Braşov, 2000, pag.8 ). Dacă unii sunt mari clasici atunci firesc vor fi şi „mici clasici” şi aici ne referim la Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Octavian Paler... ș.a. Cu cine începe şi cu cine se termină perioada marilor clasici şi a micilor clasici ne întrebăm şi noi în spiritul acestei bizarerii de evaluare a culturii scrise. Nu de puţine ori judecata critică a operei literare va fi opturată de biografia scriitorului (spre exemplu, cazul Macedonski). Critica literară l-a „înlocuit” pe Vasile Alecsandri considerat „regele poeziei”, cu Eminescu căruia îi va spune „Luceafărul poeziei”, „poetul nepereche”... şi nu l-a putut „suporta” pe Alexandru Macedonski (acesta pleda în rev. „ Literatorul ” pentru „ poezia socială”), contemporan acestuia. Eminescu este cel mai mare, spun unii critici, după Eminescu urmează Nichita Stănescu (la Struga, în anul 1982,  i se decernează premiul „Cununa de aur”  fiind numit şi „regele poeziei” – iată, al doilea „rege” după Alecsandri), acesta „detronându-l” pe Nicolae Labiş care se afla la un moment dat după Eminescu... însă înaintea lui Labiş a fost Alecsandri, Macedonski, Coşbuc şi astfel literatura română devine una ierarhică, piramidală. Să nu uităm că tipul de organizare (evaluare) piramidală aparţine societăţilor (culturilor) închise. Întâlnim şi la Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii... capitole gen: marii scriitori; avangardişti minori... ( Dacă în „Istoria critică a literaturii române…” dl. N. Manolescu face ierarhii valorice acesta și le asumă susținând că este o problemă de „gust personal”, ceea ce nu lasă loc de comentarii asupra selecției autorilor. În fond este o istorie critică, dar adjectivele nu își aveau locul).

   O istorie literară nu poate fi elaborată pe baza unor ierarhii/clasamente ale scriitorilor sau a operelor acestora. Spre exemplu, literatura engleză nu îl consideră numai pe William Shakespeare un scriitor universal și nici cel mai mare între cei mari! Ce ar fi făcut criticii noștri dacă aveam un scriitor de talia lui William Shakespeare?! Nu este un secret pentru nimeni că există zeci de scriitori români minimalizați sau chiar ignorați cu bună știință de istoria literară și de critică.

     Istoria gândită de G. Călinescu, și de la care se poate porni, este și o istorie critică bazată pe estetică. G. Călinescu are în vedere doar valoarea operei scriitorului fără a ignora scriitori extrem de tineri, cărora a ţinut cel puţin să le menţioneze numele, care au îmbătrânit între timp și au publicat numeroase cărți. De acești scriitori nu s-a mai scris în nicio altă istorie până la Marian Popa. Acesta a publicat în anul 2001, Istoria literaturii române contemporane (referitoare la perioada 23 august 1944 - 22 decembrie 1989), prea puțin cunoscută publicului larg, poate și din cauza celor două volume, totalizând peste 2.500 de pagini, în format apropiat de A3. Cert este că numai acele istorii literare care nu construiesc ierarhii sunt cele care contează în cadrul culturii scrise. Selecţia valorilor nu aparţine istoriei literaturii, ci istoriei criticii şi/sau esteticii literaturii (care prin natura lor sunt selective, vezi Istoria critică… de N. Manolescu) însă nici acolo nu vom întâlni ierarhii. Dacă vom continua să abordăm mimetic fenomenul literar după paradigme demult expirate, să nu ne mire de ce criticii noștri nu izbutesc să iasă cu teoria literară în Occident și nici de ce literatura română încă este buimacă.

OPERA „CANONICĂ” NU ESTE APANAJUL UNEI PERSOANE SAU A UNEI GENERAȚII, CI EXPRESIA VITALITĂȚII UNEI CULTURI

        Am putea înţelege prin canon o normă, un anumit număr de cărți a căror lectură/învățare este obligatorie. În fond, canonul are și sensul de pedeapsă/suferință/chin. Nu sună cumva bizar ideea că procesul de învățare ar fi o „pedeapsă” aplicată de „educator”?!  Și totuși, dacă numim canon un curs universitar, un manual, un text dat, el trebuie însuşit ca atare şi expus întocmai deoarece aici discutăm de exerciţiul învăţării, pare a ne sugera N. Manolescu. Este doar o speculație personală. În acest caz, se poate spune mai simplu: eu sunt canonul! Eu sunt axioma! Câți profesori, câți critici literari tot atâtea canoane. Iată cum este definit canonul: CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, normă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Ansamblul cărților sfinte acceptate de Biserică. 2. Pedeapsă dată de Biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Carte așezată pe altar, care cuprinde anumite rugăciuni ale liturghiei. 4. Regulă fixă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală pentru două sau mai multe voci, care repetă la intervale fixe aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ. Cf. fr. canon, germ. Kanon.

     Însă, să observăm cum este explicat canonul de către Harold Bloom: Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca individualitate şi scriitor cu ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris, şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica doar ca Arta Memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului. Memoria este întotdeauna o artă, chiar şi atunci când funcţionează involuntar (...) Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor: ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţământ şi tradiţii critice dominante sau, aşa cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale (...) Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „proiect individual”, „încredere în sine”, „competiţie” – ceea ce nu-i prea încântă pe exponenţii diferitelor curente: feminism, afrocentrism, marxism, neoistorism (inspirat de Faucault) sau deconstructivism, toate aparţinând Şcolii Resentimentului (...) Aşadar, canonul este subiectiv... canonul ca orice listă sau catalog, are tendinţa de a fi mai curând inclusiv decât exclusiv, am ajuns acum la momentul în care lecturile de o viaţă nu pot acoperi totuşi întregul canon occidental. Acesta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoaşterea în amănunt a mai mult de 3000 de cărţi, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăţi cognitive şi imaginative, ci şi sesizarea relaţiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgeşte... (Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala epocilor, Bucureşti, 2007, pag. 44, 47, 48, 63).

