miercuri, 20 mai 2009

VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIM

VASILE ŞELARU DESPRE ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE NICOLAE MANOLESCU SAU DE CE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ REVOLUŢIA DIN 1989 A AVUT UN EFECT MINIMAL...

X O dilemă : de ce oare domnul Manolescu nu ne spune întregul nume al boierului Neacşu...
X Canoanele care răstălmăcesc literatura... după cheful unui comando critic mânat de dorinţa de a proteja mediocritatea şi veleitarismul.

De la o vreme tot răsfoiesc şi citesc „ Istoria critică a literaturii române” a domnului profesor Nicolae Manolescu – se întâmplă astfel deoarece nu mi-am propus să o citesc din scoarţă în scoaţă aşa cum am procedat cândva bunăoară cu „ Biblia”. Pentru mine cartea domnului Manolescu este o lectură de delectare... o parcurg cu savoare gustând din text cu grijă aşa cum fac uneori cu un vin bun din care sorb câte puţin în speranţa că nu se va mai isprăvi licoarea. Din acest motiv şi observaţiile ce urmează. Evident este cartea unui mare cronicar literar şi prea puţin a unui critic literar. Poate Istoria recenzată a literaturii române ar fi fost un titlu mult mai potrivit. O sugestie doar. Îi aştept pe detractorii „ Dicţionarului scriitorilor braşoveni şi al veleitarilor...” să scrie despre „ caracterul ştiinţific al Istoriei domnului Manolescu...” să publice articole semidocte în Gazeta de Transilvania ori în Astra scriitorului Doru Munteanu. Desigur, fiind lipsiţi de caracter nu vor avea un astfel de curaj intelectual. Dar vai, am amintit de Doru Munteanu şi numele acestuia nu este nominalizat nici măcar la paginile de dicţionar al Istoriei manolesciene cu toate că este preşedintele filialei USR – Braşov (s-a pozat când a stat cu cartea întinsă la autograf printre tinerii învăţăcei ai lui Bodiu, precum un peţifelnic literar ) ... aştept ca, într-un gest de demnitate şi onoare dacă dispune de astfel de simţăminte nobile, să îşi prezinte demisia şi scuze publice deoarece i s-a încredinţat o plălărie prea mare ... de două ori. Odată prin propunerea mea ( Vasile Şelaru ) la şefia filialei Scriitorilor braşoveni – îmi asum greşeala şi o regret, şi apoi prin păparea (tocarea, rispirea ş.a.m.d. ) fără de folos a banilor publici oferiţi cu naivitate asumată de către Consiliul Judeţean Braşov.