       Aşadar, ar exista probabilitatea ca operele fundamentale ale culturii universale să fie şterse din memorie şi într-o astfel de situaţie, ideea de canon s-ar impune. Dar atenţie, aici se discută despre operele culturii scrise universale... (dar ni se spune și de un canon occidental) şi nu de sectarizarea literaturii.

   Critica literară românească vorbește de canonizarea scriitorului, aşa cum este interpretată acum (în anul 2014 n.a), de către unii „critici”, ar face din acesta un sfânt ceea ce este aberant, iar din opera sa un capitol apostolic dintr-o „Biblie”. De aici până la idolatrizarea scriitorilor nu este decât un pas. Şi totuşi, fenomenul există şi se manifestă... chiar în rândul unor cunoscuţi critici literari contemporani care încearcă să impună istorii literare canonice (lucrări subiective, lipsite de valoare culturală, bune doar ca „manual personal”) excluzând astfel autori şi ceea ce este și mai grav, opere literare importante din arhitectura culturii române. A declara o operă ca fiind canonică nu este apanajul unei persoane sau a liderilor unei generaţii, ci este expresia vitalităţii, în sensul de forţă (valoare), a unei culturi. În speţă, esteticile false sunt: cea intelectualistă sau conceptualistă, care confundă poezia cu proza literară; cea sentimentalistă care o confundă cu sentimentul sau cu expresia literară a sentimentului, cea practicistă, care o confundă cu expresia literară a oratoriei, cea hedonistă care o confundă cu literatura uşoară şi, în sfârşit, cea formalistă, care o confundă cu delectările artei pentru artă; estetici false care câteodată se îmbină câte două, câte trei, ca în miscere utile dulci, delectando pariterque monedo, iar altădată adiţionează, considerând suma astfel formată drept ideea adevărată şi desăvârşită despre poezie (B. Croce). Între canon şi crestomaţie sunt diferenţe majore. Am putea spune despre canon că acesta este o operă căreia i-am fi putut spune „o capodoperă” însă, „canonul” nu fizează doar genialitatea. B. Croce ne evertizează asupra acelor „estetici false” care nu au legătură cu estetica ci doar cu gustul unei persoane. Nu de fiecare dată frumosul coincide cu esteticul. Estetica nu poate exista la superlativ sau relativ ori în preajma adjectivelor, deoarece ea este suma acestora şi apoi, estetica, prin natura ei, ori este, ori nu este. În fapt, există ca şi creaţia literară, ca şi arta... Judecata este dată de mulţimea proiecţiei acesteia în raport cu individul argumentând în fiecare emoţie, revelaţia armoniei. În fapt, natura este frumoasă nu pentru că există, ci pentru că este văzută, la fel cum şi o idee nu poate exista fără a fi enunţată deoarece o idee cuprinsă doar în gând însă neexprimată nu se poate spune că există sau că a existat... Estetica pentru a exista are nevoie de conştiinţa și conștiența celuilat. 

      Canonul nu este o secțiune a unui curent (modă, stil), el poartă în sine spiritul universalității trecând cu succes peste paradigmele epocilor. Iată de ce nimeni nu poate să spună „canonul sunt eu!”. Să fie oare „canonul” capodoperă între capodopere sau pur și simplu capodopera în sine și atunci ar fi mai simplu de înțeles pentru oricine. Canonul ar putea fi parte dintr-o arhitectură (ansamblu), cu ceea ce Leo Frobenius numea paideuma (PAIDÉUMĂ s. f. ansamblu de caractere care constituie stilul unei culturi populare, germ. paideuma, gr. paideuma). În viziunea lui Harold Bloom canonul nu mai aparține unui culturi anume, ci universalității. Însă, nu există criterii/norme prin care o operă să fie validată drept „canon” în afara timpului cel care confirmă perenitatea valorilor. Dacă cineva ştie/cunoaște o metodologie de clasificare a unei opere în categoria „canon” să o prezinte public. Și totuși, dacă omenirea ar lua contact cu o altă civilizație din Univers și și-ar propune să prezinte acesteia doar ceea ce consideră reprezentativ în cultura scrisă, fiecare națiune ar întocmi o listă de opere literare pe care le va numi (poate) „canonice”, dar cu sensul de texte de care acea cultură nu se poate dispensa și la care s-ar putea adăuga opere din literatura actuală și imediată iar acestea ar fi supuse unei noi selecții care le-ar proiecta în universalitate. Păstrând și un ușor spirit ironic, aș spune: canonul este util nu numai pentru extratereștrii, dar și pentru a avea o viziune de ansamblu asupra culturii (operelor) scrise a omenirii, respectiv a unei națiuni. Propun să revenim de la canon la un cuvânt simplu a cărui semantică este cunoscută: operă clasică! Și apoi, eu cred ceea ce dl. N. Manolescu nu vrea să creadă: da, „canonul” se face în sensul că se învață, dar se discută! Canonul nu poate fi comentariul unei opere, ci opera în sine. O operă literară nu este o partitură muzicală ce trebuie interpretată întocmai și nu acceptă abateri de la original. Opera, fie ea chiar și „canonică” trebuie discutată. În acest context amintesc un fapt paradoxal: critica generației ’80 este mai consistentă decât opera. Despre cum conservă unii autori de istorii literare, memoria literaturii române într-un articol viitor.