Însă, mă întorc la chestiune...Istoria... domnului Manolescu. Acesta acordă mari spaţii criticilor literari şi cronicarilor – în sensul celor care se îndeleptnicesc cu recenziile de carte... între care şi Ion Chinezu (1894 – 1966 ) un reputat recenzor ardelean. Domnul Manolescu uită să ne spună că Ion Chinezu era un strălucit cunoscător şi traducător al literaturii maghiare, un spirit european multicultural specific doar scriitorilor din Transilvania dar lipsit de operă... are în schimb o bogată activitate publicistică. Aflăm totuşi de recenziile privind cărţile scriitorilor maghiari strânse în volum chiar de către autor şi publicate în 1930, şi faptul că a fost recuperat formal de către I. Negoiţescu prin publicarea în anul 1969 a unei cărţi, Pagini de critică.... Sigur, semnalez un aspect minor şi poate, cu sinceritate afirm, lipsit de importanţă în economia cărţii ( cu puţin peste1500 de pagini)...
Însă trebuie să se hotărască domnul Nicolae Manolescu ce este cu revizuirea valorilor literaturii de după 1989 ... Marin Preda a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care nu a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat „ Marin Preda şi mitul omului nou ”... ( Istoria... pag. 950 )...
După 1989 s-a întâmplat, din contra, dar tot ca urmare a unor astfel de confuzii, să fie decanonizaţi autori realişti, care plătiseră un preţ mai mare sau mai mic pentru adevărul operelor lor, şi propuşi cu mare stăruinţă în locul lor autorii aceloraşi ficţiuni non- politice, care nu erau neapărat superioare, dar nu plătiseră – nu trebuiseră să plătească vreun preţ. Cea din urmă şi cea mai puternică agresiune contra criticii şi istoriei literare se produce tocamai când toată lumea nutrea speranţa întoarcerii definitive a criticului şi a istoricului literar la uneltele lor : după 1989.( Istoria... pag. 1450 ). Trebuie reamintit că „ Decanonizarea unor scriitori” s-a produs în mai multe etape şi în perioada comunistă. Rămâne o enigmă pentru cititorii Istoriei... numele scriitorilor decanonizaţi de după 1989. Însă, în mod fericit, chiar cartea domnului Manolescu este o revizuire a valorilor întregii literaturi române de la cap la coadă. Totuşi, poate domnul profesor nu ar fi fost atât de superficial şi ar fi scris numele boierului Neacşu de la Câmpulung Muscelului complet... (aştept, ca la un fel de concurs cine ştie câştigă, să-mi scrie cineva, Neacşu şi mai cum îl chema pe boierul a cărei scrisoare de la 1521 ne bucură şi ne întristează deopotrivă... ). Dar în chestiuni de literatură veche domnul Manolescu poate apela la Eugen Negrici – care fie vorba între noi s-a ferit ca dracu de tămâie să caute prin arhive şi s-a mulţumit cu revizuirea şi compilarea ideilor din cărţile ardelenilor ori cu lecturi de ocazie din Biblioteca Naţională... Deci, iată, domnul Manolescu execută o revizuire a istoriei literaturii în tăcere. Îi „ execută” moral pe Octavian Paler în vreme ce unor scriitori activişti de extremă stânga aproape că nu le reproşează nimic... În acelaşi timp, sunt câţiva critici care se cred lideri ai unui grup de comando literar – se premiază periodic între ei, mânaţi de dorinţa de a îşi proteja mediocritatea şi velitarismul literar având credinţa că mai ţine o desantare... critică. Şi acum urmează cireaşa de pe tort. Domnul Manolescu îl citează pe Sorin Alexandrescu : „ O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că „ ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni : Maiorescu ( 1840 în text apare greşit anul 1940 !!! – 1917 ), Lovinescu ( 1899 – 1965 ), Călinescu ( 1899-1965 ) şi Manolescu ( n. 1939 – multă sănătate ...) ... Însemnătatea celor patru este enormă” (Istoria... pag. 1451). Textul m-a lăsat cu gura căscată deoarece pe lângă faptul că ascunde un neadevăr nu respectă corect cronologia iniţiatorilor canonului în literatura română. Aşadar iată primii manipulatori ai fenomenului literar românesc autori de direcţii literare: canonul literar este impus pentru prima dată de Cezar Bolliac ( 1813-1881), angajat puternic în politica vremii, revoluţionar la 1848 - , iată ce scrie acesta în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în anul 1844, nr. 40, într-un „cuvânt către cititorii noştri ” : A trecut vremea petrarcilor, domnilor poeţi !...Că au dulcineele ochi negri sau albaştri, că este primăvara veselă şi toamna tristă, că este cald vara şi frig iarna, - toate acestea le ştim, le ştim şi fără ajutorul d-voastră. Aflându-se astfel în contradicţie cu Ion – Heliade Rădulescu şi deja cunoscutul său îndemn, „Scrieţi băieţi, numai scrieţi !” Heliade Rădulescu acordă o mică importanţă criticii literare chiar dacă la 1838, îşi doreşte o rubrică de „analis” a poeziilor publicate în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Însă, după 1848, odată cu întoarecerea sa din exil, acesta devine din concesiv-pozitivist un critic literar aspru, renunţând la calitatea de simplu analist al operei lui Gr. Alexandrecu, Bolliac, C.A. Rosetti... doar datorită adversităţii politice. Astfel, literatura română va fi marcată cel puţin până la sfârşitul secolului XX, de direcţia militantă ( mai clar spus – politică) pe care o primeşte din partea scriitorilor paşoptişti continuată de romantismul junimist. N. Manolescu doar când scrie de avangarda românească aminteşte şi de politizarea literaturii. Însă, chiar documentele o dovedesc, prioritară va fi funcţia politică a literaturii. „ Să nu ne mai trudim dar iubite Basile – îi scrie Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în anul 1847 ,- a alerga după fericirea intimă...Să întoarcem ceea ce a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră.” Alecu Russo, autorul celebrei lucrări „ Cântarea Românei ” avea să mai scrie : ”Ne învârtim într-o dilemă gre ; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi, sau, suntem pre proşti pentru acţentele divei armoni nouă...” Da data aceasta dilema gre ne-o dau criticii. Ce vor aceştia de la literatură, sau care este locul lor în literatura de dinainte de 1989 şi de după... nu cumva acelaşi. De, la vremuri noi tot noi. Mărturisesc că mă preocupă în mod deosebit fenomenul crticii literare.

Istoria critică a literaturii române a domnului Manolescu este o carte ce se poate citi, încetul cu încetul că de, la rândul ei ne oferă literatura cu... linguriţa. Însă, am o dilemă : domnule profesor, când aţi intrat ultima dată într-o arhivă, sibian fiind, nu aţi dat cumva şi de cronicarii din Transilvania ?! Dacă da, unde’s că nu le-am întâlnit numele nici măcar la „ indice”... Să înţeleg oare eu greşit precum că strălucitul cărţoi al domniei dumneavostră are multe pagini tip „ şavaiţer” ?! Însă toate aceste observaţii, speculative le-aş numi, nu mă impiedică să afirm că Istoria critică a literaturii române este tot atât de necesară într-o biblioteca precum monumentala Istorie... a lui George Călinescu sau Istoria limbii române a lui Ovid Densuşianu şi mai apoi a lui Rosetti. Istoria manolesciană este un uriaş manual de literatură în viziunea unui singur autor, este o carte didactică. Astfel, Nicolae Manolescu a conceput o Istorie... care îi va purta definitiv amprenta selectivă în Literatura română.

Important ! O scurtă concluzie privind fenomenul critic românesc am putea avea într-un final de articol dedidcat de Nicolae Manolescu lui Eugen Simion : E. Simion n-are suficentă vigoare nici în entuziasm nici în dispreţ. Polemica a practicat-o rarissim şi nerelevant. Aşa cum n-a propus un autor, nici n-a demolat vreunul. Cronicile lui conţin judecăţi cuminţi. Aerul lor este călduţ. Te poţi aştepta din partea lui mai curând la o banalitate decât la ceva şocant. Lipsa performanţelor e vădită criticul scrie la fel despre oricine. E un avantaj aici : egalitatea de umoare. Dar şi un dezavantaj : slabul accent emoţional. Un critic care nu îşi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă dar frigidă. ( N. Manolescu, Istoria..., pag. 1220). Repet, această observaţie este valabilă aproape întregului fenomen critic românesc ( Negoiţescu, Grigurcu spre exemplu nu pot fi incluşi aici )...
Într-o lucrare recentă, mai tânărul critic Alexandru Matei observa că, după 200 de ani, literatura se reîntoarece la funcţia de divertisment, ceea ce nu ar fi rău deloc dar cam greu de crezut. Ea va rămâne, mereu, legată şi de fenomenul politic, conjunctural...